Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 24 iulie: Sfânta Mare Muceniță Hristina; Sfântul Cuvios Policarp, arhimandritul Pecerskăi și Sfântul Mucenic Ermoghen. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iulie, în ziua douăzeci și patra, pomenim pe Sfânta Mare Muceniță Hristina
Sfânta Hristina a fost din cetatea Tirului, pe vremea împărăției lui Septimiu Sever (193-211), fiică a unui general, Urban, care trăia cu familia în palatul său. Ca unul ce rânduise că fiica lui, Hristina, să slujească de-a pururea în templul zeilor păgâni, Urban i-a dăruit, ca locuința fiicei sale, împreună cu slugile ei de credință, cel mai înalt turn al palatului său, așezați acolo și zeii săi din aur și din argint, împodobiți cu multe podoabe, ca, zilnic, să le poată aduce jertfe și rugăciuni. Dar, fecioară, suflet curat, privind în fiecare noapte cerul înstelat, a înțeles că idolii cei neînsuflețiți și făcuți de oameni, nu au nici o putere, ci Acela, Care a făcut și ține toate, Acela este Dumnezeu cel adevărat. Ascultând, deci, de glasul inimii sale, Hristina a sfărâmat idolii cei neînsuflețiți, dăruind, prin slugile sale, sfărâmăturile, săracilor.
Grozavă a fost clipa când tatăl ei a aflat de sfărâmarea idolilor. Mânia lui n-a mai cunoscut margini când, la întrebările sale, Hristina i-a răspuns: „Eu cred în Dumnezeul cel viu și, de aceea, am aruncat idolii cei neputincioși.” În urma acestui răspuns, tatăl ei a supus-o la tot felul de chinuri și, ținându-o în temniță multă vreme, fără mâncare, Sfântă a primit acolo, de la înger, hrană și vindecare de răni. A fost, după aceea, aruncată în mare și, primind acolo botezul Domnului, a fost scăpată de înger. Îndată ce a prins de veste tatăl ei că este vie, a poruncit să fie închisă în temniță, dar, chiar în acea noapte, tatăl ei și-a lepădat spurcatul său suflet.
Venind, în locul său, Dion dregătorul, acesta a chemat pe Hristina la judecată, iar ea, mărturisind pe Hristos, a fost bătută cumplit, atrăgând prin minunile ei, pe mulți oameni la credință. După Dion, a luat conducerea dregătorul Iulian, care a aruncat-o într-un cuptor de foc. Deci, rămânând nevătămată, a poruncit să i se taie sânii și limba. În cele din urmă, a poruncit să fie împunsă de slujitori cu sulițele și, așa, fericită Hristina și-a dat lui Dumnezeu cinstitul ei suflet.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Policarp, arhimandritul Pecerskăi
Fericitul și vrednicul de laudă Policarp – al cărui nume se tâlcuiește „mult roditor” a adus roade bogate de fapte bune, fiindcă a adeverit acel cuvânt al Lucrătorului Ceresc, care zice: Grăuntele de grâu, căzând pe pământ, de va muri, mult rod va aduce; și iar: Cel ce petrece în Mine și Eu într-însul, acela va face rod mult.
Acest fericit, uitând slava cea trecătoare și chipul lumii acesteia și luând sfântul chip îngeresc al călugăriei, s-a sălășluit în mănăstirea ce strălucește cu peșterile, ca într-un pământ arat. El își omora trupul ca pe un grăunte cu tot felul de nevoințe pustnicești și totdeauna petrecea întru Dumnezeu cu duhul. Așa a făcut multe roade vrednice de pocăință și a arătat toate roadele duhovnicești întru sine: dragostea nefățarnică spre Dumnezeu și spre aproapele, bucurie pentru conștiința cea fără de prihană, pace după biruința tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite și în necazuri, bunătate întru supunere către toți, milostivire în umilință spre cei nevoiași, credință neîndoită în ascultarea poruncilor, adevăr în împlinirea făgăduințelor, blândețe în neștiința de mânie, înfrânare în lepădarea bucatelor, a băuturilor celor multe și dulci și a tuturor poftelor trupești. Căci toate rodurile acestea le-a crescut Dumnezeu în acest fericit Policarp și le-a sădit Sfântul Simon, Episcopul Vladimirului și al Suzdalului; că acela, fiindu-i rudenie după trup, voia ca și după duh să-l apropie de sine, și, ca o bună rădăcină, se sârguia să fie bună ramura din el.
De aceea, când el a fost luat din sfânta Mănăstire Pecersca la scaunul episcopiei Vladimirului și al Suzdalului, a luat cu el și pe fericitul Policarp. Iar acolo, îndemnându-l spre urmarea vieții celei îmbunătățite, îi spunea cuvinte folositoare de suflet pe care le luase din citirea și auzirea celor adevărate de la sfinții cei mai dinainte, fericiții monahi ai Pecerscăi, cum s-au ostenit ei cu asprime și atât au plăcut lui Dumnezeu, încât chiar și aici au strălucit prin nestricăciunea cea făcătoare de minuni a moaștelor lor, în semn de primire a cununei celei nepieritoare la ceruri.
Iar fericitul Policarp, arându-și pământul inimii sale prin ascultare și primind acolo semințele învățăturii părintești, a rodit osteneli însutite. Și nu numai el singur era mult roditor în bunătăți, ci și în toți cei dreptcredincioși dorea să înrădăcineze aceeași aducere de roadă. Pentru aceea, câte nevoințe plăcute lui Dumnezeu ale acelor cuvioși părinți ai Pecerscăi a auzit de la fericitul episcop Simon, pe acelea s-a sârguit să le scrie și spre folosul altora care voiau să se mântuiască. Astfel, fiind lângă acel fericit bărbat, el a scris viețile prea minunate ale multor sfinți în scrisoarea sa către fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi; aceste vieți sunt puse în partea a doua a Patericului Pecerscăi.
Însă, deși după aceea fericitul Policarp s-a depărtat cu trupul de părintele și povățuitorul său Simon, când s-a întors de la scaunul lui iarăși în Mănăstirea Pecersca, totuși niciodată nu s-a depărtat de faptele bune ale acelui sfânt bărbat; pentru că, înrădăcinându-se bine în inima sa învățăturile lui cele mai dinainte, se nevoia spre păzirea și creșterea lor. Iar Sfântul Simon nu se oprea a-l învăța nici aici, cercetându-l prin scrisorile sale cele pline de învățături insuflate de Dumnezeu și de multe pilde de fapte bune ale sfinților din Pecersca. Acele scrisori avându-le fericitul Policarp înaintea ochilor săi, toate CUvintele părintești le scria pe tăblițele inimii sale și, citindu-le cu mintea, le împlinea cu lucrul. Astfel, nevoindu-se cu asprime, s-a înălțat foarte la fapta bună.
Iar când fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, păstorind turma lui Hristos bine și cu dumnezeiască plăcere și ajungând la adânci bătrâneți, după ostenelile cele de lungă vreme s-a mutat la Domnul la veșnica odihnă, atunci în ceata cea aleasă de Dumnezeu a sfinților părinți, nu era altul mai bătrân și mai iscusit în nevoințe CălUgărești decât Policarp. De aceea, cu un glas și cu un gând, toată ceata bunilor ostași ai lui Hristos l-a ales egumen al marii Lavre Pecersca, ca unul ce era vrednic și în stare a ține cârma egumeniei sfintei lavre celei mari a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și a Cuvioșilor părinților noștri Antonie și Teodosie. Aceasta s-a întâmplat pe vrełnea nrarelui domn al Kievului, Rostislav Mstislavici, și a mitropolitului Ioan al patrulea cu acest nume și al treilea după mitropolitul Clinła, cel sfințit cu capul Sfântului Clement.
Deci fčricitul Policarp, luând egumenia sfintei și marii Lavre Pecersca, se sârguia cu osârdie să păzească toate rânduielile mănăstirești cele așezate de Cuviosul Teodosie, nebăgând nimic străin înăuntru. Și s-a arătat povățuitor spre mântuire, precum trebuia la acea lavră tăcătoare de minuni, care foarte se împodobea cu el, căci, în vremea ocârmuirii acestui fericit Policarp, pretutindeni strălucea slava de buna ei rânduială și mulți domni din cei de neam bun și puternici, primind folos de la dânsul, se îndemnau spre multe fapte bune, încât, lăsându-și prealuminatele lor scaune, doreau să viețuiască împreună cu el.
Acest lucru s-a adeverit la pomenitul domn al Kievului, Rostislav Mstislavici, pentru că acel domn iubitor de Hristos, folosindu-se prea mult de îmbunătățitul chip al fericitului Policarp și-a așezat în sine o faptă bună ca aceasta, că în Sfântul și Marele Post, în toate sâmbetele și duminicile, punea în vremea prânzului la masa sa doisprezece monahi împreună cu al treisprezecelea fericitul arhimandrit Policarp. Si astfel, ospătându-i, nu-i lăsa să plece deșerți; iar el în toate duminicile se împărtășea cu dumnezeieștile Taine, udându-și fața cu lacrimi, cu multe oftări și suspinări ale inimii, încât toți, văzându-l într-o umilință ca aceea a inimii, nu se puteau opri de la lacrimi.
Și după ce se sfârșea Sfântul și Marele Post, același domn iubitor de Hristos chema în Sâmbăta lui Lazăr pe toți fericiții stareți cei cu sfântă podoabă a Pecerscăi, care străluceau în post, și, ospătându-i pe toți cu vrednicie și dându-le milostenie, îi trimitea cu cinste. Apoi chema din toate mănăstirile pe frați și-i ospăta, dar mai mult mângâia pe frații Pecerscăi, căci foarte mult iubea viața îmbunătățită a acestora; și mai ales a fericitului Policarp, povățuitorul lor, care urma cu totul celor dintâi mai mari povățuitori ai Pecerscăi, lui Antonie și Teodosie. De aceea, el zicea de multe ori fericitului Policarp să-l primească la călugărie în mănăstirea sa. Dar fericitul îi grăia: „Binecredinciosule domn, Dumnezeu v-a poruncit ca să fiți așa, să faceți dreptate, să judecați cu judecată dreaptă și întru închinarea Crucii să stați cu neclintire” .
Iar voievodul Rostislav îi răspundea lui: „Sfinte părinte, domnia acestei lumi nu poate să fie fără de păcat și acum m-a amărât și m-a obosit cu grijile sale cele de toate zilele. De aceea aș voi ca măcar puțin, la bătrânețile mele, să mă fac monah și să slujesc lui Dumnezeu, și astfel să urmez unor împărați și domni ca aceia, care, umblând pe calea cea îngustă și cu necazuri, au luat împărăția cerească”. Auzind acestea fericitul Policarp, a grăit: „Iubitorule de Hristos domn, de dorești aceasta din inimă, să fie voia lui Dumnezeu! ”
Și chiar dacă voievodul n-a apucat să-și împlinească dorința, totuși se arată din următoarea întâmplare că el dorea din inimă să se facă monah, fiind aprins de faptele bune ale acestui sfânt. Căci atunci când el s-a îmbolnăvit în Smolensca și a poruncit să-l ducă la Kiev, Rognida, sora lui, văzându-și fratele foarte slab, îl ruga, zicându-i:
Să rămâi aici în Smolensc și te voi îngropa în biserica cea zidită de tine!” Dar el i-a zis: „Să nu faceți aceasta nicidecum, ci deși sunt slab, să mă ducă la Kiev. Și de mă va lua Dumnezeu pe drum, să-mi pună trupul în împărăteasca zidire, în mănăstirea Sfântului Teodor, iar de-mi va ridica Dumnezeu boala aceasta și-mi va da sănătate, apoi tăgăduiesc că mă voi face monah în Sfânta Mănăstire Pecersca, la fericitul Policarp”. După aceasta, boala lui îngreunându-se foarte mult și fiind aproape acum de moarte, a grăit preotului Simon, părintele său duhovnicesc: „Ai să dai seama lui Dumnezeu, fiindcă m-ai oprit să fiu călugărit în Mănăstirea Pecersca de acel sfânt bărbat, căci eu cu adevărat doream aceea. Deci să nu-mi socotească Domnul întru păcat, că nu mi-am săvârșit făgăduința”. Si astfel și-a dat fericitul sfârșit.
Deci începutul și pricina atâtor fapte bune ale acestui pururea pomenit domnitor n-au fost altele decât numai pilda vieții celei pline de nevoință și cuvintele cele de Dumnezeu insuflate ale Cuviosului Părintelui nostru Policarp, care a egumenit cu vrednicie în Sfânta Lavră făcătoare de minuni a Pecerscăi, pe vremea domniei lui Rostislav. El nu numai pe frați, ci și pe oamenii mireni cei numiți cu numele lui Hristos, îi trăgea prin lucrarea faptelor bune spre urmarea sa și îi povățuia la calea pocăinței și a mântuirii.
Astfel a ocârmuit bine păstoria cea încredințată lui de Dumnezeu, viețuind mulți ani și s-a mutat către Domnul la adânci bătrâneți, în ziua de 24 iulie, la praznicul sfinților răbdători de chinuri domni ai Rusiei, Boris și Gleb. Iar monahii, îngrijindu-i trupul lui, l-au îngropat cu cinste la un loc cu sfinții părinți.
Iar după moartea Cuviosului Policarp a fost tulburare în mănăstire, căci după acest stareț nu puteau să-și aleagă lor alt egumen. Că deși mulți din fericiții stareți de atunci erau vrednici de o treaptă ca aceasta, dar nici unul nu voia să o primească, pentru Smerenie și liniște, judecându-se pe ei a fi mai bine în supunere și a se nevoi în singurătate; pentru ca vistieria lor de fapte bune, pe care o câștigaseră prin multe osteneli, să nu se risipească cu grija și cu tulburarea, care s-a obișnuit a se atinge de cei mai mari. De aceea era mare necaz și mâhnire între frați, pentru că o turmă ca aceea nu se cădea să rămână nici măcar un ceas fără păstor.
Deci, bătându-se a doua zi în toacă, s-au adunat toți frații în biserică și au început a face rugăciuni către Dumnezeu, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către Sfinții Părinți Antonie și Teodosie, chemând în ajutor pe povățuitorul lor cel ce bine s-a nevoit, pe fericitul Policarp cel pristăvit de curând. Și îl rugau pe el să mijlocească la Dumnezeu ca să le arate un ocârmuitor în locul său și să-i încredințeze de este plăcut Domnului, când vor cere semn de la Dânsul pentru aceasta. Deci acest lucru minunat s-a făcut, căci toți într-o gură au zis: „Să mergem la Vasile, cucernicul preot din Ștecavița, ca el să ne fie egumen și ocârmuitorul rânduielii monahicești a Mănăstirii Pecersca”. Deci, mergând cu toții, s-au închinat preotului Vasile și i-au zis: „Noi, toți frații și monahii din Mănăstirea Pecersca ne închinăm ție și voim să te avem părinte și egumen”. Iar preotul Vasile, fiind în mare uimire, s-a închinat înaintea lor și a zis: „Sfinților părinți, eu doar mă gândeam la călugărie! Cum să vă fiu eu, nevrednicul, egumen? ” Si s-a înfruntat mult cu dânșii, până când l-au silit prin rugăminte și li s-a tăgăduit lor. Atunci ei luându-l, au mers cu el în mănăstire.
Iar într-o zi de vineri, la călugăria acestui Vasile ales de Dumnezeu au venit preasfințitul mitropolit al Kievului, Nichifor, și iubitorii de Dumnezeu episcopi Lavrentie al Turovului și Nicolae al Poloțcăi și toți preacinstiții egumeni. Si l-a călugărit preasfințitul mitropolit Nichifor cu mâna sa și așa s-a făcut povățuitor și păstor bun al monahilor din sfânta Mănăstire Pecersca, după fericitul Policarp. Deci urmând vieții înaintașului său și ajutat fiind de rugăciunile lui, a fost tuturor pildă de toate faptele bune, întru slava și cinstea cerescului povățuitor și începător al păstorilor, a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul, bunul și de viață făcătorul Duh, I se cuvine, de la toată făptura, neîncetată doxologie și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Ermoghen, căruia dezrădăcinându-i-se toți dinții, s-a săvârșit
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.