Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 25 august: Aducerea cinstitelor moaște ale Sfântului Apostol Vartolomeu, din insula Liparului la cetatea Venenda; Sfântul Apostol Tit, unul din cei șaptezeci; Sfântul Cuvios Ioan Carpatiul; Sfinții Mărturisitori care au pătimit în Edesa de la arieni și Sfântul Sfințit Mina, patriarhul Constantinopolului. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna august, în ziua a douăzeci și cincea pomenim Aducerea cinstitelor moaște ale Sfântului Apostol Vartolomeu, din insula Liparului la cetatea Venenda
După sfârșitul mucenicesc al Sfântului Apostol Vartolomeu, care a suferit de la păgâni pentru Hristos în Alvana, cetatea Armeniei celei mari, credincioșii, luând cinstitul lui trup, l-au pus într-o raclă de plumb și l-au dus într-aceeași cetate. De la moaștele apostolului se făceau multe minuni, dându-se tămăduire bolnavilor. Pentru aceea, mulți din cei necredincioși se întorceau la Hristos. Iar slujitorii diavolești, popii cei necurați și chinuitorii, auzind și văzând cu ochii minunile acelea, nu numai puterile lui Dumnezeu nu le cunoșteau, dar se și mâniau asupra cinstitelor moaște ale apostolului, necăjindu-se în inimile lor.
Deci, adunându-se cu vrăjmășie și cu mânie, au luat racla de plumb în care erau puse moaștele și au aruncat-o în mare, socotind să le scufunde în adâncul mării. Ei au aruncat încă și alte patru racle cu moaștele altor sfinți mucenici, ale lui Papian, Luchian, Grigorie și Acachie. Dar, în loc ca raclele acelea să se afunde în adânc, ele au plutit ca niște luntre, mergând astfel pe deasupra apei și purtând comorile cele fără de preț în ele; mai ales racla apostolului fiind de plumb, stătea neafundată în apă, mai presus de fire. Acea raclă se făcuse ușoară și, ca o corabie purtându-se cu a lui Dumnezeu puternică îndreptare, înota pe mare în mijlocul raclelor mucenicești, pentru că, spre cinstea Apostolului Vartolomeu, două erau de-a dreapta și două de-a stânga.
Deci, raclele acelea mergând cu minunată înotare, s-au îndreptat spre Bosforul Traciei, la Propontis, și au trecut strâmtoarea Helespontului; apoi, trecând marea Egee și Ionică, au ajuns în Sicilia, și, lăsând Siracusa în stânga, au plecat spre apus și au ajuns la insulele Lipar. Acolo a stat racla apostolului, iar raclele celorlalți sfinți mucenici, petrecând pe apostol la Lipar, l-au lăsat și s-au despărțit, unde i-a poruncit voința dumnezeiască fiecăreia să meargă sau să stea. Racla lui Papian a plecat în Sicilia; a lui Luchian, în Mesina; a lui Grigorie, în Calabria; iar a lui Acachie, în Ascalon, cetate care se numește astfel. Despre toate acestea s-a făcut descoperire de la Dumnezeu lui Agaton, episcopul insulei Liparului; iar el cu clerul și poporul, mergând la malul mării și aflând acolo racla cu moaștele apostolului, s-au umplut cu toții de bucurie și au grăit: „O, Lipare, de unde ți-a venit ție o bogăție ca aceasta? Cu adevărat că te-ai mărit și te-ai proslăvit acum; deci, dănțuiește acum și saltă, primind în mâinile tale pe acest mare folositor al tău, care te cercetează pe tine, și pe mijlocitorul cel către Dumnezeu!” Apoi a strigat către dânsul: „Bine ai venit la noi, apostole al lui Hristos!”
Deci, toți se minunau și preamăreau puterea lui Dumnezeu, cum racla aceea de plumb cu moaștele sfântului nu s-au afundat în apă, ci mai ușoară decât luntrea a venit la dânșii o cale atât de lungă, înotând pe mare, nu cu mână omenească, ci ocârmuindu-se de dumnezeiasca putere. Apoi, luând racla aceea cu moaștele, au dus-o în biserică cu cântare de psalmi și cu dănțuire, și a curs mir din sfintele moaște ale apostolului, prin care se tămăduiau bolile cele nevindecate. Aceste cinstite moaște au petrecut în insula aceea mulți ani, până la împărăția lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. Iar în zilele lui, cu voia lui Dumnezeu și pentru păcatele oamenilor, agarenii au prădat insula Liparului. Iar un boier din cetatea Vinenda, anume Sicard, care de demult auzise de minunile apostolului, din credința cea fierbinte către sfântul, a chemat din cetatea Amanfiei niște oameni corăbieri și, făgăduindu-le că le va da lor averi îndestulate, i-a rugat să meargă cu corabia la insula Liparului, ca de acolo să aducă la dânsul comoara aceea sfântă cu moaștele Sfântului Apostol Vartolomeu.
Plecând ei cu corabia și ajungând la insula aceea, au luat acea dorită bogăție duhovnicească și s-au întors la locul lor. Iar când boierul Sicard a fost înștiințat despre moaștele sfântului, că se apropiau de dânșii, a ieșit întru întâmpinare cu episcopul și cu mulțime de popor cu corăbiile pe mare și, primind cu bucurie pe apostolul lui Hristos, l-au dus cu cinste în cetatea Venenda, și, punându-l în biserica cea mare, i-a așezat praznic luminos. Din acea vreme se prăznuiește aducerea cinstitelor moaște ale acestui sfânt apostol, în ziua a douăzeci și cincea a lunii august; zi în care cinstitele lui moaște au fost aduse în Venenda. De la ele se dau multe tămăduiri de toate neputințele, cu rugăciunile apostolului și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Apostol Tit, unul din cei șaptezeci
Sfîntul Apostol Tit era de fel din Creta și din părinți de bun neam, pentru că se trăgea din seminția lui Miroi, antipatul Cretei; dar erau necredincioși, deoarece se țineau de păgînătatea închinării de idoli, și chiar el singur tot aceleași păgînătăți a slujit de la început. El din tinerețea lui a arătat multă sîrguință către înțelepciunea păgînească, îndeletnicindu-se la citirea cărților vechi de filosofie și făcătoare de stihuri, precum ale lui Homer și ale celorlalți scriitori. El petrecea cu fapte bune, în nerăutate și în întreaga înțelepciune, măcar că era în necunoștință de Dumnezeu. El și-a păzit fără de prihană fecioreasca curățenie a trupului său, precum mai pe urmă a mărturisit despre dînsul Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, în scrisoarea sa către Filadelfi, numindu-l pe dînsul feciorelnic. Deci, pe Dumnezeu, pe Care Tit nu-L știa prin credință, pe Acela îl cinstea prin fapte bune și Lui I se arăta plăcut.
Cînd era de douăzeci de ani, a auzit un glas din cer venind către dînsul și zicîndu-i: „Tite, ție ți se cade să te duci de aici și să-ți mîntuiești sufletul tău, pentru că nu-ți ajunge spre mîntuire numai învățătura păgînească”. Acest glas auzindu-l Tit, dorea ca și a doua oară să-l mai audă pe el, pentru că știa glasurile și cuvintele care se făceau uneori de la idoli, dar nu voia să le creadă pe ele, pentru că începuse a cunoaște înțelepciunea lor cea drăcească. El a mai petrecut acolo un an, cînd i s-a dat în vis o dumnezeiască poruncă, ca să citească cărți evreiești; și după acea vedenie, el a început a le cerceta.
Căzîndu-i în mînă cartea Sfîntului prooroc Isaia, a deschis-o și a găsit la capitolul 41 acestea: Înnoiți-vă către Mine ostroave…, pe care citind-o, a găsit într-însa oarecare cuvinte, ca și cum ar fi fost grăite spre inima lui de Dumnezeu. Acele cuvinte sînt acestea: Robul Meu ești și Eu te-am ales pe tine. Nu te teme că te-am lăsat, Eu sînt cu tine. Nu te amăgi cu zeii cei mulți păgînești, pentru că eu sînt Dumnezeul tău. Și iarăși: Eu sînt Dumnezeul tău, care țin dreapta ta și-ți grăiesc ție. La sfîrșitul capitolului a citit despre idoleasca înșelăciune, astfel: „Dintre idolii lor nu este unul care să grăiască; că dacă vei întreba pe ei de unde sînt, nu-ți vor răspun-de; căci aceia care îi fac pe ei sînt printre voi, și vă înșeală pe voi”. Aceste cuvinte din cartea proorocească, și multe altele, i-au fost lui ca o cheie, căci, deschizîndu-i ușa minții spre cunoștința adevăratului Dumnezeu și spre înțelegerea înșelăciunii idolești și a rătăcirii păgînești, ardea cu inima spre Dumnezeu, pe care evreii Îl cinsteau.
În acea vreme s-a auzit în insula Creta, unde trăia Tit, că Hristos Dumnezeu S-a arătat în trup printre oamenii din Ierusalim. El face multe minuni și fapte negrăite; căci slava despre Dînsul străbătuse prin toate marginile pămîntului. Deci, antipatul Cretei, care era unchi după mamă lui Tit, sfătuindu-se cu cei mai de frunte bărbați, a trimis la Ierusalim pe nepotul său, pe acest bine înțele-gător și iubitor de înțelepciune, Tit, ca pe unul care era destul a auzi și a înțelege cele grăite de gura lui Iisus Hristos și a vorbi cu dînsul și tot ceea ce va afla de la Hristos, va putea cu de-amănuntul să le spună lor.
Tit, mergînd la Ierusalim și văzînd pe Stăpînul Hristos, I s-a închinat Lui, apoi I-a urmat Lui și ucenicilor Lui amestecîndu-se cu ceilalți din popor, ce umblau după Hristos. El singur a fost martor al minunilor pe care Hristos le făcea. A văzut și mîntuitoarele Patimi și s-a încredințat despre Învierea Lui. Iar după Înălțarea Domnului, Sfîntul Duh pogorîndu-se peste Apostoli în limbi de foc și grăind lor în limbi străine, Tit, robul Lui, i-a auzit vorbind în limba lui și se mira, precum despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Nemernicii cretani – între care era și Tit -, mirîndu-se, unul către altul ziceau: „Îi auzeam pe Sfinții Apostoli grăind măririle lui Dumnezeu în limbile noastre”. De toate acestea Tit a fost vestitor și propovăduitor în patria sa, Creta.
Fericitul Tit a fost rînduit în slujba apostolească, cînd li s-a deschis neamurilor ușa credinței. Mai întîi a fost botezat Cornelie sutașul; apoi după dînsul și ceilalți elini. Atunci și Tit, fiind din neamul celor netăiați împrejur, a luat botezul de la Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte s-a numit Saul. Pentru că pînă atunci, deși Tit crezuse în Hristos de la început, însă nu se botezase; pe de o parte că pe atunci apostolii încă nu primeau în biserică pe cei netăiați împrejur, iar pe de alta, că greu își socoteau lor în Legea veche tăierea împrejur, despre care ziceau evreii, care crezuseră în Hristos, că este trebuință mai întîi limbilor care primeau credința, ziceau că nu este cu putință cuiva să se mîntuiască fără tăierea împrejur, precum se scrie despre aceasta în Faptele Apostolilor: Oarecare pogorîndu-se în Iudeia, învăța pe frați, zicînd: De nu vă veți tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu puteți să vă mîntuiți. Unii ca aceștia cîrteau asupra Sfîntului și Marelui Apostol Petru, despre botezul lui Corneliu sutașul, zicînd: „Ai intrat și ai mîncat cu dînșii la bărbatul acela, care nu are tăiere împrejur”.
Deci, pe cînd Sfinții Apostoli vorbeau sobornicește despre aceasta, au lăsat neamurile cele din nou creștinate fără tăierea împrejur. Atunci și fericitul Tit, venind la Botez, n-a mai fost silit de nimeni la tăierea împrejur, despre care lucru Apostolul Pavel pomenește către Galateni, zicînd: Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur; însă după Botez, fiind sfințit de ceilalți apostoli mai mari la slujba apostolească, a fost numărat în rîndul celor șaptezeci de apostoli. El a fost trimis între neamuri cu Sfîntul Pavel la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, fiind următor lui nu numai ca un ucenic dascălului, ci ca și fiul cel iubit al dascălului, pentru că Pavel îl numea fiul său. Acest lucru se poate vedea din scrisoarea lui Pavel către dînsul, care zice: Lui Tit, adevăratul fiu, dar și milă. Zice încă și aceasta: Este de trebuință să rugăm pe Tit, ca precum a început, așa să și sfîrșească… Și a zis iar: Mulțumită lui Dumnezeu, Cel ce a dat pentru voi aceiași sîrguință în inima lui Tit…
De aici se poate vedea duhovniceasca dragoste în Hristos, care o avea Pavel către Tit. Uneori îl numește fiul său, iar alteori frate. Altădată, zăbovind Tit unde a fost trimis, Pavel se întristează și zice în sine: Ducîndu-se în Troada la propovăduirea lui Hristos, și fiindu-mi ușa deschisă întru Domnul, duhul meu n-a avut odihnă, neaflînd pe Tit, fratele meu… Deci, cînd Tit nu era de față, marele Apostol Pavel se întrista cu duhul: Tot așa și cînd era el de față avea duhovnicească mîngîiere, pentru că zice: Dumnezeu ne-a mîngîiat prin venirea lui Tit… Și iarăși zice: Ne-am bucurat de bucuria lui Tit.
Pavel, străbătînd multe țări cu bună vestirea cuvîntului lui Dumnezeu, a ajuns și în Creta, patria lui Tit. Pe atunci era antipat în Creta, Rustil, bărbatul surorii lui Tit. Acela, auzind propovădui-rea apostolească pentru Hristos Dumnezeu, întîi rîdea; apoi, murind fiul lui și fiind înviat de Sfîntul Apostol Pavel, a crezut în Hristos și a primit Sfîntul Botez cu toată casa sa. Apoi mulți necredincioși din insula aceea au primit sfînta credință și Botezul. Sfîntul Pavel a pus pe fericitul Tit episcop în insula Cretei și în celelalte insule dimprejur. Și, încredințîndu-i popoarele cele din nou luminate, l-a lăsat acolo; iar el s-a dus în alte țări, ca să propovăduiască pe Hristos altor popoare.
Ducîndu-se în Nicopoli, a scris Sfîntului Tit o scrisoare învățătoare, cum trebuie să cîrmuiască eparhia sa. El îi zicea: Pentru acesta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele nesfîrșite, și să așezi preoți prin toate cetățile, precum ți-am poruncit. Sfîntul Ioan Gură de Aur, socotind aceste cuvinte apostolești, zice: „Din cei ce erau cu Pavel, Sfîntul Tit era iscusit pentru că de n-ar fi fost iscusit, nu i-ar fi încredințat lui insula, nu i-ar fi poruncit să împli-nească cele nesfîrșite, și nu l-ar fi făcut judecător la atîția episcopi, dacă n-ar fi nădăjduit foarte mult în acest bărbat”.
Sfîntul Pavel, voind să zăbovească mai mult în Nicopoli, a chemat pe Sfîntul Tit iar la el, zicînd către dînsul în scrisoarea sa: Cînd voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, sîrguiește-te să vii la mine în Nicopoli, pentru că am socotit să iernez acolo. Sfîntul Tit, ducîndu-se în Nicopoli și zăbovind puțin cu dînsul, l-a trimis înapoi la Creta. După aceasta, Sfîntul Pavel a fost prins în Ierusalim, legat cu lanțuri, și de acolo a fost dus la Roma. Sfîntul Tit, auzind de aceea, s-a dus la Roma să vadă nevoința pătimirii dascălului său. El a petrecut în Roma pînă la sfîrșitul Sfîntului Pavel, și, îngropînd cinstitul lui trup, după tăierea poruncită de Nero, s-a întors în Creta la păstoria sa.
Tit avea scaunul arhieriei sale în una din cinstitele cetăți ale Cretei, care se numea Gortina, și se ostenea neîncetat, întorcînd pe păgîni la Hristos, învățîndu-i cu cuvintele și încredințîndu-i cu minunile. În insula aceea era un idol slăvit al Artemidei, zeița păgînilor, la care se ducea mulțime de popor păgînesc și i se închina cu aducere de jertfe. Sfîntul Apostol Tit, ducîndu-se acolo în vremea adunării și prăznuirii păgînilor, grăia către dînșii cuvîntul lui Dumnezeu și îi îndemna să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu și să-și cunoască înșelăciunea idolească.
Poporul neluînd aminte la cuvintele lui, el s-a rugat Domnului și îndată acel idol a căzut, sfărîmîndu-se în bucăți. Poporul s-a spăimîntat, și de atunci au crezut în Hristos ca la cinci sute de suflete. Asemenea, cînd din porunca împăratului Romei se zidea în Creta o capiște mare idolească, în cinstea spurcatului zeu Jupiter, și era tocmai pe sfîrșite, Tit, apostolul lui Hristos, trecînd pe acolo, s-a rugat adevăratului Dumnezeu și deodată a căzut capiștea, risipindu-se pînă în temelie. Prin această minune, mulțime de păgîni s-au întors la Hristos și au zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu.
Astfel Sfîntul Apostol Tit, luminînd cu lumina sfintei credințe insula Creta și cele dimprejur, și ajungînd la adînci bătrîneți, s-a mutat către Domnul, avînd 94 de ani de la nașterea sa. La sfîrșitul său a văzut pe sfinții îngeri venind să-i ia sufletul. Lui i se luminase fața ca soarele, căci întreaga sa viață fusese lumina lumii; și tot al aceluia era și sfîrșitul, cinstit prin strălucire de lumină de Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan Carpatiul
În ciuda acestei titulaturi, în mod cert Cuviosul Ioan nu a fost originar din Carpați, ci a fost episcop al insulei Carpathos din Dodecanez. Părintele Stăniloae consideră că este posibil ca înainte de a deveni episcop să fi fost un membru al unei mănăstiri de obște din insula respectivă. A fost prezent la Sinodul al III-lea din Constantinopol de la 680, în actele căruia întâlnim semnătura sa. Comentând aspectele scrierilor Sfântului Ioan Carpatiul, părintele Stăniloae notează: „S-a spus că ideile din aceste scrieri sunt foarte apropiate de cele ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Nouă însă nu ni se pare. Ele sunt mai degrabă foarte înrudite cu ideile lui Isihie și Filotei Sinaitul, formând aceeași familie spirituală. Preocuparea lui principală este aceeași trezvie și rugăciune a lui Iisus. Folosește și el imaginea păsării oxipterix, ca și Isihie. Scrisul lui Ioan Carpatiul are aceeași aplicare vie, directă, la viața duhovnicească. Adeseori autorul știe să adapteze într-o formă nouă imagini luate din psalmi. De pildă, gândurile pătimașe din cugetare sunt comparate cu un zid pe care mintea trebuie să îl treacă printr-un mare efort. Definițiile lui surprind adeseori prin noutatea vreunei nuanțe, chiar dacă ideea generală am întâlnit-o și la Sfântul Maxim“ (Filocalia, vol. IV, p. 113).
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mărturisitori care au pătimit în Edesa de la arieni
După multele prigoane care au fost asupra creștinilor de la păgânii împărați și chinuitorii închinători de idoli, Biserica lui Hristos și-a câștigat libertatea pe vremea marelui împărat Constantin și a început a înflori în pace și liniște. Dar, prin lucrarea diavolească, iarăși s-a ridicat prigoană asupra ei, nu de la închinătorii de idoli, ci de la creștinii cei răucredincioși, care se abătuseră de la adevărata credință.
După sfârșitul lui Constantin, s-a întărit foarte eresul hulitor de Hristos al lui Arie, mai întâi în împărăția lui Constantie, fiul lui Constantin, apoi în împărăția lui Valens; iar aceasta, fiindcă amândoi acei împărați erau amăgiți de reaua credință a lui Arie și, stăpânind în vremile lor, au prigonit prea mult Biserica lui Hristos. Deci sub stăpânirea lui Valens și în păgâneasca îndrăcire a aceluia, dreptcredincioșii arhierei erau izgoniți din scaunele lor, iar în locurile lor erau puși eretici.
In cetatea Edesa era un episcop dreptcredincios și sfânt, anume Varsis, având darul de a tămădui toate bolile oamenilor și împotrivindu-se tare eresului lui Arie. Pe acesta nesuferindu-l răucredinciosul împărat Valens, l-a izgonit de pe scaun și l-a trimis în surghiun mai întâi în insula Arad. Apoi auzind că acolo se adună mult popor Ia acest sfânt episcop și ascultă învățătura lui despre credința cea dreaptă, l-a trimis de acolo la Oxirinh, cetatea Egiptului. Dar și de acolo, înștiințându-se de minunile și de învățătura sfântului, 1-a trimis într-o altă cetate mai depărtată, care se numea Fenon, fiind aproape de barbari. Acolo arhiereul și mărturisitorul lui Hristos s-a și sfârșit în chip fericit. Iar în insula Aradului, patul ce rămăsese după dânsul dădea tămăduiri de neputințe și câți pătimeau de ori ce fel de boli, punându-se pe patul acela, îndată se făceau sănătoși și se eliberau de duhuri necurate.
Răul împărat Valens, izgonind de pe scaunul episcopal al Edesei pe un arhiereu sfânt ca acesta, a ridicat în locul lui pe unul cu numele și cu năravul de lup, pentru că Lup era numele acelui mincinos arhiereu, fiind chiar lup. Și puteai să vezi intrând în turma lui Hristos, în loc de arhiereu, un lup răpitor îmbrăcat în haina cea de oaie a arhieriei. Deci poporul cel dreptcredincios al Edesei, fiind cu acel mincinos păstor eretic, care era în acel loc sfânt ca o urâciune a pustiirii, n-a voit a se împărtăși cu el, ci ieșind afară din cetate la câmp și adunându-se într-un loc pustiu, săvârșea slujbele lui Dumnezeu ca și în biserică, căci nici o biserică din cetate nu se dăduse dreptcredincioșilor, ci toate le erau închise lor, iar bisericile cele mai mari le stăpâneau arienii din porunca împăratului.
Apoi și însuși împăratul, venind din Antiohia, a mers în Edesa și înștiințându-se că toți creștinii dreptcredincioși se îngrețoșează de reaua credință cea arienească și nu vor să aibă împărtășire cu episcopul Lup, ci fug de el și se adună afară din cetate la rugăciunile lor, s-a mâniat asupra eparhului Edesei, cu numele Modest, pentru că lasă pe popor să facă aceea. Deci a lovit cu palma peste obraz pe eparh și i-a poruncit să pregătească oaste înarmată și, când poporul cel credincios se va aduna dimineața la rugăciune afară din cetate, după obiceiul lui, atunci să scoată împotriva lor ostașii, care, tăind și ucigând, să risipească acea adunare creștinească.
Iar eparhul, deși luase necinste de la împărat, însă cruțând poporul nevinovat, a spus în taină celor credincioși să nu mai iasă afară din cetate, nici să se adune la slujba și rugăciunea cea obișnuită, de vreme ce mânia împărătească i-a poruncit să scoată asupra lor ostași înarmați și să-i ucidă. Dar dreptcredincioșii, auzind de aceasta, în Ioc să se teamă, s-au umplut de mai mare râvnă și, sculându-se foarte de dimineață, au ieșit afară din cetate la locul adunării cu femeile și cu copii lor, dorind ca acolo toți să-și pună sufletele lor pentru Iisus Hristos.
Iar eparhul, împlinind porunca împărătească, când a sosit ziua, a ieșit ca la război cu ostașii cei înarmați. Și, pe când era la porțile cetății, a văzut pe o femeie ieșind din casa ei, neînchizând nici ușile după ea, nici îmbrăcându-se cumsecade. Aceea ducea cu dânsa un prunc mic; și, suspinând și sârguindu-se, a trecut de oastea lui și a alergat afară din cetate. Atunci eparhul a poruncit să o prindă și să o aducă la sine.
Și stând în cale, a întrebat-o pe ea, zicând: „Femeie săracă, unde te sârguiești atât de dimineață să alergi degrabă?” Femeia a răspuns: „Mă grăbesc la câmp unde se adună creștinii!” Eparhul a zis: „Au n-ai auzit că eparhul o să meargă acolo cu oaste, ca pe toți câți va găsi acolo să-i ucidă?” Femeia a răspuns: „Am auzit și pentru aceasta mă grăbesc, ca să mor împreună cu dânșii pentru Hristos!” Eparhul a întrebat: „Dar pe pruncul acesta pentru ce îl duci cu tine?” Femeia a răspuns: „Voiesc ca și pruncul meu să se învrednicească de chinuire împreună cu mine”.
Atunci eparhul, auzind aceasta, s-a mirat de o dorință de moarte ca aceea a celor dreptcredincioși, pentru dreapta credință, și, întorcând oastea înapoi, a mers la împărat și i-a zis: „De-mi poruncești mie să mor, sunt gata; iar lucrul cel poruncit de tine nu-l pot săvârși! ” Apoi a spus împăratului de acea femeie cu pruncul, cu câtă sârguință se grăbea afară din cetate, la câmp, dorind muceniceasca moarte a ei și a pruncului său. Asemenea i-a spus și despre osârdnica dorință spre moarte a poporului; că toți s-au pregătit să moară cu femeile și cu copiii lor pentru mărturisirea credinței lor în Hristos. Și i-a mai zis: „Nu se poate sili poporul Edesei spre împărtășirea credinței cu episcopul, decât numai dacă i-ai tăia pe toți până la unul! Dar ce folos va fi din aceasta? Căci ei, pentru vitejeasca pătimire a lor, vor avea slavă între cei de pe urmă creștini, iar nouă ne va rămâne rușine și ocară veșnică! ”
Astfel eparhul a schimbat gândul împăratului de la uciderea poporului, căci n-a mai poruncit să facă rău poporului, ci numai pe preoți, pe diaconi și pe ceilalți clerici, care nu se împărtășeau cu episcopul arienesc, să-i prindă la cercare.
Deci eparhul chemând la sine toată rânduiala duhovnicească din Edesa, care petrecea în buna credință, mai întâi îi îndemna pe ei cu cuvinte blânde, ca, supunându-se poruncii împăratului, să primească împărtășire cu episcopul Lup. Si le zicea: „Cea mai de pe urmă nebunie este aceasta ca, fiind voi oameni puțini, să nu ascultați pe împăratul vostru, care stăpânește atâtea țări, ba încă să vă și împotriviți lui”.
Eparhul zicându-le aceasta, toți tăceau. Apoi eparhul a zis către un mai-mare între preoți, anume Evloghie, bătrân de ani: „De ce nu-mi răspunzi?” Evloghie a zis: „De vreme ce vorbești către toți de obște, de aceea eu singur nu îndrăznesc a apuca cu răspunsul meu înaintea celorlalți; iar de mă vei întreba de ceva pe mine singur, îți voi răspunde”. Eparhul a zis: „De ce nu te împărtășești cu împăratul? ” Iar fericitul Evloghie, râzând de acea întrebare ereticească, i-a zis: „Au doar împăratul a luat și rânduială de preot, ca să mă împărtășesc cu dânsul?” Atunci eparhul, umplându-se de mânie, a ocărât pe sfântul bătrân și i-a zis: „O, nebunule, pentru ce te înstrăinezi de credința împăratului și nu te împărtășești cu aceia care au împărtășire cu împăratul?”
Atunci toți împreună cu bătrânul Evloghie, mărturisind dreapta lor credință cea întru Hristos Adevăratul Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl de o fire și de o ființă, se arătau gata să-și pună sufletele lor pentru dânsa. Deci eparhul, cu poruncă împărătească prinzând 80 de bărbați din rânduiala duhovnicească și legându-i cu lanțuri, i-a trimis în surghiun în Tracia. Și când acei mărturisitori ai lui Hristos erau duși în surghiunie, pretutindeni poporul credincioșilor din cetăți și din sate ieșea în întâmpinarea lor, le făcea mare cinste și îi îndestula cu toate cele de trebuință.
Văzând ageasta ereticii, au trimis degrabă înștiințare împăratului, zicând: „In loc de necinste, multă cinste li se dă acestora care se duc în surghiun!” Atunci împăratul a poruncit să-i despartă câte doi și să-i trimită pe unii în Tracia, pe alții în Arabia, iar pe alții în Egipt și în alte țări. Iar fericitul Evloghie și cu dânsul și un alt cinstit preot, anume Protoghen, au fost duși în Antinoe, cetatea Tebaidei, unde nu erau mulți creștini credincioși, iar elini care se închinau idolilor erau fără de număr. Acolo petrecând sfinții puțină vreme și tămăduind cu chemarea numelui lui Iisus Hristos toate bolile ce erau în popor, pe mulți i-au adus la credința creștinească și la Sfântul Botez.
Și pierind răucredinciosul Valens, a luat sceptrul împărăției Răsăritului Teodosie cel binecredincios și s-a rușinat arieneasca rătăcire și a tăcut. Deci a slăbit puterea și chinuitoarea stăpânire a ereticilor, care prigoneau Sfânta Biserică, iar mărturisitorii lui Hristos, câți erau izgoniți și încă nu se duseseră către Domnul, ci erau printre cei vii, acestora li s-a dăruit libertate, întorcându-se fiecare în patria sa, iar dreptcredincioșii arhierei și-au luat iar scaunele lor.
Atunci și acei doi sfinți preoți, Evloghie și Protoghen, s-au Întors din surghiun în Edesa, iar creștinii cei dreptcredincioși și-au luat bisericile lor de la arieni. Și a fost pus Evloghie episcop al Edesei, pentru că Sfântul Varsis se dusese către Domnul pe când era În surghiun, iar Protoghen a fost episcop în cetatea Careia din Mesopotamia și amândoi au împodobit Biserica lui Hristos cu cuvântul și cu fapta până la sfârșitul lor. Iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos, Mântuitorul nostru cel slăvit în veeci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Sfințit Mina, patriarhul Constantinopolului
Cel între sfinți Mina, Patriarhul Constantinopolului, a viețuit pe vremea împăratului Iustinian. El a fost mai întâi preot și hrănitor de străini în casa de străini a Sfântului Samson. Apoi patriarhul Antim fiind dat jos de pe scaun, pentru socoteala lui cea ereticească, Sfântul Mina, ca un dreptcredincłos, sfânt cu viața și vrednic de rânduiala cea înaltă, a fost ridicat la patriarhie de preasfințitul Agapit, papa Romei, care venise pe vremea aceea în Constantinopol.
Deci în zilele patriarhiei Sfântului Mina, a fost în cetatea Constantinopolului o minune ca aceasta: un copil oarecare evreu a intrat în biserică cu alți copii creștini, în timpul împărtășirii Preacuratelor Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos și, apropiindu-se cu ei, s-a împărtășit. Apoi mergând el acasă, l-a întrebat tatăl său unde a fost și de ce a zăbovit, iar el, ca un copil, i-a spus lui adevărul că a fost în biserica creștină și a luat împărtășire creștinească.
Aceasta auzind-o evreul, tatăl lui, s-a mâniat foarte și, apucând pe copil, l-a aruncat în cuptorul aprins în care făcea sticlă, pentru că era meșter de sticlărie, și n-a spus femeii sale de aceasta. Iar mama căutând copilul cu plângere pretutindeni și chemându-l pe nume, nu l-a găsit. Dar a treia zi, mergând la cuptorul cel înfocat, copilul a răspuns din mijlocul lui.
Atunci ea îndată s-a sârguit și l-a scos de acolo, întrebându-l cum a petrecut viu și nears până atunci în acel foc. Iar copilul i-a spus: „Adeseori venea la mine o femeie prea luminoasă și răcorea focul, dându-mi apă; de asemenea îmi aducea și hrană când flămânzeam”. Deci îndată a străbătut vestea de această minune prin toată cetatea și s-au înștiințat împăratul Iustinian și Sfântul Patrłarh Mina. Deci, pe copilul acela și pe maica Iui i-au botezat, iar pe tatăl cel împietrit, pentru că n-a voit să se boteze, împăratul l-a judecat ca pe un ucigaș de fiu și a poruncit ca să-l înfigă în țeapă ascuțită.
Deci Sfântul Mina păstorind bine Biserica lui Hristos timp de 16 ani, s-a mutat cu pace către Domnul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.