Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 25 ianuarie: Sfântul Cuvios Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), arhiepiscopul Constantinopolului; Sfântul Ierarh Bretanion, episcopul Tomisului; Sfântul Sfințit nou Mucenic Vladimir (Bogoiavlenski), mitropolitul Kievului și a Galiciei; Sfântul Cuvios Publie; Sfântul Cuvios Anatolie „cel Bătrân” de la Optina; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Bucurie neașteptată” și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Potolește întristările noastre”.
În luna ianuarie, în ziua douăzeci și cinci, pomenim pe Sfântul Cuvios Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), arhiepiscopul Constantinopolului
Marele Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăției lui Valens (364-378) și Teodosie cel Mare (379-395) și s-a născut în cetatea Nazianz din Capadochia, către anul 328. Se trăgea din părinți de bun neam și drepți, Grigorie și Nona, tatăl său, măcar că de curând era venit la credință, fiind, pentru vredniciile sale, episcop de Nazianz.
Ajuns la măsura vârstei și plăcându-i să învețe, Sfântul Grigorie a străbătut, ca nimeni altul, tot meșteșugul învățăturii, umblând la școlile cele mai de seamă din vremea sa: la Cesareea Capadochiei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasilie, la Cezareea Palestinei, la Alexandria și la Atena, școala cea mai înaltă de atunci, unde a și fost rugat să rămână ca dascăl.
S-a întors, însă, și s-a făcut dascăl în Capadochia, lângă tatăl său, bătrân, care l-a sfințit, fără voia lui, preot. Voind însă tatăl său să-l sfințească episcop, în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasilie, prietenul său, de unde peste o vreme, s-a întors totuși, chemat în ajutor de tatăl său, ajuns, acum, la neputință. A fost sfințit episcop, mai târziu, de Sfântul Vasilie, pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui.
Era un cuvântător înnăscut. Iubea viața duhovnicească, poezia creștină și teologia pe înțelesul oamenilor.
Iar când Biserica cea mare din Constantinopol era amenințată de rătăcire, când dreapta credință era primejduită de înșelătoarea învățătură a lui Arie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puținii dreptcredincioși din cetate, ca să le fie păstor, și el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioși într-o bisericuță mărginașă, deschisă chiar în casa uneia din rudele sale, bisericuța pe care el, a numit-o biserica Învierii. Aici a rostit el cele cinci cuvântări teologice vestite, care i-au adus faima de mare cuvântător al lui Dumnezeu. Că ele tălmăceau, pe înțeles omenesc, dreapta învățătură despre Sfânta Treime. Și pe mulți i-a întors la dreapta credință.
Fericitul Grigorie a fost, o vreme, și patriarh al mării cetăți a Constantinopolului, iar la cel de al doilea Sinod ecumenic, ce s-a ținut, la anul 381, în Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie, Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra greșitelor învățături, ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neînțelegeri, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit, însă scaunul patriarhicesc și s-a retras în singurătate, unde până la sfârșitul vieții sale, multe scrieri și poeme de viață duhovnicească, de teologie pe înțeles și de poezie creștină a lăsat Bisericii.
În teologia lui, Biserica Răsăritului și-a văzut tălmăcită propria ei teologie despre taina Sfintei Treimi și, iată de ce, ea îl cinstește pe Sfântul Grigorie, ca pe teologul ei cel mai de seamă.
Și așa, trăindu-și credința și tălmăcind pe Dumnezeu și tainele Lui oamenilor, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul, la 25 ianuarie, în anul 389. Despre viața pe larg a Sfântului Grigorie, puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Bretanion, episcopul Tomisului
Acest venerabil episcop tomitan era de origine capadocian. El a ocupat scaunul Episcopiei Tomisului, Constanța de azi, prin anul 360, dovedindu-se un devotat păstor al turmei lui Hristos și aprig apărător al credinței ortodoxe niceene. Ducea o viață ascetică de sfințenie și se împotrivea cu dîrzenie să nu pătrundă arianismul în hotarele eparhiei sale, care se întindea între Dunăre și Marea Neagră.
Despre acest episcop sfînt au scris doi vestiți scriitori bisericești – Sozomen și Teodorit al Cirului. Astfel Sozomen vorbește de vizita împăratului arian Valens (364 – 378) la Tomis, în anul 369, pe cînd se întorcea dintr-o expediție împotriva goților. Autorul spune în a sa „Istorie bisericească” că împăratul a intrat în biserica episcopală și a cerut episcopului Betranion să intre în comuniune cu arienii pe care îi simpatiza și să slujească împreună cu ei. Marele episcop a apărat dreapta credință și „a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărîrile celor 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I de la Niceea (325) împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca”.
Apoi, bunul păstor al turmei lui Hristos s-a retras cu credincioșii săi într-o altă biserică din Tomis, lăsînd pe împărat singur. Împăratul, mîniindu-se, a încercat să-l exileze, dar îndată a revenit de teamă să nu se răscoale „sciții” din Dacia Pontică. Aceiași înfruntare avea s-o pătimească Valens după cîțiva ani în Cezareea Capadociei, din partea Sfîntului Vasile cel Mare (+ 379), care era bun prieten și probabil părinte duhovnicesc al Sfîntului Betranion.
Sozomen își încheie relatarea sa cu următoarele cuvinte: „Iată în ce chip a înfruntat Betranion zelul împăratului, el fiind, de altfel, bărbat destoinic și renumit prin viața sa virtuoasă, precum mărturisesc și sciții înșiși”. Teodoret, episcopul Cirului, spune și el: „Iar Betranion, fiind împodobit cu tot felul de virtuți și încredințindu-i-se sarcina de arhiereu peste cetățile din Sciția (Dacia Pontică), și-a înflăcărat cugetarea cu rîvnă și a înfruntat stricarea învățăturilor dreptei credințe și fărădelegile comise de Valens împotriva dreptcredincioșilor…”.
Fericitul episcop Betranion a încurajat mult viața ascetică și nevoința sihaștrilor de prin peșteri mici și bisericuțe rupestre, după obiceiul sihaștrilor din Capadocia. El va fi călăuzit în copilărie, spre nevoința monahală, pe tînărul Ioan Casian și pe prietenul său Gherman și tot el, probabil, a înălțat o bazilică pe cripta cu moaștele celor patru martiri de la Niculițel, ale cărei ruine împreună cu „martirionul” au fost descoperite în anul 1971. În timpul păstoriei sale existau în Eparhia Tomisului cîteva așezări monahale renumite, cu călugări cărturari și teologi.
Sfîntul Betranion este considerat de unii teologi autorul „Scrisorii Bisericii Goției (Daciei Traiane) către Biserica din Capadocia…”, care a însoțit moaștele Sfîntului Sava Gotul, martirizat de goți la 12 aprilie 372, cerute de Sfîntul Vasile cel Mare în patria de origine. El a contribuit cu guvernatorul Daciei Pontice, Iunius Soranus, la transportarea moaștelor Sfîntului Mucenic Sava Gotul din Dacia la Cezareea Capadociei.
Cu puțin înainte de anul 381, Sfîntul Episcop Betranion și-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu și este cinstit de Biserica Ortodoxă ca sfînt, la 25 ianuarie.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Sfințit nou Mucenic Vladimir (Bogoiavlenski), mitropolitul Kievului și a Galiciei
Născut în Rusia la 1 ianuarie 1848, Vasili Bogoiavlenski (numele de mirean al mitropolitului) a absolvit școala primară și cea medie în orașul Tambov, unde va urma mai apoi și seminarul, confirmând prin aceasta vocația specială de a-i sluji lui Dumnezeu. Anul 1870 îl găsește la Kiev, unde va studia la Academia Duhovnicească.
În urma cursurilor urmate aici, va fi recomandat drept un posibil titular al catedrei de limbi slave. Pronia dumnezeiască îl alege însă ca profesor la seminarul la care, cu puțin timp în urmă, studiase. În 1882 a fost hirotonit preot, iar în 1884 devine protopop al bisericilor din Kozlov, primind distincția specifică tradiției rusești: mitra. Ca protopop a rămas în amintirea credincioșilor ca un neobosit administrator și propovăduitor. O grea încercare însă apare în viața părintelui Vasile: moartea neașteptată a soției și a copilului lor. Acest fapt a fost cel care l-a chemat la slujirea Bisericii din altă treaptă, primind, astfel, la călugărie numele Vladimir. La scurtă vreme i se oferă rangul de arhimandrit.
În anul 1888 este hirotonit episcop vicar al Novgorodului dovedind, în acest timp o grijă părintească deosebită față de credincioși, dar mai ales de clericii aflați sub conducerea sa.
Motivat de cuvintele Sfântului Pavel, ierarhul Vladimir a pus pe primul plan misiunea propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu. O mărturie contemporană a Sfântului Vladimir este relevantă în acestă situație: când le vorbea oamenilor „se umplea de viață, devenind de nerecunoscut; forma simplă, fără pretenții, a vorbirii lui era încălzită de focul unei profunde sincerități care producea o impresie uluitoare”.
Combaterea materialismului reprezenta o altă temă pe care Sfântul Vladimir a abordat-o. În stoparea acestui flagel al societății aduce la lumină puterea exemplului personal. Totodată, pune în valoare convorbirile extra-liturgice ale preoților cu credincioșii, îndemnându-i pe aceștia la un dialog ziditor cu păstoriții lor.
În anul 1891, preasfințitul Vladimir a fost numit episcop al Samarei, unde, în cursul celor doi ani de păstorire, a organizat „Frăția religios-educativă Sfântul Alexie”, al cărei președinte de onoare va fi. Începe astfel perioada în care materializează dorința aprigă de a catehiza poporul. Misiunea acestei Frății prevedea dezvoltarea, susținerea și îmbunătățirea educației parohiale. În timpul scurt al acestei păstoriri a extins școlile bisericești pentru femei, s-au ridicat 10 biserici, a sprijinit numeroase cazuri sociale inclusiv ale clericilor săraci, bătrâni sau neputincioși trupește. În timpul foametei ce s-a abătut în părțile păstorite a înființat un comitet prin care se organizau colecte de ajutorare a celor năpăstuiți. În perioada epidemiei de holeră, când autoritățile pierduseră controlul, iar oamenii erau debusolați moral, Sfântul Vladimir nu înceta a-i încuraja pe credincioși, ieșind în mijlocul poporului cu crucea în mâini, liniștind oamenii, chemându-i la rugăciune și înțelegere. Această apropiere a ierarhului de credincioși s-a scontat cu emoționante momente de prețuire, astfel încât poporul nu dorea să se despartă de arhipăstorul lui. Perioada petrecută la Samara a fost, după spusele ierarhului, însăși cea mai frumoasă perioadă din viața sa.
Astfel, în 1892 este numit exarh al Gruziei (Georgia de astăzi), devenind arhiepiscop de Kartali și Kakhetia. Timp de cinci ani de păstorire pe aceste meleaguri a reușit ridicarea duhovnicească a credincioșilor și, mai mult, a demarat un adevărat curent misionar, astfel încât Ortodoxia se bucura de primirea în sânul ei a credincioșilor de diferite alte confesiuni. Propovăduirea, construirea sau renovarea nenumăratelor lăcașuri de cult, precum și deschiderea a peste 300 de școli care funcționau pe lângă fiecare parohie și, nu în cele din urmă, înființarea unui seminar teologic fac din Sfântul Vladimir un neobosit râvnitor pentru educarea în duh ortodox a oamenilor. Drept urmare, se formează „Societatea pentru revigorarea creștinismului în Caucaz”, cu scopul de a oferi credincioșilor privilegiul de a avea pe lângă fiecare parohie o bibliotecă alcătuită din cărți cu conținut duhovnicesc.
Nu a uitat însă preocupările ce îl măcinau continuu: asigurarea unei sănătoase educații duhovnicești prin răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, frății, seri misionare, convorbiri extraliturgice, editare de cărți, răspândirea tipăriturilor bisericești.
Slujirea ierarhului Vladimir a atins punctul maxim la catedra din Moscova, unde a fost numit în anul 1898, activând aici cea mai mare perioadă a vieții sale: aproape 15 ani. Aici a pus în practică aceleași principii și rânduieli ca în locurile unde păstorise mai înainte. Dintre frățiile înființate aici amintim: „Frăția Învierea lui Hristos”, „Sfântul Ierarh Petru”, cercul religios-filosofic „Sfântul Ioan Gură de Aur”, toate având rolul de a înțeleni în sufletele oamenilor cultura și educația duhovnicească. În cadrul Academiei Duhovnicești va obține acordul pentru înființarea unei catedre speciale de „Istoria și combaterea sectelor”.
O lucrare de o deosebită importanță editată la Moscova este „Evanghelia copilăriei”, un adevărat catehism biblic pentru copii. Numeroase ediții ale scrierilor Mitropolitului Vladimir văd lumina tiparului în numeroase exemplare care mai apoi erau distribuite gratuit credincioșilor. Succesul de care s-a bucurat în urma publicării acestor materiale l-a motivat pe ierarh să înființeze în 1912, revista „Golos Țerkvi” (Glasul Bisericii). Această publicație venea în ajutorul catehetic misionar întreprins de mitropolit.
În cadrul datoriilor sale ca mitropolit al Moscovei intra și participarea la ședințele Sfântului Sinod. După trecerea la Domnul a mitropolitului Antonie, cel care conducea Sfântul Sinod, prerogativele acestei slujiri îi sunt încredințate Sfântului Vladimir. Din această calitate o mărturie ne oferă tabloul descris în felul următor de Sfântul Tihon, patriarhul Moscovei și a toată Rusia: „era credincios canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe, predaniilor Sfinților Părinți și mărturisea fără teamă și cu îndrăzneală, cinstit și cu noblețe această râvnă înaintea tuturor, fără a ține seama de urmări”.
Ajuns arhipăstor al Sankt-Petersburgului, are de îndurat unele prigoniri cauzate de condamnarea fără milă a dezordinii și abuzurilor din acea perioadă. Totul se soldează cu „exilarea de onoare” în Kiev, unde este numit mitropolit în 1915.
Situația politică din Ucraina la acea vreme devine critică. Pe 22 ianuarie 1918 bolșevicii încep asaltarea Kievului și la puțină vreme pun stăpânire pe Mănăstirea Lavra Pecerska, unde săvârșesc acte de barbarie, pângărind lucrurile sfinte, batjocorindu-i și chinuindu-i pe monahii de aici. În cele din urmă, mulți dintre ei sunt uciși. Peste câteva zile, asediul lavrei kievene continuă, hotărându-se condamnarea la moarte a mitropolitului Vladimir, pe motiv că tratarea năvălitorilor în ceea ce privește mâncarea nu este potrivită. Drept urmare, comandantul trupelor bolșevice ordonă arestarea mitropolitului. Acesta dovedește o excepțională tărie de caracter, asemănătoare mucenicilor primelor secole, și astfel, știind că va fi ucis, mergea fără urmă de teamă. Scos afară din lavră, mitropolitul se ruga neîncetat, cântând încetișor și făcându-și semnul Sfintei Cruci. Înconjurat de soldați, vlădica Vladimir este dus la o mie de pași de lavră, unde a avut parte de o moarte cumplită: a fost împușcat și străpuns cu cuțite. Înainte de mucenicescul sfârșit, mitropolitul Vladimir și-a întins mâinile, cerând iertare de la Preabunul Dumnezeu și, asemenea Domnului Hristos pe Cruce, s-a rugat pentru iertarea ucigașilor lui.
În cadrul scrierilor sale, Sfântul Vladimir a lăsat oamenilor un adevărat testament duhovnicesc ce a marcat ca un fir roșu întreaga sa viața: educația duhovnicească. Despre realizarea acesteia aflăm prețioase îndemnuri din lucrarea intitulată „Despre educație”, ce reprezintă condensarea gândirii Sfântului Vladimir în ceea ce privește acest subiect. În această scriere, alcătuită din predicile sale, se evidențiază importanța și valoarea educației creștine. Baza acesteia, conform Sfântului Vladimir trebuie să fie oferită în copilărie, pentru că aceasta este perioada cea mai prolifică în consolidarea unei religiozități de durată. În acest mod se subliniază datoria părinților de a-și educa pruncii în duhul creștin. Părinții sunt, pentru copii, etalonul în orice domeniu, dar mai ales cel bisericesc. Ei trebuie să devină adevărate exemple de viețuire creștină. Altfel, orice încercare de catehizare a copiilor eșuează: „Căci dacă părinții nu-L cinstesc pe Dumnezeu și nu cinstesc Biserica Lui, cum pot nutri copiii frică și respect față de tatăl și de mama lor?”.
O teribilă remarcă, valabilă astăzi mai mult ca niciodată, subliniată de Sfântul Vladimir, este cea a educării simțului rușinii. Acest lucru se poate realiza prin atragerea atenției la momentele aparent necuviincioase din viața copilului. Părinții vor fi datori să supravegheze și să surpe obiceiuri nepotrivite încă din fazele incipiente. Prin sfaturile sale practice și utile, Sfântul Vladimir completează pedagogia creștină venind cu soluții, căutând astfel să modeleze sufletele credincioșilor.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Publie
Publie se trăgea dintr-un neam de sfetnici din cetatea Zevgma, de lângă râul Eufrat. Împărțind săracilor toată averea părintească s-a retras în munți, unde și-a săpat o peșteră mică, în care trăia. Dar vestea despre el ducându-se pretutindeni, mulți au venit la el ca să ia parte la nevoințele lui sihăstrești. Iar el, poruncindu-le să-și facă chilii mici, îi cerceta deseori, ca nu cumva să aibă în chiliile lor lucruri netrebuincioase. Căci și pâinea le-o cumpănea cu cântarul și de găsea la unul mai multă, îl numea rob al pântecelui și iubitor de sațiul trupului. Iar de găsea că vreunul deosebea făina de tărâțe, îi zicea că se face părtaș al desfătării sibaritice. Și noaptea, fără de veste, mergând pe la ușa fiecăruia, dacă îl afla făcându-și rugăciunea, se depărta tăcând; dar de simțea pe vreunul dormind, lovea cu mâna în ușă și-l mustra cu cuvântul. Prin această cercetare deasă a lui a crescut mulți ucenici, cărora le-a întipărit în suflet toate virtuțile sale. Așa a fost Teotehn și Aftoniu, care și-au luat asupra lor apărarea și îngrijirea fraților, după săvârșirea cu pace a cuviosului Publie.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Anatolie „cel Bătrân” de la Optina
Cuviosul părintele nostru Anatolie (în lume Alexei Moisevici Zertalov) s-a născut la 24 martie 1824, în familia unui diacon care slujea la biserica din satul Bobâli, din gubemia Kaluga. Părinţii l-au educat pe fiul lor în rigoare şi evlavie creştină, nădăjduind să-şi aleagă cu vremea calea slujirii lui Dumnezeu.
După terminarea Seminarului duhovnicesc de la Kaluga, Alexei s-a angajat la un loc de muncă, însă în scurt timp s-a îmbolnăvit grav. Pe atunci tuberculoza era considerată boală incurabilă şi Alexie a făgăduit Domnului că dacă îl va vindeca, va intra în monahism.
Domnul i-a dăruit viaţă şi în scurt timp, în iulie 1853, a cerut binecuvântarea părintească şi a venit la Sihăstria Optina. Stareţul Macarie i-a spus mamei viitorului călugăr: “Binecuvântată eşti, femeie bună, că pe o cale atât de bună i-ai îngăduit să meargă!” Din acea zi Cuviosul Macarie a început să călăuzească viaţa duhovnicească a tânărului posluşnic. Cu timpul, simţind apropierea neputinţelor şi sfârşitului său, l-a binecuvântat să se adreseze pentru sfaturi stareţului Ambrozie.
La data de 17 noiembrie 1862, fratele Alexie a fost tuns în mantie cu numele de Anatolie. La această dată el făcea deja ascultare la stareţul Ambrozie. Din primii ani ai petrecerii în mânăstire, viaţa viitorului stareţ Anatolie a fost închinată slujirii celor din jur. Atunci când făcea ascultare la bucătărie, nu-i mai rămânea timp nici măcar pentru somn, încât ajungea să doarmă pe lemne. Iar pentru a se ruga, vrând să petreacă unele clipe rare doar cu Dumnezeu şi conştiinţa sa, trebuia să plece în pădure… Mai apoi stareţul Ambrozie a început să-l trimită pe Cuviosul Antonie la arhondaricul mânăstirii, pentru a-i mângâia pe cei mâhniţi. Iar atunci când stareţul înainte-văzător a văzut că ucenicul s-a maturizat, ajungând la măsura de a-i îndruma pe alţii în nevoinţele duhovniceşti, a început să-l introducă treptat în nevoinţa de stareţ, pregătindu-şi un colaborator şi ajutor apropiat.
În anul 1870, Cuviosul Antonie a fost hirotonit ieromonah, şi chiar în anul următor a fost numit proestos al Mânăstirii din Orlovsk, fiind ridicat la rangul de arhimandrit. Însă dragostea către Optina dragă şi stareţul Ambrozie l-a făcut să refuze numirea. Cuviosul Ambrozie a reuşit să obţină să-i fie rânduit ca ajutor de chilie. Iar din anul 1874, făcând ascultare stareţului Ambrozie, Cuviosul Antonie a acceptat funcţia de conducător al schitului. Tot lui, stareţul Ambrozie i-a poruncit să îndrume duhovniceşte nou-înfiinţata mânăstire de maici de la Samordino. Cuviosul Ambrozie repeta adeseori, atunci când vorbea cu maicile: “Vă primesc rar să stăm de vorbă, pentru să sunt liniştit: sunteţi cu părintele Anatolie”.
Cuviosul Anatolie avea un caracter foarte milostiv, compătimitor. Dacă auzea despre durerea cuiva, se neliniştea atât de mult, încât începea să aibă dureri îngrozitoare de cap. Iar apoi începea să-l doară şi inima… Luând asupră-şi grija pentru Şamordino, el intra în toate laturile vieţii maicilor. Le-a învăţat el însuşi tipicul slujbelor, pravila monahală de rugăciune, cele “cinci sute de rugăciuni” zilnice, cântarea bisericească. Totuşi, prima întrebare către fiica duhovnicească era: “Ai de toate?” Douăzeci de ani el a fost pentru călugăriţele de la Şamordino un părinte devotat şi un îndrumător plin de dragoste.
Despre marea putere a rugăciunilor staretului Anatolie mărturisea însuşi Cuviosul stareţ Ambrozie: “Îi sunt date o aşa rugăciune şi un asemenea har, de care au parte abia unul dintr-o mie”. Cuviosul Antonie vorbea cu o deosebită dragoste despre rugăciunea lui Iisus; spunea că adevărata rugăciune trebuie să ia naştere nu atât sub influenţa unei lecturi bune şi a cântării, ci să fie rodul unei mari osteneli, al îndrăznelii şi dragostei către Dumnezeu. Cuviosul Antonie se bucura de plinătatea darurilor Duhului Sfânt: darul înainte-vederii şi al discernământului, darul vindecării neputinţelor sufleteşti şi trupeşti. Cu câteva cuvinte, plin de dragoste şi cu o adâncă experienţă duhovnicească, el ştia să liniştească sufletul mâhnit, să prevină în chip prudent pe oameni despre viitoarele încercări, să-i pregătească pentru sfârşitul apropiat.
Sfârşitul stareţului Ambrozie, la 10 octombrie 1891, a înrăutăţit starea sănătăţii ucenicului său drag: atât de mult a deplâns faptul că a rămas orfan, încât a fost cuprins de o neputinţă care i-a fost fatală. Cuviosul Antonie a început să se stingă. A îndurat boala cu blândeţe şi cu smerenie. La 15 decembrie 1893 a primit în taină schima.
La data de 25 ianuarie 1894, Cuviosul stareţ Anatolie a adormit în linişte în timpul citirii rugăciunilor la ieşirea sufletului. A fost înmormântat lângă pereţii catedralei, alături de iubitul său învăţător şi îndrumător.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Bucurie neașteptată”
Icoana Maicii Domnului „Bucurie neașteptată” este prăznuită pe 9 decembrie, 25 ianuarie și 1 mai. Această icoană a fost pictată în amintirea unei minuni săvârșite în fața icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Un tânăr ce era stăpânit de o grea patimă trupească, dar care avea evlavie către Maica Domnului, s-a rugat într-o zi în fața icoanei Maicii Domnului, înainte să meargă să păcătuiască din nou. Terminându-și rugăciunea și, ridicând privirea către icoană, a văzut că Pruncul Iisus avea răni pe mâini și pe picioare, din care curgea sânge. Privind mai atent, el a observat că și chipul Maicii Domnului se mișca, fiind ca și viu.
Îngrozit de ce vedea, el a exclamat: „O, Preasfântă Maică, cine a făcut aceasta?”. Atunci, Maica Domnului din icoană i-a glăsuit: „Tu și ceilalți păcătoși, prin păcatele voastre, răstigniți pe Fiul meu încă o dată”.
Conștientizând adâncul păcătoșeniei sale, tânărul ceru milă prin rugăciuni stăruitoare cu lacrimi către Preasfânta Fecioară și Mântuitorul Hristos. El a rostit: „O, Stăpână, să nu fie mai presus păcatul meu decât bunătatea ta neasemuită! Tu ești nădejdea păcătoșilor. Roagă pe Fiul tău să-mi vină în ajutor!”.
Maica Domnului a rostit de două ori o rugăciune către Pruncul Hristos, vreme în care El a rămas neclintit, dar după aceea a răspuns rugăciunii stăruitoare a Maicii Sale: „Voi îndeplini cererea voastră. Pentru rugăciunea voastră, păcatele acestui om sunt iertate. Lasă-l, în semn de iertare, să-Mi sărute rănile”.
Păcătosul iertat, în fața căruia s-a arătat nesfârșita milă a Maicii Domnului, în chip minunat, s-a ridicat și a sărutat rănile Mântuitorului cu bucurie nespusă. Din acel moment, el a dus o viață curată și cucernică. A primit bucuria neașteptată a iertării păcatelor sale.
Această minune a fost consemnată de Sfântul Dimitrie al Rostovului în cartea sa Lâna rourată. Un credincios, inspirat fiind, a zugrăvit icoana Maicii Domnului „Bucurie Neașteptată”, în următorul fel: icoana Maicii Domnului se află în biserică, iar lângă ea este pictat un tânăr îngenuncheat la rugăciune. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu are privirea întoarsă spre tânăr, iar Pruncul Iisus este înfățișat cu răni pe mâini și pe picioare. De obicei, în josul icoanei sunt scrise cuvintele de la începutul istorisirii: „A fost cândva un om păcătos…”.
Această icoană făcătoare de minuni din Rusia este cunoscută ca fiind vindecătoare de diferite boli fizice și psihice, dar și ca alungătoare a tristeții și ajutătoare a celor stăpâniți de patimi trupești.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Potolește întristările noastre”
Icoana Maicii Domnului „Potolește întristările noastre” este prăznuită pe 25 ianuarie și 9 octombrie.
Chiar numele acestei icoane este o rugăciune către Maica Domnului, pentru izbăvirea de boli și întristări trupești și duhovnicești. Această icoană minunată a fost descoperită în Moscova, în Biserica „Sfântul Nicolae” din cartierul Pupișevo, unde a fost adusă de către cazaci în anul 1640.
Dintre numeroasele minuni săvârșite în vechime de această sfântă icoană, s-a păstrat amintirea unei vindecări minunate, săvârșită în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
O femeie de origine nobilă, care trăia departe de Moscova, a suferit de paralizia întregului corp, pentru o lungă perioadă de timp. Deși avea numeroase avantaje materiale, ea nu avea ceea ce este mai important ‒ sănătatea. A consultat mulți medici, dar nu a primit ajutor de la nici unul dintre ei, astfel încât bolnava își pierduse orice speranță că se va face bine. În acest moment dificil, Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat în vis, spunându-i: „Poruncește să te ducă la Moscova. Acolo, în biserica Sfântului Nicolae, se află icoana Maicii Domnului cu inscripția: Potolește întristările noastre. Roagă-te înaintea ei și vei primi vindecare”. În timpul vedeniei, femeia a văzut icoana Preasfintei Fecioare.
Când s-a trezit, i-a rugat pe cei care o îngrijeau să o ducă la Biserica Sfântului Nicolae din Moscova. După un drum anevoios au ajuns în Moscova și au descoperit, în cele din urmă, biserica Sfântului Nicolae. Intrând cu credință, femeia bolnavă s-a închinat la toate icoanele, dar nu văzuse icoana care apăruse în visul ei. Pentru aceasta, a început să-i povestească preotului despre visul cel minunat. Preotul a poruncit paraclisierului să aducă din clopotniță toate icoanele Maicii Domnului care erau păstrate acolo. Printre icoanele vechi și prăfuite au descoperit o icoană a Maicii Domnului cu inscripția Potolește întristările noastre. Văzând icoana, femeia bolnavă a strigat cu bucurie: „Ea este! Ea este!”.
După ce s-a săvârșit un acatist al Maicii Domnului înaintea Sfintei Icoane, femeia bolnavă s-a ridicat pe picioarele ei, fără nici un ajutor și apoi, neavând nevoie de sprijin, a plecat din biserică prin propriile puteri. Prin mila Împărătesei Cerurilor și prin credința sa fierbinte, femeia s-a întors acasă complet sănătoasă.
Această tămăduire a avut loc la data de 25 ianuarie 1760, zi pe care Biserica Rusă a închinat-o prăznuirii acestei icoane făcătoare de minuni, alcătuind și slujba și acatistul în cinstea ei.
Suferinzi din toate orașele au început să sosească la icoana nou descoperită și puterea lui Dumnezeu s-a arătat în numeroase alte minuni săvârșite la această icoană. Un număr foarte mare de minuni s-au săvârșit la Icoana Maicii Domnului „Potolește întristările noastre” și în timpul epidemiei din anul 1771.
Mai multe copii ale icoanei „Potolește întristările noastre” au fost realizate și împărțite în întreaga Rusie, numai în Moscova aflându-se patru icoane purtând același nume care au fost preamărite prin numeroase minuni.
Icoana „Potolește întristările noastre” o înfățișează pe Maica Domnului ținând mâna stângă sub cap, care este ușor înclinat. Aceasta sugerează că Născătoarea de Dumnezeu ascultă lacrimile și rugăciunile tuturor credincioșilor care apelează la ea, în nevoile, necazurile și întristările lor. Cu mâna dreaptă, Fecioara Maria ține Pruncul Iisus. Mântuitorul ține în mâinile Sale un sul desfăcut, pe care sunt înscrise următoarele cuvinte: „Judecați cu dreptate, arătând milă unii față de alții, nu jigniți văduvele și orfanii și nu țineți răutate în inima voastră față de fratele vostru”.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.