Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 25 iulie: Adormirea Sfintei și dreprei Ana, maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Sfânta diaconiță Olimpiada; Sfânta Cuvioasă fecioară Eupraxia și Sfinții Mucenici Sanctus, Maturus, Atal și Blandina. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iulie, în ziua douăzeci și cincea, pomenim Adormirea Sfintei și dreprei Ana, maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Sfînta Ana, care a fost bunica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se trăgea din seminția lui Levi. Ea era fiica Mariei și a preotului Mathan, care a preoțit pe timpul împărăției Cleopatrei și a lui Sapor, împăratul perșilor, mai înainte de împărăția lui Irod Antipa. Preotul Mathan a avut trei fete: Maria, Sovia și Ana. Pe cea dintîi a măritat-o în Betleem și a născut pe bunica Salomeea; pe cea de-a doua a măritat-o tot în Betleem și a născut pe Elisabeta, soția preotului Zaharia și mama Înaintemergătorului; iar pe cea de a treia, adică pe Sfînta Ana, a măritat-o în pămîntul Galileei și a născut pe Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea bunica Salomeea, Elisabeta și Sfînta Maria, sînt fete de trei surori.
Sfînta Ana, după ce a născut pe izbăvitoarea a toată lumea, după ce a înțărcat-o și după ce a dăruit-o Bisericii, ca pe un dar fără de prihană lui Dumnezeu Atotțiitorul, viețuind cealaltă vreme a vieții sale în post, rugăciuni și faceri de bine către cei lipsiți, s-a dus în pace către Domnul.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta diaconiță Olimpiada
Sfînta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinți slăviți și de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai renumiți senatori, Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pomenește în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae. Acela, în zilele Marelui Constantin, era întîiul după împărat. Deci, Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întîi logodită cu Consta, fiul cel tînăr al Marelui Constantin, care a luat împărăția Romei celei vechi după tatăl său. Dar el fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, dar nici cu acela n-a trăit multă vreme și a rămas văduvă. Deci, însoțindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfînta Olimpiada, care neavînd încă vîrsta desăvîrșită, părinții au logodit-o cu un tînăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.
Nunta lor fiind îndelungată și trecînd 12 luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară văduvă. Deci, chiar dacă cu anii era desăvîrșită, n-a voit să se mai logodească cu alt mire, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieții sale în feciorie și în întreagă înțelepciune. Murindu-i părinții, ea a rămas moștenitoarea multor bogății și averi fără de număr. Dar pe toate le-a încredințat lui Dumnezeu și cu mînă darnică le-a împărțit celor ce aveau trebuință: bisericilor, mînăstirilor, viețuitorilor în pustie, bolnițelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, sărmanilor, văduvelor celor ce se primejduiau în sărăcie mare, la cei ce ședeau în temnițe și în legături, la cei ce erau în surghiunie departe, într-un cuvînt, la toți din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încît se umpleau de îndurările ei multe țări. Ea însă petrecea în rugăciuni și în postiri, omorîndu-și trupul cu totul și robindu-l duhului.
Pe vremea aceea împărățea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie și a lui Onorie. El, avînd o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dînsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tînără și foarte frumoasă. Ea însă nu voia. Împăratul a trimis la dînsa de multe ori, rugînd-o și sfătuind-o să se însoțească cu Elpidie, rudenia lui. Ea nu voia nicidecum, deși auzea oarecare îngroziri și știa că împăratul se pornește spre mînie. Deci a trimis răspuns, zicîndu-i astfel: „Împărate și domnul meu, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoțire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintîi. Dar, de vreme ce știa că nu-mi este de folos în viața aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viața cea împreună cu mine și pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoțirii, punînd în mintea mea jugul Său cel bun”.
Împăratul, mîniindu-se, a poruncit eparhului cetății să ia toată averea ei în stăpînirea sa, iar pe ea s-o păzească pînă ce va împlini 30 de ani. Eparhul, nu atît din porunca împăratului, cît din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atîta necaz și strîmtorare, încît nu numai că nu-i lăsase nimic din averea sa, dar chiar pe ea o ținea sub stăpînirea lui. Pentru că n-o lăsa să vorbească nici cu arhiereii cei plăcuți lui Dumnezeu, nici să se ducă la biserică. El făcea aceasta, ca ea, supărîndu-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurîndu-se mai mult, mulțumea lui Dumnezeu.
După cîtăva vreme, Sfînta Olimpiada a scris împăratului astfel: „Împărătească milă și cuvioasă datorie mi-ai făcut mie, stăpîne al meu, poruncind altuia să rînduiască și să păzească sarcina mea cea grea, de care mă îngrijeam. Dar îmi vei face o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele bisericilor, săracilor și celor neputincioși, ca să pot scăpa de slava deșartă, nedînd singură, și să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăție, tulburîndu-mă pentru averile pămîntești care pier repede”.
Împăratul, citind acea scrisoare a ei și socotind singur în sine, a poruncit să-și stăpînească ea singură averile, pentru că auzise de viața ei îmbunătățită, petrecută în mare înfrînare și în aspră omorîre de sine, fiind plăcută lui Dumnezeu. Ea nu mînca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar cînd avea trebuință să se spele pentru curățenia trupească, atunci intra cu o cămașă într-un vas plin cu apă caldă și astfel se spăla. Ea, nu numai de slujnicile care îi slujeau, se rușina, dar și de sine însăși, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.
Pentru o înțelepciune ca acesta și cinstită viață a sa, Sfînta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau și arhiereii, a fost înălțată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfințitul Patriarh Nectarie, făcînd-o diaconiță. Ea slujea Domnului cu celelalte sfințite diaconițe în cuvioșie și dreptate, întocmai ca Sfînta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieșea din biserică, slujind ziua și noaptea cu post și rugăciuni.
Viața fericitei Olimpiada era atît de neprihănită, încît nici vrăjmașii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmașii care dușmăniseră pe Sfîntul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, erau vrăjmași și nevinovatei roabe a lui Hristos. Cel mai mult, Teofil, Patriarhul Alexandriei, s-a mîniat asupra ei, pentru că ea primea cu mare cinste și odihnea pe toți monahii străini, care veneau în Constantinopol, pe care el îi alungase din pustia Egiptului, slujindu-le din averea sa. Chiar și pe Teofil, ea îl odihnise mai înainte de multe ori și îl cinstea cu daruri; despre aceasta se scrie pe larg în viața Sfîntului Ioan Gură de Aur.
Dar el, mîniindu-se împotriva ei, pe de o parte, pentru monahii cei ziși mai înainte, iar pe de alta, pentru Sfîntul Ioan Gură de Aur, se ispitea cu cuvinte hulitoare și cu pricini nedrepte s-o necinstească. Însă nimeni nu credea învrăjbitoarele lui minciuni și clevetiri, de vreme ce toți o știau pe dînsa că este cu viață curată și sfîntă.
Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătuse slava prin toate bisericile, a făcut asemenea samarineanului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tîlhari și nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său și l-a dus în casa de oaspeți, avînd purtare de grijă pentru dînsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-și plece capetele; a fost purtătoare de grijă cu osîrdie pentru cei săraci și bolnavi, pentru cei vătămați de răni, aruncați pe ulițe și părăsiți de toți și, pe drept cuvînt, a fost o adevărată mamă duhovnicească și lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire. Cîtă avere nu cheltuia ea cu facerile de bine, dînd la săraci în toate zilele: aur și argint, haine și hrană, și la cei scăpătați toate cele de trebuință! Dar toate acestea nu este cu putință a le spune.
Sfînta Olimpiada făcea mult bine și arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuințele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa și Sfințitului Amfilohie, Episcopul Iconiei, și lui Optim al Pontului. Iar mai înainte a slujit și Sfîntului Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevastiei, fratele Marelui Vasile; și lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint și podoabe bisericești. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mîinile sale.
Dar nu numai sfinților și bărbaților celor îmbunătățiți, ci și clevetitorilor și învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al gavalilor și celor asemenea. Ea era fără de răutate, dîndu-se lui Dumnezeu cu totul. Drept aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Sfîntul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu și o iubea cu dragoste duhovnicească, precum altădată Sfîntul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria: Sărutați pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul. Sfînta Olimpiada nu a făcut mai puțin decît Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul, căci slujea sfinților cu mare credință și dragoste fierbinte.
Cînd Sfîntul Ioan Gură de Aur a fost izgonit din scaunul său, fără de vină și cu judecată nedreaptă, fericita Olimpiada cu celelalte diaconițe au plîns foarte mult. Sfîntul Ioan, la cea din urmă ieșire a sa din biserică, a intrat la locul de botez și a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla și Salvina, diaconițele care și-au împodobit fecioria lor cu bunătăți alese, și le-a zis: „Apropiați-vă aici, fiicelor, și ascultați-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate pentru mine au ieșit la sfîrșit. Însă și eu acum am săvîrșit alergarea mea și socotesc că de acum n-o să mai vedeți fața mea. Dar vă rog să nu vă despărțiți de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obște; ci să vă supuneți lui ca și lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, și astfel veți primi de la Dumnezeu mila Sa. Pomeniți-mă și pe mine în rugăciunile voastre!”
Ele, plîngînd, au căzut înaintea lui cu fețele la pămînt. Apoi sfîntul a plecat în calea rînduită lui, în surghiun. După izgonirea lui, aprinzîndu-se biserica cea sobornicească și arzînd o mare parte a cetății, atunci cei ce au fost prietenii Sfîntului Ioan erau cercetați de eparhul cetății dacă sînt vinovați pentru focul acela, ca și cum dînșii ar fi pus foc bisericii. Atunci Sfînta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca și cum ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci, au adus-o la judecată și au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit și fără de omenie. Dar, deși nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea o sumă mare de aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.
După aceasta, sfînta a părăsit Constantinopolul și s-a dus la Cizic. Însă vrăjmașii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osîndind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înștiințîndu-se Sfîntul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunia lui, mîngîind-o în necazurile ei. Fericita, petrecînd în surghiunie multă vreme și răbdînd multe chinuri, s-a mutat către Domnul. După ce s-a sfîrșit din viață și încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfînta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicîndu-i: „Să pui trupul meu într-o raclă de lemn și să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la malul unde va fi dus de valuri”. Episcopul așa a făcut. De aceea racla, fiind dusă de valuri, a ieșit la mal la un loc care se cheamă Brohti, unde era biserica Sfîntului Apostol Toma. Acolo s-a făcut înștiințare de la Dumnezeu locuitorilor acelui loc, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieșind la mal și găsind racla cu trupul, l-au pus în biserica Apostolului Toma și se dădeau tămăduiri de toate neputințele.
După mulți ani, năvălind barbarii, au ars biserica, iar moaștele sfintei au rămas nearse. Ei le-au aruncat în mare, iar acolo unde s-au aruncat moaștele, apele erau însîngerate. Dumnezeu înștiințînd pe credincioși de pătimirea roabei Sale, ei iarăși au scos din mare moaștele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflînd Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan și i-a poruncit să aducă acele moaște cu cinste la Constantinopol. Cînd preotul a ajuns la locul acela și a ridicat sfintele moaște, a curs dintr-însele mult sînge. Aceasta a fost la toți de mare mirare, căci după două sute de ani, curgea sînge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Acele moaște sfinte și făcătoare de minuni, au fost duse în mînăstirea de fecioare, pe care a zidit-o Sfînta Olimpiada. Multe minuni se făceau la acele sfinte moaște, pentru că toate bolile se tămăduiau și diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste și slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă fecioară Eupraxia
Eupraxia a fost fiica lui Antigonus, un mare aristocrat din Constantinopol, rudă a împăratului Teodosie cel mare. Ea și maica ei, rămasă văduvă de tânără, s-au sălășluit după moartea lui Antigonus în Egipt. Acolo ele au cercetat mânăstirile, au miluit din belșug săracii și s-au rugat pururea lui Dumnezeu.
La dorința statornică a copilei Eupraxia, aceasta, în vârstă de numai șapte ani fiind, a fost tunsă în monahism într-o mânăstire de fecioare, condusă de o stareță îmbunătățită.
Cu cât înainta în vârstă, cu atât lua asupra ei mai aspre nevoințe monahicești.
Ea a postit odată timp de patruzeci de zile, neîntrerupt, asemenea Domnului nostru și asemenea stareței ei.
Ea s-a săvârșit către Domnul în anul 413, în al treizecilea an al vieții ei. Ea a fost și din timpul vieții covârșită de harul Duhului Sfânt, căci primise de la Domnul puterea facerii de minuni, prin care a vindecat mulți oameni de boli cumplite..
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Sanctus, Maturus, Atal și Blandina
Atunci când prigoana lui Marcu Aureliu făcea urgie, necruțând nici femei, nici bătrâni, nici copii, au fost prinși o ceată de creștini din Lion și din Viena, cetățile Galiei. După ce au fost ocărâți și batjocoriți de păgâni, ei au fost aduși în priveliște, pentru a fi cercetați de tribunul și magistrații din Lion. Si pentru că mărturiseau neclintiți credința lor, au fost închiși în temniță, până la întoarcerea ighemonului.
Si venind acela, i-a osândit fără a-i lăsa să se apere. Deci unii s-au arătat gata de munci și au mărturisit credința, iar alții, în număr de zece, nefiind pregătiți pentru aceasta, s-au lepădat de Hristos de frica ighemonului, pricinuind mare durere celor prinși împreună cu ei. Apoi au fost prinși în câteva zile și alții, dintre cei mai vrednici din bisericile din Viena și din Lion. Si deoarece ighemonul poruncise să fie prinși toți, au fost întrebați și niște slujitori păgâni care erau în slujba creștinilor. Iar aceia, înspăimântați de munci, au mințit că stăpânii lor mănâncă carne omenească la ospețe, fac împreunări nelegiuite și alte fărădelegi care nici nu se pot cugeta. Deci răspândindu-se aceste minciuni, păgânii furioși ca niște fiare au purces la chinuirea fără de măsură a creștinilor, pentru a-i face să rostească hule.
Furia poporului s-a pornit mai ales asupra lui Sanctus, diaconul Vienei; a lui Maturus, botezat de curând, dar nevoitor viteaz; a lui Atal, stâlpul și temelia creștinilor de acolo; și a tinerei slujnice Blandina, care avea doar 16 ani, dar prin care Hristos a arătat că cele ce par oamenilor neînsemnate, fără frumusețe și disprețuite, la Dumnezeu se învrednicesc de mare slavă. Toți se temeau pentru tinerețea și slăbiciunea Blandinei, că ea nu va avea curaj să mărturisească pe Hristos atunci când va fi chinuită; dar ea s-a umplut de atâta tărie, încât chinuitorii săi schimbându-se toată ziua și muncind-o în tot chipul, n-au putut să o biruiască, ci s-au mărturisit învinși, nemaiavând ce să-i facă. Si ei înșiși se mirau că mai respira încă, trupul ei fiind cu totul sfâșiat și zdrobit, și spuneau că un singur chin de felul acela ar fi trebuit să fie de ajuns ca să-și dea sufletul. Dar Blandina își înnoia puterile prin mărturisire și era de ajuns să zică: „Sunt creștină și nimic rău nu se săvârșește la noi” , ca să rămână nesimțitoare la chinuri.
Sanctus, de asemenea, răbda vitejește mai presus de fire chinurile oamenilor nelegiuiți, care nădăjduiau să-l facă să rostească ceva necuvenit. Dar n-au auzit de la el nimic altceva decât cuvintele: „Sunt creștin”, prin care își mărturisea și numele, și neamul, și cetatea. Atunci ighemonul și ostașii, înfuriați, au pus table de aramă înroșite în foc pe părțile cele mai simțitoare ale trupului său, dar Sanctus a rămas neclintit, răcorit de izvorul ceresc al apei vieții, care țâșnește din coasta lui Hristos. Deci Hristos pătimind în el, săvârșea mari minuni, zdrobind diavolul. Si fiind el în întregime rană și vânătăi, încât pierduse înfățișarea Omenească, arăta celorlalți că nu este nimic de temut acolo unde este dragostea Tatălui, și nimic dureros, unde este slava lui Hristos.
După câteva zile, au început să-i muncească pe toți din nou, dar mai ales pe Sanctus, crezând că dacă trupul îi este umflat și ars’ nu va putea suferi nici atingerea mâinilor, dar în timpul Chinurilor el s-a refăcut mai presus de fire și de așteptare, încât această a doua muncă i-a fost nu pedeapsă, ci vindecare. Incă și o femeie, Vivliada, care la început tăgăduise că este creștină, s-a trezit ca dintr-un somn adânc și a zis cu îndrăzneală: „Cum ar mânca astfel de oameni copii, ei cărora nu le este îngăduit să mănânce nici sânge de animal necuvântător?” Deci a fost trecută și ea în ceata mărturisitorilor. Apoi, fiindcă muncile pline de cruzime nu i-au înduplecat pe mucenici, diavolul a uneltit altceva. Așadar au fost închiși în niște temnițe întunecoase și nesănătoase, cu picioarele zdrobite în butuci și chinuiți de slujitori înfuriați, astfel încât cei mai mulți din ei au murit sufocați acolo. Alții însă, dintre cei care au fost chinuiți cu cruzime, încât se părea că nici dacă ar fi fost îngrijiți cu dinadinsul, nu ar mai fi putut să trăiască; deși erau în închisoare și lipsiți de ajutorul oamenilor, au fost tămăduiți de Domnul și acum întăreau și mângâiau pe ceilalți.
Iar fericitul Potin, episcopul Lionului, deși avea 80 de ani, a fost și el cercetat. Și întrebându-l ighemonul cine este Dumnezeul creștinilor, el i-a răspuns: „De vei fi vrednic, vei cunoaște”. Deci l-au bătut și l-au târât fără milă, încât după două zile și-a dat sufletul. Dar s-a arătat și milostivirea lui Hristos, căci unii din cei care se lepădaseră, aflându-se în temniță laolaltă cu mărturisitorii, au înțeles că n-au câștigat nimic cu lepădarea lor și s-au întărit prin legătura cu sfinții, pe care dragostea lui Hristos și harul Sfântului Duh îi făcea fericiți. Fețele lor erau pline de slavă, răspândeau mireasma lui Hristos și lanțurile lor păreau ca o podoabă frumoasă. Deci cei care se lepădaseră s-au întărit și nu sau mai temut să mărturisească pe Hristos, pentru a se împărtăși de slava mucenicilor. Și a fost bucurie Bisericii să primească înapoi vii pe cei care muriseră sufletește, despărțindu-se de ea.
Si a venit și vremea ca nevoitorii viteji – Marturus, Sanctus, Blandina și Atal – să-și împletească desăvârșit cununa cerească. Duși în priveliște, Marturus și Sanctus au fost munciți în toate chipurile, ca și cum n-ar fi pătimit nimic înainte. Deci au fost biciuiți, sfâșiați de fiare și supuși la tot ceea ce poporul mânios cerea. Iar la urmă, au fost puși pe un scaun de fier înroșit, dar n-au putut fi biruiți și li s-a tăiat capul.
Apoi, Blandina a fost atârnată pe un stâlp și dată la fiare. Iar ea nu înceta să se roage și să întărească pe frații care pătimeau. Și vedeau aceia în ea pe Domnul care a fost răstignit pentru mântuirea noastră și se încredințau că toți care pătimesc pentru Hristos vor trăi veșnic în împărtășire cu Dumnezeul cel viu. Și nici o fiară n-a îndrăznit să se atingă de Blandina în ziua aceea. Deci ea, cea mică, slabă și disprețuită, îmbrăcând pe Hristos, luptătorul cel mare și de neînvins, a biruit pe vrăjmașul.
Apoi ighemonul aflând că unii sunt cetățeni romani, a scris împăratului ca să hotărască pentru ei. Și a venit răspunsul împăratului, ca cei ce mărturisesc pe Hristos să fie chinuiți, iar cei ce se leapădă de El, să fie eliberați. Și s-a făcut iarăși priveliște la sărbătoarea țării, când veneau mulțime de oameni de toate neamurile. Și au fost aduși la judecată creștinii. Mărturisitorii lui Hristos care erau cetățeni romani au fqst osândiți la tăiere cu sabia, iar ceilalți au fost trimiși la fiare. Insă cei care au tăgăduit la început, au mărturisit acum pe Hristos, împotriva așteptării păgânilor, și doar foarte puțini, fiii pierzării, s-au lipsit de har. În acea vreme, un oarecare doctor Alexandru din Frigia, stând de față la judecată și îndemnând prin semne pe mucenici la mărturisire, a fost văzut de cei din jur și prins. Si înfuriindu-se popoarele asupra lui, l-au dat ighemonului care l-a trimis și pe el la fiare împreună cu Atal.
Și au fost chinuiți în toate chipurile, iar la urmă li s-au tăiat capetele. In toată vremea aceasta, Alexandru nici n-a gemut, nici n-a murmurat, ci vorbea în inima sa cu Dumnezeu. Iar când Atal a fost pus pe scaunul de fier înroșit, și s-a răspândit miros de carne friptă din trupul lui, a zis mulțimii: „Iată ce înseamnă să mănânci oameni, ceea ce faceți voi. Iar noi nici nu mâncăm oameni și nici nu facem ceva rău” .
Iar în ultima zi a luptei cu fiarele, Blandina a fost adusă din nou la priveliște cu Pontic, un copil de 15 ani. În fiecare zi fusese dusă ca să vadă chinurile tovarășilor săi și să se înspăimânte, dar ea a rămas neclintită. Văzând hotărârea lor, mulțimea s-a înfuriat, nefiindu-i milă de vârsta copilului și nerușinându-se de tânăra fecioară. Deci i-au supus la toate muncile, dar nu i-au putut înfrânge ca să se plece zeilor. Pontic a răbdat chinurile încurajat de Blandina, iar apoi și-a dat sufletul. Iar fericita Blandina a rămas ultima dintre toți, asemenea mamei fraților Macabei. Si dupăce și-a îndemnat copiii la luptă, s-a grăbit și ea spre ei, ca și cumar fi fost chemată la un ospăț de nuntă și nu pentru a fi aruncată la fiare. Deci după biciuiri, după fiare și scaunul înroșit, afost pusă într-o plasă și aruncată la un taur. Si fiind azvârlită de mai multe ori de el, ea n-a simțit nimic din acestea, căci vorbea cu Hristos. Deci păgânii i-au tăiat capul, mărturisind că niciodată n-a suferit la ei o femeie atâtea și așa de crude chinuri. Si au aruncat trupurile celor care au murit la câini, nelăsând să fie îngropate, apoi le-au ars și au aruncat cenușa lor în râul Ron. Iar sufletele lor s-au suit la ceruri, întru slava lui Dumnezeu. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.