Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 26 aprilie: Sfântul Sfințit Mucenic Vasilievs, episcopul Amasiei; Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tassie din Axiopolis (Cernavodă) și Sfânta Cuvioasă Glafira. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna aprilie, în ziua douăzeci și șase, pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Vasilievs, episcopul Amasiei
Slăvitul Mucenic al lui Hristos, Vasilie, a fost mitropolit în Amasia pe vremea lui Liciniu, cumnatul marelui Constantin pe vremea lui când Constantin, îl făcuse pe Liciniu părtaș cu el la împărăție.
La început era pace și liniște pretutindeni. Dar, întărindu-se împărăția Răsăritului, Liciniu s-a îndepărtat de Hristos și s-a întors la necurată închinare de idoli, la prigonirea creștinilor, la nestăpânirea patimilor trupești. Și a fost cel din urmă împărat roman păgân, prigonitor al creștinilor.
Deci, avea Constantina, împărăteasă, în slujba ei, o fecioară frumoasă, cu numele Glafira, creștină cu credință, din Italia, pe care, văzând-o Liciniu s-a aprins de poftă asupra ei și voia să fie cu dânsa. Cu sfatul împărătesei și de scârba păcatului, Glafira a răspândit vestea că este bolnavă și că și-a ieșit din minți și a trebuit să fie eliberată din slujba împărătească, fiind de fapt, răsplătită, în taină, de aceasta, cu mulțime nenumărată de daruri. Încredințată, apoi, unor oameni credincioși, a fost dusă în părțile Armeniei, prin grija împărătesei.
Pe drumul spre Armenia, s-a făcut un popas în cetatea Amasia Pontului, unde, aflând o mulțime de creștini și un episcop, au hotărât să rămână o vreme acolo, pentru frumusețea locului, la un creștin, anume Quintus. Și, destăinuindu-se episcopului Vasilie, omul lui Dumnezeu a hotărât să nu descopere taina înstrăinării lor, nici chiar creștinilor. Iar, aflând că creștinii de acolo zidesc o biserică în cetate, Glafira a dat mult aur Sfântului episcop, pentru cinstirea lui Hristos, și a scris și împărătesei unde se află și a trimis și împărăteasa mulțime de daruri episcopului Amasiei, pentru ridicarea bisericii. Dar, oamenii împăratului au prins aceste scrisori dintre împărăteasă și Glafira și s-a umplut împăratul de mare mânie și, îndată, a scris conducătorului Amasiei, ca pe Vasilie, episcopul creștinilor și pe Glafira, slujitoarea, să-i trimită în fiare la dânsul, în Nicomidia. Însă, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia, fericita Glafira s-a dus către Domnul. Deci, dregătorul, prinzând numai pe Vasilie, l-a pus în lanțuri și l-a trimis la împărat, înștiințându-l că Glafira a murit. Și au mers cu dânsul doi diaconi, Pertenie și Teotim.
Și a fost închis episcopul în temniță, iar diaconii locuiau într-o casă vecină și aveau intrare liberă la episcopul lor și se rugau împreună. Iar în noaptea când l-au scos la cercetare, și-l îndemnă împăratul a se lepăda de Hristos și a se închina la idoli, episcopul a dat acest dumnezeiesc răspuns: „Niciodată nu vei putea să-mi dai, atâta cât voiești să-mi iei, dacă te silești a mă despărți de Dumnezeul meu cel viu.”
Și așa s-a mutat la Domnul, tăindu-i-se capul, iar trupul lui, fiind aruncat în mare, a fost scos și înmormântat cu mare cinste, la 26 aprilie.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tassie din Axiopolis (Cernavodă)
Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.
Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu și Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripție descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuți.
Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd și azi.
La fel stau lucrurile și în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.
După cum aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți Daco romani și Români, în privința lui Tasie, mulți istorici socotesc că este una și aceeași persoană cu ostașul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304. Acești istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost așezate moaștele, pentru o vreme, în Durostorum.
Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuțiilor lui Dioclețian. Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului. Cu acest prilej, se obișnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorți, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuși”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-și permită orice fapte „nelegiuite și rușinoase”, precum și felurite „plăceri diavolești”.
După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârșea însă și viața lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos și ucis cu săbiile. S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorți, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creștin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturisește actul său martiric, și-a dat seama că după acele zile de petreceri deșarte și trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veșnic”, încât Dasius și-a zis: „Este mai bine pentru mine să sufăr puținele chinuri și munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moștenesc viața cea veșnică, împreună cu toți sfinții”.
Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalți soldați că este creștin și că preferă să fie adus el însuși ca jertfă lui Hristos. Închis de îndată, a doua zi a fost adus în fața comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat. Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraților de atunci.
El declara, între altele: Sunt creștin și nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc și primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui și mă îmbogățesc din negrăita Lui iubire de oameni sau: Eu mărturisesc că sunt creștin și nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului și veșnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, cel în trei nume și fețe, dar de o singură ființă. Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri și, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul.
Săvârșirea lui din viață s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304. Moaștele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găsește inscripția grecească: Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol (Durostorum).
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Glafira
Fecioara Glafira era slujnica soției împăratului Licinius, Constanția. Acesta s-a rănit de frumusețea ei și căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan. Îmbrăcând-o în haine bărbătești și dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit și că este pe moarte. Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile.
La vremea aceea sfântul construia o biserică în oraș. Sf. Glafira a donat toți banii de la Constanția pentru construcția bisericii și i-a scris împărătesei să-i mai trimită alții ca să poată termina construcția. Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mâinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului orașului să-i trimită pe ierarh și pe fecioară la el. Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat. Doi diaconi, Partenie și Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile și s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ținut.
Evlaviosul creștin Elpidefor l-a mituit pe gardian și în fiecare noapte mergea cu Partenie și Teotim să-l viziteze pe sfânt. Cu o seară înainte de proces, el a început să cânte Psalmi rostind „și dacă m-aș sălășlui la marginea mării și acolo …mâna ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta” (Psalmi 138, 9-10). Acelea erau cuvinte profetice.
De trei ori sfântul a căzut în lacrimi și diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniștit.
La proces sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credință și să devină preot păgân, așa încât a fost condamnat la moarte. Elpidefor le-a dat bani soldaților ca să-l lase pe Vasile să se roage și să vorbească cu prietenii săi înainte de execuție. Apoi sfântul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ți s-a spus” și liniștit și-a plecat capul ca să-l taie sabia.
Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldați rămășițele pământești ale sfântului dar soldaților le-a fost frică de împărat și au aruncat trupul și capul sfântului în mare. După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunându-i: „Episcopul Vasile este la Sinope și te așteaptă.”
Auzind mesajul, Elpidefor și diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat niște pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit. Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic. Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea și abia atunci năvoadele au scos la suprafață moaștele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp și numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât. Sfintele moaște ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea și îngropate în biserica construită de el însuși.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.