Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 26 februarie: Sfântul Ierarh Porfirie, episcopul Gazei; Sfânta Muceniță Fotini samarineanca, cu care a vorbit Domnul Hristos la fântână, și cei împreună cu dânsa și Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev), făcătorul de minuni din Sofia.
În luna februarie, în ziua douăzeci și șase, pomenim pe Sfântul Ierarh Porfirie, episcopul Gazei
Sfântul Porfirie a fost din Tesalonic, din Macedonia, și a fost crescut în dreapta credință și în viața cea după Evanghelie. Pe când împlinea 25 de ani, și-a lăsat patria și s-a dus în Egipt și, intrând în pustia Schitului, s-a făcut monah și a trăit vreme de cinci ani în post și rugăciune, după rânduiala monahilor. A mers, apoi, la Ierusalim, să se închine Sfintelor locuri, unde a întâlnit pe Marcu, un călugăr smerit din Asia Mică, și acesta, din prieten i s-a făcut ucenic al său.
Căzând bolnav și aducându-și aminte că lăsase în Tesalonic multă avere, pe care n-o împărțise la săraci, Sfântul Porfirie a trimis acolo pe Marcu. Făcând cum i se poruncise, acesta a împărțit săracilor o mare parte din avere și, văzând lucrurile de preț, a adus dascălului său mulți galbeni, pe care acesta i-a împărțit cu mâna sa la săraci, neoprind pentru sine nimic. Iar pentru traiul său, a învățat meseria de a face corturi, socotind, ca și Apostolul Pavel, că cine nu lucrează să nu mănânce. Și lumina pe mulți cu cuvântul său și învățăturile sale.
Deci, auzind Iraclie, episcopul Ierusalimului, de numele bun pe care-l avea învățătură și viața Sfântului Porfirie, l-a chemat și l-a sfințit preot, încredințându-i paza Crucii Domnului, pentru care Sfântul avea o mare evlavie. Și, prin această ascultare, Sfântul s-a și tămăduit.
Și era pe vremea împăratului Arcadie și a împărătesei Eudoxia (395-408), când a murit episcopul din Gaza. Și, atât Ieraclie, episcopul Ierusalimului, cât și Ioan, mitropolitul din Cezareea Palestinei, luând în seamă cererea clerului și a poporului, au hotărât și au trimis acolo pe Sfântul Porfirie, sfințindu-l episcop de Gaza. Și era Gaza, pe vremea aceea, o cetate plină de păgâni și de măreție și bogate temple idolești, iar creștinii erau săraci și puțini la număr. Și păgânii necontenit unelteau prigoniri împotriva creștinilor și a episcopului lor. Cu ajutor de la Sfântul Ioan Gură de Aur și de la împăratul, Sfântul episcop a izbutit să mai liniștească pe păgânii din Gaza și, cu daruri bogate de la împărăteasa Eudoxia, în locul celei mai mare templu păgân din cetate, a înălțat o frumoasă biserică.
Și, așa, cu mângâierea de a vedea crescând an de an numărul dreptcredincioșilor și micșorându-se mulțimea păgânilor, Sfântul episcop din Gaza s-a mutat la Domnul, la 26 februarie din anul 420 în vârstă de 67 de ani, după 25 de ani de păstorire, iar viața lui a scris-o ucenicul său, Marcu preotul
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Muceniță Fotini samarineanca, cu care a vorbit Domnul Hristos la fântână, și cei împreună cu dânsa
Pe vremea lui Neron, împăratul Romei, s-a pornit prigoană mare împotriva creștinilor. Căci după ce sfinții apostoli Petru și Pavel au pătimit mucenicia, căutau și pe ucenicii lor să-i piardă. Atunci, sfânta Fotini, aflându-se cu Iosi, fiul ei, în cetatea Cartaginei, în Africa, propovăduia acolo Evanghelia lui Hristos, cu îndrăzneală. Iar Victor, fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut general de către împărat și a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să chinuiască pe toți creștinii ce se aflau acolo.
Atunci ducele Sebastian, care era în Roma, auzind de el și chemându-l la sine, i-a zis: știu bine, generale, că ești creștin, și mai știu că maica ta împreună cu Iosi, fratele tău, urmau lui Petru. Dar ceea ce ți-a poruncit împăratul caută să faci cu toată nevoința, ca să nu-ți primejduiești viața.
Atunci Victor i-a zis: eu vreau să fac voia cerescului și nemuritorului Împărat; cât privește însă porunca împăratului Neron, ca să chinuiesc pe creștini, nici măcar nu pot să aud un lucru ca acesta. Atunci ducele îi zise: te sfătuiesc, Victore, ca pe un bun prieten, că de vei ședea la judecată și vei cerceta pe cei ce se cunosc că sunt creștini și-i vei chinui, vei plini și voia împăratului și vei dobândi și averile creștinilor.
Dar trimite știri maicii tale și fratelui tău să nu-și mai arate pe față învățăturile lor, învățând pe elini, ca să se lepede de credința părintească, pentru ca să nu cazi și tu în nevoie până în cele din urmă; ci să vă păstrați credința în Hristos, precum voiți. Victor însă i-a zis: departe de la mine să fac una ca aceasta și să chinuiesc vreun creștin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc, cum zici tu, pe mama mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască pe Hristos Dumnezeu; ci încă mai vârtos și eu propovăduitor al lui Hristos sunt și voi fi, ca și ei și suntem gata să primim orice rău ce ni se va întâmpla.
Atunci ducele zise: eu, frate, te sfătuiesc ceea ce îți este de folos, iar tu vei vedea ce vei face. Acestea zicând ducele, îndată a orbit și a căzut jos, din pricina unei dureri neașteptate și crude a ochilor și a rămas fără glas. Ridicându-l de la pământ, cei ce se aflau acolo, l-au așezat pe un pat, și a zăcut trei zile nevorbind nimic. Apoi, după trei zile, a strigat cu glas mare, zicând: unul este Dumnezeu: Cel al creștinilor! Și Victor intrând la dânsul i-a zis: cum de te-ai schimbat așa, îndată? Iar el i-a zis: mă cheamă Hristos, dulcele meu Victor! Și îndată catehizându-l și învățându-l, l-a botezat și după ce a ieșit din apă, îndată a văzut și a slăvit pe Dumnezeu. Văzând mulțimea această minune s-a înfricoșat ca nu cumva să pățească și ei asemenea, de nu vor crede și au venit către Victor de s-au botezat.
După aceasta a ajuns la urechile împăratului Neron, că Victor, generalul Italiei și Sebastian ducele cetății propovăduiesc învățătura lui Petru și a lui Pavel și a celorlalți apostoli și că aduc pe toți la Hristos. Încă și că mama generalului, Fotini, cu Iosi fiul ei, trimiși fiind la Cartagina, făceau și ei asemenea. Împăratul, fierbând de mânie, a trimis slujitori în Italia să aducă pe creștinii de acolo, bărbați și femei, la Roma. Atunci Domnul s-a arătat acestor creștini zicându-le: „Veniți către Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. Nimic să nu vă temeți, că Eu sunt cu voi și Neron cu ai lui va fi biruit”. Iar către Victor, a zis: „De acum Fotin va fi numele tău, căci mulți luminându-se prin tine, vor veni la Mine; iar cuvântul tău va întări pe Sebastian spre mărturisire; și fericit va fi cel ce se va nevoi până la sfârșit”. Acestea zicând Hristos Domnul, S-a suit la cer.
Și au fost descoperite și sfintei Fotini toate cele ce erau să i se întâmple mai târziu. Purcezând ea de la Cartagina cu mulțime de creștini, a ajuns la Roma cea mare. Și s-a tulburat toată cetatea, zicând: cine este aceasta, care a venit cu atâta mulțime? Dar ea, cu îndrăzneală, mărturisea pe Hristos. Atunci a fost prins de către soldați și Fotin fiul ei, împreună cu Sebastian ducele. Iar sfânta mergând mai înainte de dânșii, s-a înfățișat lui Neron, cu Iosi și cu cei ce erau cu dânsa. Și Neron i-a zis: pentru ce ați venit la noi? Iar sfânta i-a spus; pentru ca să te învățăm, să te închini lui Hristos. După aceea cei ce se găseau de față au adăugat: Sebastian ducele și Victor generalul, cei ce tăgăduiesc credința în zeii voștri au venit din Italia la Roma. Și împăratul a poruncit să-i aducă, și venind ei înăuntru, la împărat, acesta le-a zis: ce aud despre voi? Și sfinții i-au răspuns: câte ai auzit despre noi, împărate, toate sunt adevărate. Iar el privind cu căutătură sălbatică asupra sfinților, le-a zis: vă lepădați de Hristos, sau voiți mai degrabă să pieriți într-un chip cât se poate de groaznic? Dar sfinții, ridicând ochii spre cer, au zis: O, Hristoase, Împărate al cerului, să nu se întâmple niciodată una ca aceasta, ca să ne despărțim de credința și dragostea pe care o avem către Tine!
Apoi împăratul a întrebat iarăși pe sfinți: care este numele vostru? Iar sfânta i-a zis: eu am fost numită Fotini de Iisus Hristos, Dumnezeul meu; iar surorile mele: cea de a doua, care s-a născut după mine, se numește Anatoli; a treia, Foto; a patra, Fotida; a cincea, Paraschevi; și a șasea, Chiriachi. Iar fiii mei aceștia: cel dintâi se numește Victor, care a fost numit mai pe urmă de Domnul meu Iisus Hristos, Fotin; iar al doilea, care este cu mine, Iosi. Atunci Neron a zis: cu toții v-ați înțeles între voi să vă supuneți la chinuri și să muriți pentru Nazarinean? Și sfânta a zis: da, toți pentru Dânsul, cu veselie și cu bucurie, vom muri.
Atunci împăratul a poruncit să fie supuși toți sfinții la cele mai grele chinuri, până ce vor înceta să mai creadă în Hristos. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinții au îndurat toate felurile de chinuri, mărturisind cu tărie că Hristos este Dumnezeu. Aceasta a făcut ca mulți dintre chinuitori și dintre păgâni care erau de față să creadă în Dumnezeul creștinilor și să mărturisească pe Hristos Dumnezeu adevărat. Din pricina aceasta au fost și ei supuși la chinuri și uciși fiind au primit cununa muceniciei dimpreună cu sfânta Fotini și cu toți sfinții care erau împreună cu ea.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev), făcătorul de minuni din Sofia
Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev), arhiepiscop de Boguciar, în lume Nicolae Borisovici Sobolev, s-a născut la 1 decembrie 1881 în Riazan, Rusia, în familia funcționarului Boris Matfeevici Sobolev. Mama lui, Maria Nicolaevna, se distingea printr-o credință profundă și o viață dreaptă.
Din fragedă copilărie se citea, pe chipul lui, tristețea alesului lui Dumnezeu. Liniștit, sensibil, atent cu cei din jur, el era neobișnuit de serios pentru un băiat de vârsta lui, iar smerenia lui era deosebită. În anii ce au urmat, Nicolae Sobolev și-a continuat studiile la seminarul din Riazan și fiind în penultimul an de seminar, s-a aprins de dorința de a-și dedica întreaga viață Domnului.
În anul 1904, Nicolae a absolvit strălucit seminarul. Socotind că sănătatea lui era prea șubredă pentru a urma academia, mama sa a încercat din răsputeri să-i aranjeze viața și să-l facă preot. Pentru aceasta trebuia să-i găsească mireasă, însă toate eforturile ei au fost în zadar. În sfârșit, pe la mijlocul lunii august a anului 1904, ea a spus: „Toate încercările noastre în ce privește căsătoria și hirotonia ta nu au dus la nimic. Acum, aranjează-ți soarta singur”.
La aceasta Nicolae a răspuns: „Dacă e așa, atunci să mergem chiar acum la catedrală, la Împărăteasa Cerului, la icoana făcătoare de minuni Bogoliubskaia și s-o rugăm pe Maica Domnului ca ea însăși să-mi arate drumul vieții”.
La catedrală l-au întâlnit pe tovarășul lui Nicolae, Mișa Smirnov, și Nicolae i-a împărtășit nedumerirea sa. „Ai învățat atât de bine doar ca să devii un dăscălaș? Tu trebuie să ajungi la academie!”, a zis Mișa. Când Nicolae a protestat, pentru că era prea târziu și nu se pregătise pentru concurs, Mișa l-a îndrumat către Academia Teologică din Petersburg, unde examenele fuseseră amânate, din cauza unor reparații, până la sfârșitul lui august. „Tu ești profund credincios, a zis Mișa cu tărie, ai încredere în Dumnezeu! Îți va ajuta Mântuitorul Însuși. Du-te fără nici o pregătire”. Nicolae a primit aceste cuvinte neașteptate, venite din partea primului om ieșit în cale, ca un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunea sa, arătându-i clar și hotărât drumul vieții.
Astfel, plin de credință și rugându-L fierbinte pe Dumnezeu să-l ajute, Nicolae a trecut toate probele și a fost admis în academie.
Atmosfera neliniștită și zgomotoasă din academie nu l-a împiedicat pe tânărul iubitor de Dumnezeu să viețuiască aici ca în mânăstire. Trăind în academie, Nicolae mergea în fiecare dimineață la liturghia ce se slujea în Lavra Alexandru Nevski, iar în restul timpului liber citea scrierile sfinților părinți și viețile sfinților.
În timpul șederii sale la academie, Nicolae l-a vizitat de câteva ori pe părintele Ioan de Kronștadt și, ulterior, povestea cu adâncă evlavie despre aceste vizite. Deosebit de remarcabilă a fost ultima, din primăvara anului 1907.
În ultimul an de studenție, 1908, Nicolae Sobolev este tuns în monahism cu numele de Serafim. Primind călugăria, noul monah s-a dedicat nevoinței unei postiri severe și rugăciunii neîncetate. Așa, din ziua tunderii și până la moarte, Sfântul Serafim nu a mai mâncat carne. Mai mult, el a mâncat o dată în zi timp de mai mulți ani.
Curând, la 3 februarie 1908, tânărul monah este hirotonit ierodiacon, iar peste puțin timp, la 18 martie ieromonah. Absolvind academia, în calitate de magistru, printre cei mai buni studenți, părintele Serafim a fost numit profesor la Școala Pastorală din Jitomir.
Următorii doisprezece ani din viața părintelui Serafim (1908-1920), au fost închinați învățământului teologic. Departamentul pentru învățământ al Sfântului Sinod i-a încredințat diferite funcții: profesor la Școala Pastorală din Jitomir, inspector la Școala Teologică din Kaluga, inspector la Seminarul Teologic din Kostroma și rector al Seminarului Teologic din Voronej. Toată lumea avea un respect profund pentru tânărul ieromonah Serafim, iar directorul Școlii Pastorale din Jitomir îl numea cu dragoste „micul avva”.
A sosit anul 1917. În Rusia au început cutremurătoarele schimbări revoluționare. În jurul anului 1918, în Voronej a fost instaurată puterea sovietică, și cursurile în seminar au încetat. Arhimandritul Serafim a mai rămas în Voronej vreme de un an și jumătate și a fost martorul cruzimilor și profanărilor înfăptuite de bolșevici, dar și a nenumăratelor semne și minuni pe care Dumnezeu le făcea spre întărirea credincioșilor.
La 1/14 octombrie 1920, în ziua praznicului Acoperământului Maicii Domnului, în catedrala orașului Simferopol, arhimandritul Serafim s-a învrednicit a fi hirotonit întru episcopie. La hirotonie au luat parte șapte arhierei, în frunte cu mitropolitul Antonie (Hrapovițki), viitorul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare.
La 29 octombrie/11 noiembrie 1920, Armata Roșie era doar la 30 km de Simferopol, iar episcopul Serafim trebuia să hotărască din nou ce va face. El a hotărât să părăsească Rusia și la 1/14 noiembrie 1920, de la cheiul Sevastopolului pornea încet în largul mării vaporul comenduirii ,,Hersones”, acesta fiind ultimul vapor care părăsea orașul chiar înainte de invazia bolșevicilor.
Valul emigrației l-a aruncat pe episcopul Serafim mai întâi la Constantinopol, iar peste câteva luni la Școala Teologică de pe Insula Halki, unde se formase o colonie rusă numeroasă. Peste alte câteva luni, în mai 1921, episcopul Serafim a fost numit de conducerea bisericească rusă de peste hotare paroh al Bisericii Sfântul Nicolae de pe lângă Ambasada rusă din Sofia și egumen al Mânăstirii ruse Sfântul Alexandru Nevski din apropierea orașului Iambol. La scurt timp după aceea, în august 1921, printr-un ordin semnat de însuși patriarhul Tihon, episcopul Serafim a devenit administratorul tuturor enoriilor ruse din Bulgaria, cu toate drepturile unui arhiereu eparhial.
Episcopul Serafim a sosit la Sofia pe 6/19 mai 1921, slujind adesea ca arhiereu, propovăduia păstrarea neschimbată a credinței ortodoxe, chemându-și păstoriții la pocăință, la schimbarea binecuvântată a vieții și la cea mai mare virtute – smerenia. El era cunoscut că făcător de minuni încă din timpul vieții, pentru că rugăciunea lui era miraculoasă, iar cuvintele sale proorocești și pline de har dumnezeiesc.
În anul 1934, episcopul Serafim a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. El a trăit 29 de ani în Bulgaria și a îndrăgit aceste ,,meleaguri bune” ca pe a doua sa patrie. În Bulgaria și-a scris operele teologice, aici și-a învățat și educat fiii duhovnicești, care apoi s-au străduit, neluând în seamă puținele lor puteri duhovnicești, să păstreze și să transmită și altora scânteile învățăturilor sale, inspirate din cele ale Sfinților Părinți. În amurgul vieții sale iubitoare de Dumnezeu, arhiepiscopul Serafim a reușit să-și împlinească o altă mare dorință, aceea de a înființa Mânăstirea de maici cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, din Kneajevo, Sofia.
Arhiepiscopul Serafim a fost o adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu pentru pământul bulgar. Pilda vieții și învățăturile sale duhovnicești dau până astăzi roade pline de har în inimile ortodocșilor pravoslavnici care trăiesc în Bulgaria.
Dumnezeu l-a chemat la El pe robul său credincios în Duminica Ortodoxiei, la 13/26 februarie 1950. Aflat în Biserica rusă Sfântul Nicolae din Sofia, mormântul arhiepiscopului Serafim este un izvor nesecat de minuni. Ca și în timpul vieții, și după moarte, Vlădica Serafim continuă să-i ajute, plin de dragoste, pe oamenii, nu numai din toate colțurile Bulgariei, dar și de peste hotare, care aleargă la ajutorul lui.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.