Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 26 mai: Sfântul Apostol Carp, unul din cei 70 de apostoli; Sfântul Apostol Alfeu, unul din cei 70 de apostoli; Sfinții Mucenici Averchie și Elena; Sfântul Mucenic Gheorghe cel Nou, care e pătimit în Sredța și Sfântul Ierarh Augustin, arhiepiscop de Canterbury, luminătorul anglo-saxonilor. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna mai, în ziua douăzeci și șase, pomenim pe Sfântul Apostol Carp, unul din cei 70 de apostoli
Acest mare apostol al Domnului, fiind pus la număr cu cei șaptezeci de apostoli și ucenici, și slujind marelui Pavel la propovăduire și purtând dumnezeieștile lui epistole către cei cărora erau trimise, a învățat pe mulți dintre păgâni a se închina și a cinsti Sfânta Treime. După aceea, luminându-i-se mintea prin dumnezeiască strălucire a Mângâietorului, pornind de la Răsărit ca o stea luminoasă, a luminat toată lumea cu dumnezeieștile învățături, făcând în toate zilele multe și mari minuni. Și multe cetăți și popoare venind la credința în Hristos, și despărțind cu botezul pe cei credincioși din cei necredincioși, a suferit din această pricină multe prigoniri și scârbe, căci mergea cu bărbăție și cu osârdie spre cele cu osteneală nevoințe ale luptei, neînfricoșându-se de mânia dregătorilor. Drept aceea, precum el a slăvit pe Dumnezeu în mădularele lui, așa și el a fost mărit de Dumnezeu. Deci adormind somnul cel dulce, cu moaștele sale, face minuni în toate zilele, curățind tot felul de boli și gonind duhurile necurate.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Apostol Alfeu, unul din cei 70 de apostoli
Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Alfeu se numără printre cei 70 de Apostoli. El este tatăl Sfântului Apostol Iacov și al Sfântului Apostol Matei, doi din Cei Doisprezece Mari Apostoli. El s-a dus la Domnul în pace și este prăznuit în 26 mai. Sfântul Alfeu este menționat în Evangheliile după Matei (Matei 10, 3), Marcu (Marcu 3, 18) și în Luca (Luca 6, 15), dar și în Faptele Apostolilor (FA 1, 13).
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Averchie și Elena
Acești doi sfinți mucenici au fost copiii Sfântului Alfeu. Sfântul Averchie a pătimit fiind legat gol în mijlocul albinelor de către cei păgâni, iar sora lui, Sfânta Elena a fost omorâtă cu pietre.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Gheorghe cel Nou, care e pătimit în Sredța
Fericitul Gheorghe a fost fiul unui bărbat dreptcredincios, cu numele Ioan, un boier de frunte al cetății Sredța, iar pe maica sa o chema Maria. Lor li s-a dăruit acest copil după multe rugăciuni ce le-au înălțat către Dumnezeu, pentru că ei îmbătrâniseră fără de fii, ca și Avraam și Sarra, și s-au rugat neîncetat lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe cel din Capadocia, și mergând în toate zilele în biserica acestuia și făcând multe milostenii la săraci, au cerut să se dezlege nerodirea lor.
Și n-a defăimat Domnul rugăciunile lor, ci le-a dat lor la bătrânețe rod de parte bărbătească, pe care, aducându-l cu bucurie în biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, l-au botezat în numele Preasfintei Treimi, punându-i numele de Gheorghe din Sfântul Botez. Si crescând pruncul în bună învățătură, în frica lui Dumnezeu și în deprinderea cărții, a învățat degrabă dumnezeiasca Scriptură și a întrecut cu înțelegerea pe cei de o vârstă cu el. Si ajungând în vârsta cea desăvârșită, s-a asemănat cu frumusețea și cu curăția lui Iosif cel de demult, fiul lui Iacov. Și stăpânind turcii țara bulgărească, pe când fericitul Gheorghe avea două zeci și cinci de ani de la nașterea sa, au început a-l amăgi spre păgânătatea lor, zicându-i: „Gheorghe, lasă credința creștinească și te apropie de credința noastră. Ascultă pe Mahomed, trimisul lui Dumnezeu, și primește legea noastră”.
Deci au început a pune pe cinstitul cap al sfântului cealmaua pe care păgânii o purtau pe capete când intrau în geamie. Iar sfântul a răspuns împotriva lor, zicând: „Nu ni se cade nouă, creștinilor, să luăm parte la obiceiurile voastre păgânești și să purtăm cealmale pe capetele noastre. Nouă nu ni se cade să ne despărțim de Hristos, Dumnezeul cel adevărat, Făcătorul cerului și al pământului și să lepădăm Sfântul Botez. Cui să cred eu? Lui Mahomed, care nu este trimis nici de Dumnezeu, nici de proorocii Lui, nici de apostoli, ci s-a arătat general sârguincios al cetei satanei, având steagurile diavolului? Deci nici voi singuri nu știți cui credeți, rătăcind astfel din calea cea adevărată” .
Astfel certându-i pe ei Sfântul Gheorghe, a început a mărturisi cu mare glas pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul celor de sus și celor de jos, al tuturor făpturilor celor văzute și nevăzute. Si scuipându-i în față și numindu-i fără de Dumnezeu, a aruncat cealmaua la pământ, călcând-o cu picioarele. Apoi a zis către sineși: O, Gheorghe, pentru ce stai? Hristos te cheamă pe tine!”
Deci păgânii, umplându-se de mânie din această pricină, au prins pe sfânt și l-au adus cu ocară mare înaintea ighemonului lor și au început a cleveti asupra lui, zicând: ” „Acesta batjocorește s-a mirat deși ocărăște credința și legea noastră! Iar ighemonul mărimea statului și de frumusețea lui și a început cu momeli a grăi către sfântul: „Dacă te vei lepăda de Iisus Hristos, pe Care voi Îl numiți Fiul lui Dumnezeu, și te vei supune poruncii stăpânitorului Selim, căruia i se supun multe împărății, și vei face voia lui, apoi vei lua de la împărat daruri și cinstiri; și, astfel, vei fi mai mare peste voievozii din această mare cetate, Sredța”.
Dar mucenicul lui Hristos din nou a mărturisit pe Domnul său înaintea poporului, iar credința turcilor a defăimat-o și a scuipat-o. Atunci tiranul, aprinzându-se de mânie, a poruncit să-l dezbrace și să-l bată fără milă cu toiege. Deci sfântul pătimitor a fost muncit cumplit, încât și carnea lui se înălța în văzduh cu toiegele, iar sângele îi curgea ca pâraiele din răni; însă sfântul n-a voit cu nici un chip să se supună poruncii împăratului lor.
După aceea, ighemonul a poruncit să-l taie adânc cu cuțitele peste tot trupul, de la cap până la picioare și să-i bage făclii aprinse în răni. Si s-a aprins foc de lumânări, încât nu se vedea trupul mucenicului din văpaie și a început a se topi trupul lui ca ceara de foc; iar pătimitorul răbda cu vitejie toate acestea, chemând și mărturisind numele lui Iisus Hristos. După aceea, tiranul a poruncit ca să-l poarte pe mucenic prin cetate, lovind în timpane, și să-l bată peste față, batjocorindu-l și zicându-i: „Nu huli pe Mahomed, trimisul lui Dumnezeu, și nu ocărî poruncile lui cele pentru credința turcilor”.
Iar sfântul se ruga lui Hristos Dumnezeu și învăța pe turci să creadă în Iisus Hristos. După aceea, păgânii au aprins un foc mare în mijlocul cetății, vrând să ardă pe sfânt. Si au dus pe Gheorghe, mucenicul lui Hristos, la locul hotărât spre ardere. Dar el, fiind slăbit de răni, a căzut la pământ fără glas și, mișcând numai buzele, chema pe Dumnezeu în ajutor. Iar turcii, luând pe pătimitorul lui Hristos, fiind încă viu, l-au aruncat în foc. Și astfel și-a sfârșit sfântul nevoința pătimirii pentru Hristos. După aceea, păgânii au aruncat în foc o mulțime de câini peste trupul sfântului, ca să nu fie cunoscute de creștini moaștele lui. Dar Dumnezeu a preamărit pe plăcutul Său, pentru că deodată a căzut o ploaie mare, cu fulgere și cu tunete înfricoșate, încât a stins focul cu desăvârșire, nemairămânând nici miros de fum.
Atunci turcii, înfricoșându-se foarte mult de acea mare minune, au fugit, iar ploaia cea mare cu fulgere și cu tunete a ținut până seara. Și sosind noaptea, în locul unde a fost ars trupul mucenicului s-a arătat o lumină mare deasupra moaștelor lui, strălucind peste tot locul acela. Atunci, protopopul bisericii celei sobornicești a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Capadocianul, ducându-se cu creștinii la judecători, le-a umplut mâinile de arginți și le-a cerut să le dea voie a lua moaștele mucenicului, ca să le dea obișnuitei îngropări.
Iar judecătorii neoprind ca să fie după cererea lui, protopopul s-a dus la mitropolitul Ieremia și i-a spus tot ce s-a întâmplat cu sfântul mucenic. Iar mitropolitul a mers cu mare sârguință și cu credință la moaștele sfântului, cu tot sfințitul sobor și cu tot poporul iubitor de Hristos, cântând psalmi și cântări, având lumânări și tămâie. Deci, răscolind cenușa deasupra locului unde se arătase lumina, au găsit cinstitele moaște ale Sfântului Mucenic Gheorghe cel Nou, nevătămate de foc; iar oasele câinilor toate se prefăcuseră în praf și cenușă. Iar pe unde a fost purtat mucenicul prin cetate și pe unde s-a vărsat sângele său pe pământ, acolo noaptea se arăta lumină, ca niște lumânări arzând, și aceea se vedea de toți credincioșii. Deci, mitropolitul, luând moaștele sfântului, le-a pus cu cinste în raclă și le-a adus în biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cel din Capadocia. Acolo se află și până acum moaștele acestui nou Sfânt Mucenic Gheorghe și cu darul lui Hristos dăruiesc multe tămăduiri celor ce vin la ele cu credință.
Sfântul și biruitorul noul răbdător de chinuri Gheorghe, precum s-a zis, a fost muncit în aceeași cetate bulgărească, Sredța, unde a și fost crescut de părinții săi. El și-a sfârșit nevoința pătimirii sale în anul de la facerea lumii 7022, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul în anul 1514, în 26 zile ale lunii mai, stăpânind peste toți Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Augustin, arhiepiscop de Canterbury, luminătorul anglo-saxonilor
Când Sfântul Papă Grigorie I Dialogul a hotărât să pună în aplicare planul pe care-l studia de multă vreme, anume de a trimite misionari la anglo-saxonii din Britannia, a ales pentru această slujire pe unul dintre oamenii săi de încredere, pe Sfântul Augustin, pe atunci iconom al Mănăstirii Sfântului Andrei, pe care o înființase însuși Grigorie pe dealul Caelio.
Sfântul Augustin urma să conducă un grup de patruzeci de monahi misionari; era anul 596. Acești tineri apostoli au pornit către locul misiunii lor pe uscat și au mers mai întâi în Provence, la Mănăstirea Lerins (înființată de Sfântul Onorat, episcop de Arles, în jurul anului 410, pe mica insulă Lerins, din golful Cannes, în regiunea Provence din sudul Franței), centru al tradiției ascetice primite din Răsărit, care cu un secol în urmă îl primise și pe Sfântul Patrick, aflat în drum spre Irlanda. Aflând aici despre obiceiurile sălbatice ale anglo-saxonilor, au fost cuprinși de frică și au luat hotărârea de a face cale întoarsă. L-au trimis, deci, pe Augustin la Roma, să-i dea de știre Papei Grigorie despre hotărârea lor. Acesta s-a întors după puțină vreme aducând cu sine îndemnurile călduroase ale Sfântului Grigorie de a-și duce la bun sfârșit slujirea pe care și-o asumaseră cu ajutorul lui Dumnezeu, precum și scrisori de recomandare adresate arhiepiscopului de Arles și conducătorilor franci. Au pornit din nou la drum, petrecând iarna la Paris. Au traversat, apoi, Canalul Mânecii, ancorând pe insula Thanet, aflată la răsărit de regatul de Kent, care oferea cel mai rodnic teren vestirii Evangheliei, căci sfântul rege Æthelberth (24 februarie), care deținea primatul regatelor anglosaxone din sud, luase în căsătorie o creștină, pe Bertha, fiica regelui Parisului.
Augustin a trimis de îndată un mesager la conducătorul locului să-i dea de știre că sosise să-i vestească Evanghelia și făgăduința unei împărății veșnice, cea a Dumnezeului Celui Adevărat. La câteva zile după aceea, Æthelberth a venit pe insulă și le-a cerut monahilor să-i înfățișeze învățătura a căror mesageri erau. Impresionat de învățătura cea nouă, le-a îngăduit monahilor să vestească Evanghelia în regatul său și le-a asigurat toate cele necesare traiului în capitala regatului, Canterbury.
Monahii romani au intrat în oraș în procesiune, purtând Crucea și icoana lui Hristos Pantocrator, cântând litanii, după rânduiala instituită la Roma de Sfântul Grigorie, găsindu-și adăpost într-o biserică construită înainte de invaziile barbarilor, în care obișnuia să se roage regina. Și-au rânduit acolo viața lor monahală, imitând întrutotul viața de obște a Apostolilor și a primilor creștini și au început să predice Evanghelia cu rezultate atât de bune, încât, la puțină vreme după aceea, regele Æthelberth a cerut să primească Sfântul Botez, chemându-și poporul să-l urmeze. Așadar, în anul 597, de Crăciun, două mii de anglo-saxoni au devenit creștini.
Tânăra Biserică s-a dezvoltat repede sub conducerea Sfântului Augustin — care fusese hirotonit episcop de Sfântul Virgiliu de Arles — și cu ajutorul regelui Æthelberth. În anul 601, Sfântul Augustin a trimis la Roma doi ucenici, pentru a-i prezenta Sfântului Grigorie primele roade ale misiunii și pentru a-i cere sfatul în probleme legate de păstorirea noi turme din acea îndepărtată regiune. Împreună cu răspunsurile sale, pline de înțelepciune și discernământ, Papa Grigorie a trimis un al doilea grup de doisprezece misionari, comisionari ai cârjei episcopale — semn al jurisdicției lui Augustin asupra întregii Biserici englezești — precum și ai sfintelor odoare și moaște. A alcătuit, de asemenea, pentru aceștia un plan de organizare eclesiastică a Bisericii locului. Așadar, Londra și York urmau să devină mitropolii, sub a căror jurisdicție să se afle doisprezece episcopi care să slujească sub mitropolit. Între timp, Augustin începuse construirea unei catedrale în Canterbury, precum și a unei mănăstiri aflate puțin în afara orașului, închinate Sfinților Apostoli Petru și Pavel (astăzi, Abația Sfântului Augustin), a cărei biserică avea apoi să găzduiască mormintele episcopilor de Canterbury și a regilor de Kent.
Atunci când a sosit vremea să fie extinsă misiunea și în celelalte regate păgâne, Sfântul Augustin a convocat pe episcopii și teologii celți din regatul Wales la o consfătuire, în timpul căreia le-a recomandat să abandoneze particularitățile lor locale pentru a putea propovădui împreună anglo-saxonilor Evanghelia. Teologii celți au fost uimiți văzând vindecarea unui orb de către Sfântul Augustin, dar au cerut să se consulte cu poporul înainte de a răspunde cererii Sfântului. La o a doua întâlnire a lor, petrecută la Mănăstirea Bangor, sfătuiți fiind de un pustnic să nu accepte cererile decât dacă Sfântul Augustin va da dovadă de smerenie, ridicându-se în picioare când îi va primi, reprezentanții celți au refuzat categoric să-și abandoneze practicile lor liturgice, să-l recunoască drept arhiepiscop al lor și să se supună autorității regelui din Kent. Sfântul Augustin i-a avertizat că, dacă nu au acceptat pacea fraților, vor avea parte de război din partea dușmanilor lor, lucru care s-a și întâmplat, anglii biruindu-i în bătălia de la Chester.
Pentru a putea continua lucrarea misionară la anglii din partea de est a insulei britanice, Sfântul Augustin a hirotonit episcopi pe doi dintre ucenicii săi, pe Melliton la Londra, și pe Iustus la Kent, la vest de Canterbury. Împlinind numărul canonic de trei episcopi necesar întrunirii sinoadelor locale și hirotoniilor canonice, au extins misiunea și în alte regate locale. Punând început misiunii anglilor, Sfântul Augustin a adormit în pace la 26 mai, anul 604.
După adormirea Sfântului rege Ethelberth, petrecută în anul 616, episcopii Melliton și Iustus au părăsit Anglia. Abia în anul 633, Paulin, episcopul de York, a revenit la Kent, pentru a continua activitatea misionară. Până în 672, Sfântul Theodor de Canterbury avea să dea Bisericii anglo-saxone forma ei canonică.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.