Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 27 aprilie: Sfântul Apostol Simeon, ruda Domnului, episcopul Ierusalimului; Sfinții Apostoli Aristarh, Marcu și Zinon; Sfântul Rupert, apostolul Bavariei; Sfântul Cuvios Ștefan egumenul Pecerskăi și episcopul Vladimirului și Sfântul Cuvios Ioan Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii Cataron. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna aprilie, în ziua douăzeci și șapte, pomenim pe Sfântul Apostol Simeon, ruda Domnului, episcopul Ierusalimului
Sfântul Simeon, care se numea frate al Domnului nostru Iisus Hristos, era fiu al lui Cleopa, fratele bun al lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului, precum mărturisesc vechii scriitori, vrednici de credință ai Bisericii: Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin și Nichifor Zantopol. Că, după întoarcerea lui Iosif din Egipt, acest Cleopa a luat, întru însoțire, pe rudenia mai depărtată a lor, Măria, și a născut dânsa pe acest Simeon, care ajungând la vârsta înțelegerii și văzând minunile Domnului nostru Iisus Hristos, a crezut în El. Iar, după patima cea de bună voie a Domnului și după învierea și înălțarea Lui la cer, fericitul Simeon a fost numărat în ceața sfinților șaptezeci de Apostoli. Și se ostenea, ca și ceilalți Apostoli, la bunăvestirea lui Hristos, umblând prin cetăți și prin sate, învățând și făcând minuni, luminând poporul la lumina dreptei credințe și înfrângând întunericul închinării idolești.
Și era pe vremea când Iacov, altă rudă a Domnului, ținea scaunul ierarhiei creștinilor din Ierusalim, fiind întâiul episcop de acolo. Dar necredincioșii doborâseră pe Iacov de pe scaunul Bisericii, fiindcă acesta își mărturisește credința lui în Hristos, și, lovindu-l cu un lemn în cap, l-au ucis.
Deci, la câtă vreme, după această ucidere, Apostolii și ucenicii, adunându-se în Ierusalim, au dat un nou urmaș Sfântului Iacov, alegând cu un singur glas, pe fericitul Simeon, al doilea episcop al Ierusalimului. În acest timp, au venit romanii, conduși de Tit, fiul lui Vespasian, împăratul (69-79). risipind Ierusalimul, după zisă, cea mai dinainte, a Domnului Însuși. În tot acest timp, creștinii, ascultând de glasul lui Dumnezeu, au plecat, cu episcopul lor, și s-au retras dincolo de Iordan, într-o cetate numită Pella. Era prin anul 70. Deci, după risipirea Ierusalimului, creștinii s-au întors în Ierusalimul dărâmat și au început a înflori din nou, mulți locuitori îmbrățișând nouă credință.
Și era fericitul Simeon ca și sufletul noii înfloriri a Bisericii din Ierusalim, fiind, el însuși, biserică a Duhului Sfânt, împodobind scaunul Ierusalimului și aducând, pe cei rătăciți, la Hristos Dumnezeu. Și așa, lucrând cu înțelepciune la înflorirea Bisericii din Ierusalim, până la vârsta de peste o sută de ani, Sfântul Simeon și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, sub Traian, împăratul romanilor, fiind osândit la răstignirea pe cruce, ca și Stăpânul său, pentru mărturisirea că este creștin și iubește pe Hristos Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Apostoli Aristarh, Marcu și Zinon
Acești sfinți erau din cei șaptezeci; și Aristarh este acela de care Pavel pomenește în Epistola către Romani și care a fost episcop al Apamiei celei din Siria, supusă cu scaunele apostolilor celor dintîi. Acesta mai întîi decît toți a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat. Iar Marcu este acela pe care și Ioan obișnuia a-l numi. De care pomenește Luca în Faptele Apostolilor și care a fost pus episcop de apostoli în Vivlopole. Iar Zinon este acela pe care Apostolul îl scrie în Epistola către Romani legiuitor și care a fost făcut întîi episcop de Apostolul Petru în Diospole; el învăța propovăduind pe Hristos Dumnezeu adevărat. Aceștia multe rele pătimiri suferind de la necredincioși pentru zidirea din nou a bisericilor și pentru surparea idolilor, și înșiși făcîndu-se lucrători de minuni și de vindecări, s-au mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Rupert, apostolul Bavariei
Provinciile romane Pannonia și Noricum au fost adevărate bastioane ale bisericii primare. Astfel, de exemplu, Sfântul Martin de Tours se trăgea din actuala regiune austriacă Burgenland, parte din fosta provincie romană Noricum. Invaziile barbare au lovit cu atâta sălbăticie aceste provincii, încât creștinii aproape că au dispărut, credința reapărând abia în vremea ducelui Theodo I de Bavaria, în veacul al VII-lea. Alături de Sfântul Rupert († 710), cel care l-a convertit pe ducele Theodo I al Bavariei, acesta a mai îngăduit venirea și altor misionari franci, unul dintre cei mai cunoscuți fiind Sfântul Emmeramus, care a suferit moarte mucenicească.
Deși Sfântul Rupert (Hrodibert sau Robert) este considerat a fi de origine francă, tradiția sa spirituală se pare că era aceea a creștinismului celtic, irlandez. După ce a reîntemeiat vechiul oraș roman Juvavia (astăzi Salzburg), acesta a devenit centrul activității misionare celte din Europa Centrală. Biserica Austriei era îmbibată de influența creștinismului celtic, fiind organizată pe principiul stareților-episcopi, aceștia fiind urmașii Sfântului Rupert. Unul din ucenicii săi cei mai cunoscuți a fost Sfântul Virgil Geometrul, cunoscut drept Fergal O’Neill din Leinster. Sfântul Virgil este cunoscut azi mai mult datorită activității sale de astronom (susținând că pământul este rotund, iar nu plat, precum și a existenței altor popoare la antipozi), dar el a fost un ierarh ortodox care a îngăduit folosirea limbilor locale în cadrul slujbelor (mai ales de Botez) și care a avut o activitate misionară însemnată în regiunile Carinthiei și Sloveniei, fiind unul dintre primii misionari care a încercat să-i creștineze pe slavi.
Biserica austriacă nu și-a păstrat multă vreme identitatea spirituală originară: după patru ani de la adormirea Sfântului Virgil (†784), ducatul austro-bavarez a fost cucerit de Carol cel Mare (Charlemagne), integrându-se rapid în circuitul european. Stareții-episcopi au fost înlocuiți de potentați lumești, electori ai Imperiului de Apus. Printr-o teribilă ironie a sorții, urmașii Sfântului Rupert și ai Sfântului Virgil de Salzburg au devenit oponenții și persecutorii Sfinților Chiril și Metodiu.
Sfinții vremilor în care Austria și Bavaria erau ortodoxe încă trăiesc în Hristos și în memoria oamenilor, rugându-se pentru țările lor și pentru toți oamenii. Pentru rugăciunile lor, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne!
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Ștefan egumenul Pecerskăi și episcopul Vladimirului
Cel ce a câștigat răbdare se învrednicește de toată fapta bună, se bucură în necazuri, este bine iscusit în primejdii și în ispite se veselește, cum a zis Efrem Sirianul, insuflat fiind de Dumnezeu. Unul ca acesta a fost Cuviosul Părintele nostru Stefan, care, pătimind pentru frații săi, deși a fost mult necăjit, însă Dumnezeu l-a veselit foarte mult. Pentru că își aducea aminte cuviosul de cuvântul proorocului și împăratului David, zicând: După multimea durerilor din inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu. Pentru aceasta toate încercările grele, ca și cum ar fi fost trimise de la Dumnezeu, le primea cu bucurie. El bine s-a deprins cu iscusința la toate faptele cele bune, pentru că din copilăria sa a fost crescut sub mâna celui vrednic de laudă între egumeni, adică a Cuviosului Părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi, și a fost ucenicul lui pururea – îndulcindu-se și hrănindu-se totdeauna ca un prunc din țâță, de cuvintele cele insuflate de Dumnezeu ce ieșeau din gura cea izvorâtoare de miere a aceluia și ca un fiu cu tatăl s-a unit prin toată asemănarea cea îmbunătățită.
Pentru aceasta cu dragostea s-a întraripat în inima tuturor fraților, de care mai întâi a fost ales purtător de grijă al rânduielilor bisericești. Si atunci învățând însuși egumenul, adică Cuviosul Teodosie, pe frați în biserică, cu duhovnicești cuvinte, și acesta îi învăța pe aceia cu vrednicia. Iar după aceea, când Cuviosul Teodosie avea să-și ia sfârșitul acestei vieți vremelnice, l-au rugat toți cu un glas, zicând: „Ștefan este vrednic ca după tine să ia egumenia. Stefan să ne fie egumen! ”
Iar Cuviosul Teodosie s-a plecat la rugăciunea fraților și, chemând pe fericitul Stefan, iubitul său ucenic, i-a încredințat înaintea tuturor ograda cea plină de cuvântătoarele oi, cele de Dumnezeu insuflate și, biserica fiind pusă pe temelie cu minune, îl ruga ca să o săvârșească. Apoi l-a învățat să păzească rânduiala mănăstirii, să iubească pe frați din curată inimă și să-și aibă ochiul inimii neadormit către Dumnezeu, iar iubirea de străini să nu o uite. Si așa s-a mutat la veșnicele lăcașuri, însă s-a făgăduit ca și în lăcașul său, Pecersca cea încredințată fericitului Stefan, cu ajutorul totdeauna nedespărțit să fie.
Si murind Cuviosul Teodosie și fericitul Ștefan primind egumenia Sfintei Pecersca, lavra cea făcătoare de minuni, se nevoia foarte mult, silindu-se la zidirea sfintei de Dumnezeu însemnatei biserici, pe care Cuviosul Teodosie începuse a o zidi, precum și la toată iconomisirea mănăstirească. Si cu darul lui Dumnezeu, prin rugăciunile părinților noștri Antonie și Teodosie, nu după mulți ani s-a săvârșit biserica. Apoi mănăstirea nouă a îngrădit-o și a mutat acolo pe frații din mănăstirea cea veche, lăsând numai puțini dintre dânșii, cărora le era obiceiul să îngroape acolo pe frații cei ce se pristăveau. Cuviosul Părintele nostru Stefan a rânduit și aceasta, ca în mănăstirea lui totdeauna să se săvârșească Sfânta Liturghie pentru frații cei răposați și pentru fericiții ctitori. Iar Dumnezeu îi dădea toate din belșug spre trebuința lui, încât se înmulțea lucrul acela, cu darul lui Dumnezeu,
Iar vrăjmașul, care urăște binele și se luptă totdeauna cu robii lui Dumnezeu, a zavistuit grija cea atât de mare a fericitului pentru lăcașul lui cel sfânt; și sculându-se cu meșteșugirile sale cele rele, o tulburare ca aceea a făcut între unii frați, încât nu numai că au scos din egumenie pe acela, pe care mai înainte singuri cu un glas îl ąleseseră, dar l-au îndepărtat și din mănăstire, deși era nevinovat. Insă toate acestea le-a răbdat fiul nerăutății, Cuviosul Stefan, cu vitejie de la frații săi și cu dragostea nu se depărta nicidecum de la aceia, de la care era depărtat cu trupul, ci cu dinadinsul se ruga lui Dumnezeu pentru dânșii, urmând în aceasta celui de un nume cu sine, Sfântului Întâiului Mucenic Stefan, și zicând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Pentru că era atras sfântul de dragostea Cuviosului Teodosie, ca fierul de piatra magnetului.
Si mulți din boieri și din dregători aflând de un necaz ca acesta al Cuviosului Stefan, fiind fii duhovnicești ai lui și încredințați lui de Cuviosul Teodosie, le-a părut rău că duhovnicescul lor părinte a pătimit așa, și de milă pornindu-se, i-au dat din averile lor destul, pentru cele de trebuință. În acea vreme, Cuviosul Stefan aducându-și aminte de acele preaslăvite minuni, cărora le-a fost el însuși văzător – cum meșterii din cetatea lui Constantin au venit la Cuvioșii Părinți Antonie și Teodosie ai Pecerscăi, aducând cu ei icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și au povestit și vedenia împărătesei din Vlaherna -, Dumnezeu ajutându-i lui, cu rugăciunile Cuvioșilor Părinți Antonie și Teodosie, și-a zidit o mănăstire, nu departe de a Pecerscăi, la Klova, în care a zidit și o biserică din piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și întru pomenirea punerii cinstitului ei veșmânt, după felul bisericii din cetatea lui Constantin, ce este în Vlaherna. Și în toți anii făcea praznic luminat în 2 zile ale lunii iulie, și adunând acolo mulți frați, viețuia cu plăcere de Dumnezeu.
Iar tipicul bisericii și toată rânduiala iconomisirii mănăstirești, precum o primise de la Cuviosul Teodosie în Mănăstirea Pecersca, așa a poruncit să se păzească și în mănăstirea sa. Si arătând multe isprăvi, spre folosul celor dreptcredincioși, mergea din putere în putere, încât și în cele mai depărtate părți era slăvit și știut de mulți pentru viața lui cea îmbunătățită. Pentru aceasta, când s-a sfârșitepiscopul slăvitei cetăți a Vladimirului, pe care acel mare stăpânitor Vladimir o zidise în numele său, atunci acel cuvios a fost ales la arhierescul scaun al cetății aceleia și a fost hirotonisit de prea sfințitul mitropolit Ioan al Kievului. Și păștea bine oile cele încredințate de Dumnezeu, făcându-se chip turmei, cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția.
Iar când cu bunăvoirea lui Dumnezeu și cu sfatul Fericitului Ioan, egumenul Pecerscăi, și al tuturor fraților, aveau să se mute cinstitele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Teodosie din peșteră în biserica cea zidită de Dumnezeu, în acea vreme vrednică de minune, acest episcop Ștefan, venind de la Vladimir, s-a aflat la Klova în mănăstirea sa și a văzut în noaptea aceea peste câmp, o rază mare strălucind deasupra peșterii. Si socotind că se mută cinstitele moaște ale Cuviosului Teodosie și aflând apoi despre aceea, s-a mâhnit foarte, că le mută fără dânsul. Si îndată a încălecat pe un cal și a alergat degrabă spre peșteră, luând cu dânsul pe Climent, pe care îl pusese egumen în locul său la Klova.
Si mergând a văzut de departe raza care i se arătase deasupra peșterii; însă când s-a apropiat, a văzut acolo lumini multe. Si mergând la peșteră, nimic din acestea n-a mai văzut; și a înțeles că într-adevăr s-a învrednicit a vedea lumina dumnezeieștii slave, din cinstitele moaște ale Cuviosului Teodosie, pentru că acum săpaseră deasupra cinstitelor lui moaște și le duseseră la ușa peșterii. Iar în altă zi, după vedenia aceea, a slujit și Sfântul Stefan cu ceilalți episcopi la mutarea cinstitelor moaște ale părintelui și învățătorului său, Cuviosul Teodosie.
Apoi, ducându-se în ale sale la scaunul Vladimirului, a tăcut multe fapte bune spre sporirea cuvântătoarei sale turme; pentru care s-a aflat vrednic de cununa slavei celei neveștejite, pe care de la începutul anilor săi prin numele său a însemnat-o – căci numele de Stefan se tâlcuiește „purtător de cunună” , iar cu faptele a căutat-o. Si așa, după mulți ani petrecuți pentru primirea acelei cununi, s-a dus la Hristos Începătorul păstorilor, în anul de la zidirea lumii 6602, iar de la nașterea lui Hristos 1094, în 27 de zile ale lunii aprilie. Cu rugăciunile Cuviosului Ștefan, purtător de cunună, învrednicește-ne și pe noi, Hristoase, Dumnezeule, a merge către Slava Ta si a Părintelui Tău Celui fără de început, și a Duhului Celui de o ființă cu Tine, acum și pururea si în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii Cataron
Acest fericit Ioan s-a născut în Irinopole, care era una din cetățile Decapolei; fiu de părinți creștini și iubitori de Dumnezeu, cu numele Teodor și Grigoria. Făcându-se de nouă ani, s-a dus la chinovie, unde s-a călugărit, și fiind osârduitor, smerit și ascultător, a fost iubit de dascălul său. Si a mers împreună cu el la Sinodul al șaptelea, ce s-a adunat a doua oară în Niceea, apoi mai pe urmă și în Constantinopol.
Dascălul său s-a făcut arhimandrit și egumen al mănăstirii lui Dalmat, iar el s-a făcut schimnic și preot, și de acolo a fost trimis de împăratul Nichifor egumen al Mănăstirii Cataron. Aici, cu plăcere de Dumnezeu și apostolește, a ocârmuit turma lui Hristos mai mult de zece ani și era iubit de toți oamenii. Si s-au descoperit fericitului încercări a toată lumea iscodite de diavolul urâtor al binelui și, adunând și sfătuind pe toți frații, îndemnându-i și la cele de cuviință, a zis către ei: „Privegheați, părinților și fraților, să nu fiți furați de diavolul și să nu vă lepădați de închinarea la sfintele icoane; căci pe mine nu mă veți mai vedea între cei vii”. Și în vremea când el vorbea acestea, venind unii îndârjiți trimiși de Leon, luptătorul împotriva icoanelor, au împrăștiat toată turma și cele ce au găsit în mănăstire pe la părinți, ca pe ale lor le-au împărțit. Iar pe păstorul lor, cu lanțuri legat, l-au dus la Bizanț, lăsând mănăstirea în pradă.
Mergând sfântul la împărat și numindu-l pe el păgân și osândit, zicându-i și multe altele fără de sfială, l-a pornit spre mânie. Pentru aceasta cumplit a fost bătut peste obraz cu vine de bou; iar fericitul se bucura pătimind pentru Hristos. După aceea, fiind închis în metocul său trei luni, a fost surghiunit la o cetate numită Pentadactilon, în hotarele Lambei. Acolo, legând picioarele lui cu lanțuri, l-au pus într-o închisoare întunecoasă, lăsându-l acolo 18 luni. Iar după aceasta l-au dus gol în cetate, înaintea împăratului spre batjocură.
După multe priciri de cuvinte, a fost dat lui Ioan, cel ce cu nevrednicie era atunci patriarh al Bisericii celei Mari, care multă cruzime a arătat sfântului, strâmtorându-l pe el cu foame în multă vreme. După aceasta l-a înfățișat iarăși la împărat și el l-a trimis la o temniță numită Criotavron al Bucelarilor; acolo l-a închis doi ani întregi, unde de multă rea pătimire se uscase cu totul carnea de pe trupul lui. Insă sfântul pe toate suferindu-le, cu mulțumire slăvea pe Dumnezeu. Iar după ce a fost junghiat Leon Armeanul și a împărățit în locul său Mihail Travlul, fiind liberați toți cei de prin surghiunuri, s-a dus și sfântul până la Calcedon, neavând voie ca să intre în cetate. Iar după aceea împărățind Teofil, a voit cuviosul să se așeze în oarecare mănăstire împreună cu alți părinți; apoi fiind prinși de patriarhul din acea vreme și cumplite necazuri suferind fericitul, a fost surghiunit la ostrovul Afusiei, unde, împlinind doi ani și jumătate, a văzut oarecare vedenie și, vestind celor dimpreună cu el mutarea sa, după trei zile s-a dus către Domnul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.