Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 27 mai: Sfântul Mucenic Terapont, episcopul Sardelor; Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul; Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul; Sfântul Sfințit Mucenic Eladie și Sfinții Mucenici Teodora și Didim ostașul. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna mai, în ziua douăzeci și șapte, pomenim pe Sfântul Mucenic Terapont, episcopul Sardelor
Sfântul Mucenic Terapont a trăit pe vremea stăpânitorului Iulian (361-363) și a fost arhiereu al sfintei episcopii a Sardelor unde, cu învățătura sa, pe mulți păgâni de la înșelăciunea idolilor i-a întors la Hristos și cu Sfântul Botez i-a luminat. Deci, prins a fost de Iulian stăpânitorul și, pus fiind în butuci și în lanțuri, l-au închis în temniță, și cu foamea și cu setea, multă vreme, l-au pedepsit. Scoțându-l, apoi, l-au dus legat la cetatea de scaun a Frigiei și, apoi, la Ascira, cetatea Galatiei, și pretutindenea, în multe feluri, l-au schingiuit. Ducându-l, apoi, la un rău ce se chema Astalin, l-au întins pe el gol cu fața la pământ, legat fiind de patru pari uscați ce erau înfipți în pământ, și l-au bătut tare până ce cădea carnea de pe oase și se roșise pământul sub el de sângele lui. Deci, au odrăslit parii de care era legat și au înverzit cu ramuri și cu frunze, cu care se tămăduiau toate neputințele oamenilor. A fost dus, apoi, în Lida Traciei, aproape de râul Ermia, în episcopia Sataliei, de sub mitropolia Sardelor și, acolo, după multe alte chinuri, a fost junghiat pentru Hristos și a luat astfel, cununa cea nestricăcioasă.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul
În timpul persecuției împăraților Dioclețian și Maximian Galeriu, ginerele său, s-a pornit mare persecuție contra creștinilor, În urma victoriei obținute în 297 contra perșilor, Maximian Galeriu, socotind pe nedrept că îndeosebi creștinii sunt vinovați de slăbirea și decăderea Imperiului Roman, a hotărât îndepărtarea soldaților creștini din armată, pentru că ei nu dădeau dovadă de vitejie ucigând în timpul luptelor pe dușmanii imperiului.
La Durostor, în provincia Moesia Inferior, a fost dus la judecată ostașul creștin Iuliu în fața dregătorului locului, Maxim, căruia i s-a spus că veteranul Iuliu nu vrea să asculte de poruncile împăraților, ca să jertfească zeilor. Iuliu i-a răspuns lui Maxim că cele afirmate de slujitori sunt adevărate. „Nu disprețuiesc poruncile, desigur, a spus el. Dar eu sunt creștin și nu pot face ceea ce vrei. Căci nu se cuvine să uit pe Dumnezeul meu Cel adevărat și viu”. Maxim i-a zis: „- Ce lucru mare este să tămâiezi (statuile zeilor și ale împăraților) și să pleci!”. Iar Iuliu a mărturisit: „- Nu pot să disprețuiesc poruncile dumnezeiești și să mă arăt necredincios Dumnezeului meu”. De altfel, el își făcuse datoria de ostaș. De șase ori a mers la război și s-a luptat, fără să fie mai prejos decât alții. „- După gradul meu, a spus el, sunt acum veteran. Mă tem totdeauna de Dumnezeu care a făcut cerul și pământul și îi datorez neîncetat ascultare”.
Auzind acestea, dregătorul Maxim l-a îndemnat cu blândețe: „- Iuliu, te văd bărbat înțelept și destoinic. Jertfește zeilor, convins fiind de mine, ca să dobândești o mare răsplată!”. Iuliu însă a rostit cu îndrăzneală: „- Nu fac ceea ce dorești, ca să nu ajung la osânda cea veșnică”. Maxim a căutat să-l înduplece, vorbindu-i mai departe cu blândețe: „- Oare socotești, Iuliu, că este păcat să mă asculți pe mine ? Eu nu te silesc, ca să nu pară ca ai consimțit prin forță. De aceea, mergi în siguranță la casa ta, primind leafa pentru cei douăzeci de ani de serviciu și nimeni nu va mai fi supărat din pricina ta”.
Iuliu i-a replicat că banii aceștia ai satanii și sfatul lui cel viclean nu trebuie să-l lipsească de lumina cea veșnică. El nu poate tăgădui pe Dumnezeu și-l roagă să dea hotărârea împotriva lui ca împotriva unui creștin. Discuția între veteranul Iuliu și dregătorul Maxim este una dintre cele mai interesante. Maxim s-a adresat din nou lui Iuliu: „- De nu vei asculta de poruncile împărătești și de nu vei jertfi zeilor, îți voi tăia capul”. Iuliu a răspuns: „- Bine ai gândit. Te rog deci, prea bunule, pe sănătatea împăraților, să îndeplinești gândul tău și să dai împotriva mea hotărârea, ca să se desăvârșească juruințele mele”. Maxim îl întâmpină iarăși: „- De nu te vei întoarce și de nu vei jertfi zeilor, ți se va împlini dorința ta!”.
Iuliu a susținut cu tărie: „- De voi merita să sufăr aceasta, îmi va rămâne o laudă veșnică”. Maxim l-a îndemnat din nou: „- Ia seama la tine! De vei suferi pentru legile patriei (pământești), vei avea o laudă continuă”. Iuliu însă răspunse: „- Desigur, pentru legi sufăr aceasta, dar pentru cele dumnezeiești”. Maxim i-a spus: „- Un om răstignit și mort (Iisus Hristos) v-a încredințat acestea? Vezi cât de nepriceput ești să te temi Mai mult de un mort, decât de împărații care trăiesc?”. Iuliu însă mărturisește: „- Acela (Iisus Hristos) a murit pentru păcatele noastre, ca să ne dăruiască viața cea veșnică. Hristos Dumnezeu rămâne în vecii vecilor. Pe Acesta de-L va mărturisi cineva, va avea viață veșnică; cel ce-L va tăgădui va avea pedeapsă veșnică”.
Auzind această credință, Maxim i-a ripostat: „- Deplângându-te, te sfătuiesc ca mai degrabă să jertfești zeilor, ca să trăiești împreună cu noi”. Iuliu a răspuns: „- De voi trăi împreună cu voi, va fi pentru mine moarte. Dacă voi muri înaintea Domnului Hristos, voi trăi în veșnicie”. Maxim a stăruit, îndemnându-l să jertfească zeilor, căci altfel va porunci să fie ucis. Dar Iuliu a susținut cu hotărâre: „- Am ales să mor pentru un timp, ca să trăiesc în veșnicie cu sfinții!”. Văzând credința sa neclintită în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dregătorul Maxim a dat această sentință: „Iuliu, nevoind să se supună poruncilor împăraților, primește pedeapsa tăierii capului”.
Și pe când îl duceau la locul de osândă, îl sărutau toți. Un oarecare Isihie, care era ostaș creștin și era și el închis, i-a zis Sfântului Mucenic: „- Te rog, Iuliu, să împlinești cu bucurie făgăduința ta, ca să primești cununa pe care Domnul a făgăduit-o credincioșilor Săi, și să-ți amintești și de mine. Bineînțeles că și eu te voi urma. Te rog, salută pe Pasicrate și pe Valention; slujitorii lui Dumnezeu, care au luat-o înaintea noastră către Domnul, prin buna mărturisire”. Iar Iuliu, sărutându-l pe Isihie, i-a zis: „- Grăbește-te, frate, să vii (în împărăția cerurilor), căci iau auzit făgăduințele tale cei pe care i-ai salutat”. Și primind Iuliu ștergarul, s-a legat la ochi și și-a acoperit capul, apoi s-a rugat fierbinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru numele Căruia pătimesc acestea, Te rog să binevoiești a primi sufletul meu cu sfinții Tăi martiri”.
Așadar, slujitorul diavolului, tăindu-i capul cu sabia, a pus sfârșit vieții pământești a Preafericitului Mucenic, pentru mărturisirea credinței în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea și mărirea în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul
Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie și dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I și a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alți soldați au fost capturați de tătari și au fost predați comandantului cavaleriei turcești. Acesta i-a dus pe prizonierii ruși în Asia Mică, în satul Prokopion.
Turcii au încercat să-i convertească pe soldații creștini la credința musulmană prin flatări și amenințări iar cei care nu au primit au fost bătuți și torturați. Alții, însă au renunțat la Hristos și au devenit musulmani, în speranța că-și vor îmbunătăți soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăților lumești, suferind cu curaj umilințele și bătăile.
Stăpânul său îl tortura frecvent în speranța că sclavul va ceda și va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunând stăpânului: „Nu mă vei putea întoarce de la credința mea prin amenințări sau cu promisiuni de bunătăți și bogății. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă lași să-mi urmez liber credința. Mai degrabă îți dau capul meu decât să-mi schimb credința. M-am născut creștin și am să mor creștin.”
Cuvintele înălțătoare și credința tare, precum și smerenia și umilința Sf. Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace și nu l-a mai forțat să renunțe la creștinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă și Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd și să aibă ca pat ieslea, așa cum s-a născut și Mântuitorul.
De dimineața până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculț și cu puține haine pe el. Alți sclavi își râdeau de el, văzându-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta și pe ei cum putea, ușurându-le neputințele.
Blândețea sfântului și bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor și al stăpânului său, astfel încât aga și soția lui au ajuns să-l îndrăgească și au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferând să rămână în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fân și se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga și cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă.
Prin simpla lui prezență în casa turcului, sfântul i-a adus numai binecuvântări. Ofițerul de cavalerie s-a îmbogățit și a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenți oameni din Prokopion. El era conștient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta și nu se ferea să spună și altora despre asta. Uneori sfântul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici și sărbători se împărtășea cu Sfintele Taine.
În tot acest timp a continuat să-și slujească stăpânul ca și până acum, și, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiași și pe neputincioși, împărțind hrana sa puțină cu aceștia.
Într-una din zile, ofițerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soția lui a făcut un banchet peste câteva zile la care și-a invitat rudeniile și pe prietenii soțului ei, rugându-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpânului. Sf. Ioan servea la masă și a luat o farfurie cu pilaf, mâncarea preferată a stăpânului său și a pus-o pe masă. Soția amintindu-și de mâncarea preferată a soțului i-a spus lui Ioan: „Ce bucuros ar fi stăpânul tău dacă ar putea fi aici să mănânce cu noi din acest pilaf!” Atunci sfântul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunând că o va trimite stăpânului său la Mecca. Musafirii au râs la auzul acestor cuvinte iar soția a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănânce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd și s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpânului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecât farfuria dispăru din fața lui și atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpânei că farfuria a fost trimisă.
După câtva timp stăpânul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua când s-a ținut banchetul), întorcându-se de la moschee la locul unde era cazat, deși nu era nimeni acasă, a intrat și a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînțelegând cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă ușa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie și a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mâncat totuși mâncarea cu mare plăcere.
Când familia și servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soția i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trimis mâncarea și că toți au râs de el când le-a spus că a reușit să o trimită la Mecca. Atunci au înțeles că ce le spusese sfântul s-a adeverit. (comparați cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mâncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta).
Spre sfârșitul vieții sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simțind că i se apropie sfârșitul. A chemat preotul ca să-l împărtășească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfânta Împărtășanie în casa musulmanului, așa că le-a băgat într-un măr și așa le-a dus lui Ioan.
Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul și Sângele Domnului și apoi a răposat, ducându-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Când stăpânul său a fost anunțat că a murit Ioan, acesta a chemat preoții și le-a dat trupul neînsuflețit pentru a-l îngropa creștinește. Aproape toți locuitorii creștini din Prokopion au mers la înmormântare, petrecând trupul sfântului până la cimitirul creștin.
După trei ani și jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămășițele trupești ale sfântului s-au făcut moaște. La scurt timp, moaștele sfântului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe și puse într-o raclă specială. Noul sfânt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba până în cele mai îndepărtate orașe și sate. Credincioși din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaște ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lângă creștini veneau la el și armeni și turci care se rugau sfântului să nu-i disprețuiască.
În anul 1881 o parte a sfintelor moaște au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceștia fuseseră salvați de sfânt în vremea unei călătorii periculoase.
Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaște ale Sf. Ioan, s-a început construcția unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii și a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfințită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea.
În 1924 a avut loc un schimb între populația Greciei și cea a Turciei, adică mulți musulmani s-au mutat din Grecia și mulți creștini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutându-se și ei pe insula Euboia, au luat cu ei și o parte din sfintele moaște ale Sf. Ioan Rusul.
Timp de câteva zeci de ani moaștele au stat în biserica Sfinților Constantin și Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfântului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părțile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai.
Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon.
Călătorii și cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocrotește pe aceștia în călătoriile lor.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Eladie
Acest sfânt curățindu-se pe sine de toată înșelăciunea și făcându-se vas ales Sfântului Duh, a fost uns prin alegere dumnezeiască arhiereu, și i s-a încredințat ocârmuirea Bisericii lui Hristos. Ca un bun păstor alunga pe oamenii cu chip de lup de la turma sa, și ca un vrednic și priceput chivernisitor, o chivernisea, păzind-o necălcată și neviclenită de tot răul. Iar de vreme ce tiranii îl aduseră înaintea lor legat, atunci mai vârtos a strălucit și a luminat cugetele credincioșilor. Căci mergând cu osârdie la chinuri și propovăduind pe față dreapta credință, a fost dat la multe munci, și foarte rău fiind strujit la trup, i s-a arătat Hristos Dumnezeul nostru că-i vindecă toată chinuirea rănilor, și de aci înainte a devenit și mai osârdie. Deci, umplându-se tiranii de mânie, au pus pe sfântul la mai grele chinuri și muncindu-l și mai cumplit, și-a dat sufletul la Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Teodora și Didim ostașul
Pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian, mai mare fiind în cetatea Alexandriei ighemonul Evstratie, a fost dată poruncă asupra creștinilor ca, ori să jertfească zeilor, ori să fie munciți. Iar ighemonul, șezând la judecată, a poruncit să aducă înaintea sa pe Teodora, fecioara cea creștină, care nu de mult era prinsă și păzită în temniță. Deci, fiind adusă înaintea lui, i-a zis judecătorul: „Fecioară, de ce credință ești tu? ” Ea a răspuns: „Sunt creștină”. Judecătorul zise: „Ești liberă sau roabă? ” Teodora răspunse: „Acum ți-am spus că sunt creștină, deoarece, venind Hristos, m-a eliberat de păcat; și sunt născută din părinți slăviți în această lume deșartă”.
Iar ighemonul, căutând spre dregătorul cetății care se numea Luchie, i-a zis: „Știi pe fecioara aceasta?” Luchie a răspuns: „Da, o știu cu adevărat, că este de neam bun și cinstit”. Ighemonul zise către dânsa: „Fecioară, dacă ești de neam bun și cinstit, de ce n-ai voit să te măriți după bărbat?” Fecioara răspunse: „Pentru Hristos m-am lepădat de nuntă, că Domnul nostru Iisus Hristos, venind în lume, ne-a izbăvit din stricăciune, prin nașterea Sa din Preacurata Fecioară, Maica Lui, și ne-a făgăduit nouă viață veșnică; iar eu, crezând în El, pentru dragostea Lui am voit să petrec în feciorie până la sfârșitul meu”.
Judecătorul a zis: „Împărații au poruncit ca pe voi, fecioarele care voiți să vă păziți curăția voastră pentru totdeauna, să vă aducem la închinarea zeilor; iar de nu veți voi să vă închinați zeilor, să vă dăm în case de desfrânare”. Fecioara a răspuns: „Mi se pare că tu știi bine că Dumnezeu caută la voința inimii, căci este știutor de inimi, știind cugetele noastre, și scopul nostru îl primește ca pe însuși lucrul. El știe voința mea care este să-mi păzesc fecioria neîntinată și chiar dacă vei porunci, precum te lauzi, să mă necinstească cu sila, aceea nu va fi desfrânare pentru trupul meu, ci silire și pătimire. Si precum dacă mi-ai tăia capul, sau mâna, sau piciorul, așa și de-mi vei lua fecioria cu sila, muceniță a lui Hristos mă vei face, iar nu desfrânată. Insă Stăpânul meu este puternic, ca fecioria mea cea făgăduită lui, s-o păzească întreagă ca pe o parte a Sa, precum va voi”.
Judecătorul a zis: „Nu dori să-ți necinstești neamul tău cel bun, nici să te dai spre batjocură și râs; de vreme ce ești fiică de părinți cinstiți și slăviți, precum se spune despre tine”. Fecioara a răspuns: „Preamăresc pe Hristos Dumnezeul meu, Cel ce mi-a dat neam bun și cinstit și nădăjduiesc spre dânsul, că va păzi întreagă pe porumbița sa”. Judecătorul a zis: „Pentru ce te amăgești, crezând în Omul cel răstignit, ca într-un Dumnezeu? Oare te va izbăvi El din mâinile celor ce vor să te ia spre desfrânare? Să nu socotești că dacă te vei duce în casa de desfrânare, vei ieși curată de acolo!”.
Teodora a răspuns: „Cred în Hristos, Cel ce a pătimit pe vremea lui Ponțiu Pilat, că mă va izbăvi din mâinile necuraților desfrânați și va păzi nespurcată pe credincioasa roaba Sa”. După aceasta, judecătorul i-a dat timp de trei zile ca să se gândească; dar ea voia îndată să pătimească munci, spunându-i că și după trei zile și chiar după mai multe, scopul și dorința ei nu vor fl altele, decât numai să moară pentru Hristos, Dumnezeul său. Deci a trimis-o iarăși în temniță și, după trei zile, a scos-o și a pus-o din nou de față la judecată. Și văzând-o ighemonul petrecând neschimbată în sfânta credință, a poruncit să o ducă în casa de desfrânare.
Dar, fiind dusă, s-a rugat Domnului, zicând: „Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai îmblânzit în priveliște necuvântătoarele fiare înaintea feței Sfintei Tecla, îmblânzește pe aceste fiare cuvântătoare, care sunt mai sălbatice și mai fără de rușine, și care s-au adunat ca să spurce curăția trupului meu. Cel ce ai izbăvit pe Susana din mâinile desfrânaților bătrâni, izbăvește-mă și pe mine roaba ta de același fel de desfrânați. Nu da să se spurce biserica care Ție unuia este sfințită. Cel ce ai alungat de la mine pe nevăzuții vrăjmași, care de multe ori se sileau tâlhărește și în taină să fure vistieria fecioriei mele, gonește și acum, mă rog, pe acești nelegiuiți, care s-au pregătit să răpească tâlhărește bogăția mea. Doamne Dumnezeul meu, vino spre apărarea mea și fă cu atotputernica Ta tărie, ca să ies curată și neatinsă din mâinile celor necurați, și voi preamări sfânt numele Tău”.
Pe când Sfânta Teodora se ruga astfel, spurcații poftitori stăteau afară din casă și se certau între ei, care să intre mai întâi la fecioară. Atunci, un oarecare tânăr voinic, îmbrăcat ostășește, a venit la ei și, împingându-i pe toți, a intrat în casă la fecioară înaintea tuturor, neîndrăznind nimeni să-l împiedice sau să-l întrebe ceva. Si acela era unul din frații cei credincioși, cu numele Didim, care, fiind îndemnat de Dumnezeu, a venit acolo într-adins în chip de ostaș, însă nu pentru faptă de păcat, ci spre apărarea fecioarei. Deci, văzându-l Sfânta Teodora, s-a înspăimântat. Atunci fericitul Didim a zis către dânsa: „Nu te teme, soro, că, deși mă vezi lup pe dinafară, înăuntru sunt mielușel și frate cu tine în sfânta credință. Eu am venit aici să te izbăvesc pe tine, care ești roaba și porumbița Dumnezeului meu! Deci, să schimbăm hainele noastre. Tu să te îmbraci într-ale mele si eu într-ale tale, ca, astfel, fiind tu acoperită cu hainele mele, să duci de aici întreagă fecioria ta; iar eu, în îmbrăcămintea ta, să intru în nevoința mucenicească și să mă arăt că sunt adevărat ostaș al lui Hristos”.
Deci s-a învoit sfânta fecioară la acestea, de vreme ce a cunoscut că acel ostaș a fost trimis la dânsa de Dumnezeu. Iar după ce și-au schimbat hainele, adică fecioara s-a îmbrăcat cu hainele cele bărbătești și ostășești, iar tânărul într-ale fecioarei, tânărul a zis către fecioară: „Când vei ieși de aici, să-ți acoperi fața, ca și cum te-ai rușina, căci toți ies de aici rușinându-se; și nu te vor cunoaște având fața acoperită”. Și a făcut fecioara astfel, și a ieșit în haină ostășească cu fața acoperită și s-a dus într-ale sale, lăudând pe Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă, că într-un chip ca acela a izbăvit-o din mâinile necuraților poftitori, ca pe o pasăre din laț și ca pe o oaie de lupi. Iar după ieșirea Sfintei Teodora, a intrat în casa aceea alt tânăr oarecare cuprins de pofta desfrânării și a găsit bărbat în loc de fecioară.
Atunci s-a înspăimântat și a strigat, zicând: „Ce este aceasta? Oare fecioara s-a prefăcut în bărbat? Am auzit spunându-se de creștini, că odată Hristos al lor a prefăcut apa în vin, acum văd că tot același a prefăcut partea femeiască în bărbătească”. Apoi, ieșind degrabă din casă, a strigat către tovarășii săi: „Să fugim de aici, să fugim mai înainte, până nu ne preface Hristos în femei”. Si, alergând, au vestit aceasta judecătorului.
Deci trimițând ighemonul, a adus pe Didim la judecată și l-a întrebat: „Cine ești tu? ” Didim a răspuns: „Sunt robul lui Iisus Hristos și mă numesc Didim”. Atunci judecătorul a zis: „Pentru ce vedem pe tine haine femeiești, iar nu haine bărbătești?” Didim a răspuns: „Le-am luat de la Teodora, iar pe ale mele le-am dat ei, ca să nu fie cunoscută în acelea de acei desfrânați și ca să scape din mâinile lor”. Judecătorul a zis: „Cine ți-a poruncit să faci astfel?” Didim a răspuns: „Iisus Hristos, Dumnezeul meu, m-a învățat și m-a trimis ca să scap pe oaia lui întreagă și nevătămată din dinții fiarelor”. Judecătorul i-a zis: „Unde este Teodora acum? Să ne spui mai înainte până nu începem a te munci”. Răspuns-a Didim: „Cu adevărat nu știu unde este ea acum, decât numai aceasta știu, că este roabă bună și credincioasă a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și mărturisește preasfânt numele Lui. Pentru aceea a iubit-o El pe ea și a păzit-o neîntinată ca pe o mireasă a Sa”. Deci, stăpânitorul, umplându-se de mânie, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia, iar trupul să i-l arunce în foc.
Auzind Sfântul Didim porunca de moarte, s-a bucurat și a strigat către Dumnezeu, zicând: „Bine ești cuvântat Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce n-ai trecut cu vederea rugăciunea mea și mi-ai împlinit dorința mea. Astfel, și pe roaba ta, Teodora, ai păzit-o neîntinată, și pe mine mă învrednicești de cununa mucenicească!” După aceasta au luat pe sfântul și l-au dus după cetate să-l taie.
Și înștiințându-se de aceasta Sfânta Teodora, a alergat după Sfântul Mucenic Didim și, ajungându-l la locul unde era să se taie, se înfrunta cu dânsul pentru cununa cea mucenicească, zicând: „Măcar că ai apărat fecioria mea de stricăciune, însă eu nu te-am poftit ca să mă aperi de moarte. Eu am fost prinsă, cercetată și judecată, deci, lasă-mi mie sfârșitul mucenicesc, ca eu să fiu tăiată, iar tu să te duci liber ori unde vei voi. Destul îți este plata de la Domnul, că ai păzit fecioria mea, însă nu voiesc ca să mori pentru mine și să răpești mai înainte cununa mea. Nu voiesc ca să fiu pricinuitoare morții tale, ci eu să mor singură și să-mi plătesc acea datorie. Am cap să se taie pentru Hristos, am sânge să se verse pentru Domnul nostru!
Eu n-am voit și nu voiesc să fiu întinată, ci am dorit și doresc să fiu muncită. Deci, nu-mi lua cununa pe care mai înainte de tine am început s-o împletesc. Iar de mă zavistuiești pentru mucenicie, apoi mie mi se cade să merg mai întâi sub sabie; iar tu după mine poți să fii mucenic al lui Hristos! Deci, tu să rămâi după mine, iar nu eu după tine, de vreme ce de la tine nu pot să ia curăția; însă pe mine pot să mă necinstească. Astfel, precum m-ai scăpat curată de la desfrânare, așa și acum să mă trimiți curată înaintea lui Hristos! „
Iar Sfântul Didim a zis către dânsa: „Iubită soră, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce te-a păzit pe tine o dată nebatjocorită, Acela este puternic a te păzi totdeauna curată; iar pe mine, cel judecat la moarte, să nu mă oprești a muri pentru Hristos și cu sângele meu să-mi spăl păcatele! ” Astfel certându-se ei cu dragoste, s-a poruncit să-i taie pe amândoi. Deci Sfânta Muceniță Teodora a pus mai întâi capul sub sabie, apoi și Sfântul Didim. După aceea trupurile lor au fost aruncate în foc și astfel și-au luat cununile biruinței de la Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, I se cuvine slava cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.