Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 27 octombrie: Sfântul Mucenic Nestor; Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor și Sfântul Cuvios Nestor Cronicarul de la Pecerska. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna octombrie, în ziua a douăzeci și șaptea pomenim pe Sfântul Mucenic Nestor
Păgânul împărat Maximilian, care se mai numea și Gherculie, prieten al lui Dioclețian, mergând în cetatea Solunului și punând în temniță pe Sfântul Dimitrie, antipatul, pentru mărturisirea lui Hristos, se îndeletnicea cu jocuri publice și cu priveliști, lăudându-se cu luptătorul său, Lie, care era din neamul vandalilor, zicând că nimeni nu-l poate birui pe el. Acel Lie era ca un alt Goliat, cu trup mai mare decât alți oameni, înfricoșat la căutătură, cu chipul și năravul de fiară, cu glasul ca de leu ce răcnește, iar de căutătura și de glasul lui tremurau cei ce-l vedeau. Puterea lui era nespus de mare și nebiruită, căci în el locuiau duhuri necurate și nimeni nu-i putea sta împotrivă. Lie omorâse un însemnat număr de oameni viteji și puternici și era foarte iubit de împărat pentru tăria lui, căci împăratul, fiind nesățios de sânge omenesc, îl iubea pe acesta, fiindcă toată puterea lui trupească o întrebuința pentru vărsarea sângelui.
Acestui necurat Lie i-a pregătit împăratul în mijlocul cetății un loc pe stâlpi, înalt și larg, pe care el putea să-și desfășoare luptele sub privirea tuturor. Iar sub acest loc erau înfipte mulțime de sulițe cu ascuțișul în sus, ca astfel, pe cel care îl va birui Lie, îndată să-l arunce pe acele arme ascuțite și să-l omoare. Astfel luptându-se Lie cu oamenii, îi arunca sub pod în sulițe și-i omora, iar împăratul, cu toată mulțimea oștilor sale, privea spre acea luptă cu bucurie și se mândrea cu luptătorul său. La aceste lupte asista și poporul Solunului, în care era mulțime de credincioși, care, văzând sângele omenesc vărsat de aceea fiară fără de omenie, suspina cu greu, pentru că ucisese mulți creștini, pe care necurații îi aduceau cu sila pe pod și îi puneau să se lupte cu Lie.
Atunci era în cetate un tânăr cu numele de Nestor, viteaz și frumos la față, abia ieșindu-i mustața și barba. Tânărul îi era cunoscut Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, de la care învățase sfânta credință: Acesta, văzându-i pe creștini că sunt uciși fără de milă, s-a aprins de mânie și a vrut să se lupte cu Lie.
Alergând la sfântul Dimitrie care era în temniță, i-a spus că Lie a ucis o mulțime de creștini, apoi i-a zis: „Roagă-te pentru mine, plăcutule al lui Dumnezeu, să-mi ajute pentru sfintele tale rugăciuni, ca, mergând să mă lupt cu acel potrivnic, să-l biruiesc pe el și să ridic ocara creștinilor”.
Iar Sfântul Dimitrie, făcând pe frunte și pe pieptul lui semnul crucii, l-a binecuvântat și i-a proorocit, zicând: „Pe Lie îl vei birui și pe Hristos vei mărturisi”. Sfântul Nestor, luând binecuvântare, a alergat degrabă la luptă și, aruncându-și hainele sale înaintea tuturor, cu mare glas a strigat: „Eu vreau să mă lupt cu Lie”. Iar împăratul, văzând îndrăzneala acelui tânăr, s-a mirat și, fiindu-i milă de tinerețea și de frumusețea lui, a zis către dânsul: „Oare nu ai văzut tu pe câți a biruit Lie, mai puternici și mai tari decât tine? Tu ești mic de stat și tânăr. Îndrăznești oare a merge împotriva aceluia cu care nu se aseamănă nimeni sub soare?” Iar el a zis: „Deși sunt mic și neputincios, însă mare și nebiruită este puterea Hristosului meu, spre Care nădăjduiesc și în numele Lui binevoiesc să mă lupt cu uriașul Lie”. Împăratul, auzind de numele lui Hristos și cunoscând că Nestor este creștin, s-a mâniat și a poruncit să meargă la pod, socotind că Nestor va fi omorât de Lie, cum au fost omorâți și ceilalți. Atunci Nestor s-a suit cu curaj la locul de luptă. Iar Lie, sărind, a năvălit asupra sfântului, care, dacă a văzut că se apropie Lie, și-a făcut semnul crucii și cu mare glas a strigat, zicând: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”
Apropiindu-se de Lie, a început a se lupta. Iar Dumnezeu, Cel ce a întărit odată pe David împotriva lui Goliat, a întărit și pe robul său, Nestor, asupra necuratului Lie, spre necazul împăratului și spre veselia credincioșilor săi. Căci Nestor cel mic, s-a arătat mai mare cu vitejia sa decât Lie cel puternic, pe care, apucându-l ca pe o pasăre, l-a aruncat de pe podul cel înalt în sulițele cele ascuțite, în care, căzând Lie ca un stejar, i-a ieșit ticălosul său suflet și a pierit pomenirea lui cu sunet; apoi s-a spulberat puterea lui cea mândră și deșarta laudă a lui Maximilian pentru luptătorul său. După aceea tot poporul Solunului, dar mai ales creștinii, văzând acea neașteptată și preaslăvită biruință, cu mare glas au strigat: „Mare este Dumnezeul lui Dimitrie”. Iar împăratul, sculându-se cu rușine, s-a dus în palatele sale, necăjindu-se și întristându-se foarte mult pentru iubitul său Lie. Mâniindu-se asupra lui Nestor, a poruncit să fie prins. Și aflând că marele Mucenic Dimitrie a fost pricinuitorul morții lui Lie, că el a întărit la luptă pe Nestor, proorocindu-i lui biruința, a poruncit să fie uciși amândoi. Sfântul Dimitrie a fost ucis cu sulițe, iar lui Nestor i s-a tăiat capul și amândoi au primit cununile biruinței de la Hristos, răsplătitorul de nevoințe întru împărăția cea cerească, căreia și noi să ne învrednicim cu rugăciunile sfinților răbdători de chinuri. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor
Acest Cuvios părinte a trăit pe vremea împăraților româno-bulgari ai veacului al XIII-lea. Era din satul Basarabi, pe apa Lomului, și a fost păstor de vite în satul lui și multă vreme și-a ascuns sufletul sub haină de umil păstor la vitele satului. Ne este cunoscută o singură întâmplare din vremea aceea a vieții lui : Într-o zi, pe când umbla prin iarba înaltă, în urma vitelor satului, a strivit din grabă și din nevedere toți puii golași dintr-un cuib de pasăre. Și s-a simțit vinovat, în inima lui, ca pentru o mie de morți și și-a pedepsit piciorul cu care greșise, neîncălțându-se trei ani întregi, nici vara, nici iarna, în chip de ispășire.
Într-un târziu, s-a făcut călugăr la schitul ce se află într-o peșteră, nu departe de satul Basarabi. Și aici, și-a dus viața lui ascunsă, tot în ascultarea de păstor la vitele mănăstirii, petrecând în post, în rugăciune, în privegheri și în nevoințe. Înălțimea vieții lui în taină, lacrimile lui, văpaia rugăciunii, numai Dumnezeu, Cel ce vede toate le știa. A murit în peșteră, pe lespedea de piatră pe care dormea totdeauna, în mijlocul vitelor, pe malul râului Lom. După moarte, închizându-se cu pietre gura peșterii, aceasta s-a schimbat astfel din chilie în mormânt.
Deci, trecând multă vreme, a venit mare apa Lomului de a surpat copacii și pietrele dimprejurul apei. Atunci au căzut în apă și cele două pietre dinăuntrul peșterii, care cuprindea moaștele Sfântului și multă vreme au stat acolo. Însă, de multe ori, la locul acela, juca peste apă o flacără de lumină, crezând oamenii că este o comoară. Și, vrând Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat Sfântul în vis unei copile bolnave de duh necurat, căreia i-a zis: „De mă vor scoate părinții tăi din apă, eu te voi tămădui.” Și i-a arătat locul. Astfel, l-au găsit întreg și luminat și l-au pus în biserica satului și, din clipa aceea, prin moaștele plăcutului sau Dimitrie, Dumnezeu a lucrat nenumărate semne.
Nu știm care domn al Țării Românești a încercat, odată, să aducă moaștele Sfântului Dimitrie la biserica din București, dar, neizbutind, a ridicat cu cheltuiala sa la Basarabi, peste moaștele Sfântului, o preafrumoasă biserică. Între anii 1769-1774, s-a pornit război între ruși și turci. Ajungând armatele rusești, în acel sat și, gândindu-se să pună la adăpost moaștele Sfântului de prăpădul războiului, au voit să le trimită în altă parte. Atunci un creștin din București, Hagi Dimitrie, a cerut moaștele Sfântului, ca să le aducă în Țara Românească.
Drept aceea, tot în acele zile, moaștele Sfântului Dimitrie, întâmpinate cu mare alai, au ajuns în București și au fost așezate în biserica cea mare a Mitropoliei, unde se află și astăzi, mitropolit al țării fiind, pe acea vreme, Preasfințitul Grigorie.
Și îndată a simțit tot poporul ocrotirea Sfântului, că nu numai războiul dintre muscali și turci a încetat, ci și boala ciumii cea înfricoșată a contenit. Și mult ajutor și mare folos câștigă toți cei ce, cu credință, aleargă către dânsul. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi toți, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Nestor Cronicarul de la Pecerska
Toate lucrurile, dacă nu vor fi însemnate prin scris, cad în uitare și în neștiință. Crearea lumii, de la Adam începătorul nostru, dacă n-ar fi fost scrisă în cărțile sale de Moise, cel de Dumnezeu insuflat, și nu ne-ar fi fost lăsate nouă, pe toate acestea le-ar fi acoperit lungimea vremii ca un întuneric și le-ar fi adus întru neștiință. Însă Dumnezeu, făcând pomenire de minunile Sale, când El voiește, ne dă scriitori, ca cele însemnate de ei să fie citite și să folosească urmașilor. În acest chip, în anii mai de pe urmă, a arătat Domnul în pământul Rusiei, în sfânta mănăstire Pecerska, pe pururea pomenitul scriitor, Cuviosul părintele nostru Nestor, care ne-a luminat ochii spre folosul și spre mulțumirea lui. Dumnezeu, făcându-ne cunoscut începutul și întâia întemeiere a vieții duhovnicești a Rusiei. Nestor scrie despre întemeierea și îndreptarea după rânduială a vieții monahale în Rusia, rânduială sădită ca în Rai în sfânta mănăstire Pecerska. Nestor mai scrie și despre duhovnicescul întemeietor al vieții călugărești, Cuviosul Antonie cel cu adevărat sfânt și despre ceilalți, care i-au urmat lui, care au devenit cu duhul sfinți ai mănăstirii Pecerska. Printre aceștia a fost și acest scriitor vrednic de laudă, care a scris viața celor care au trăit cu sfântă cuviință și nu numai cu condeiul pe hârtie, ci și cu faptele, întocmai nevoitoare ca ale acelora, și le-a păstrat în neprihănitul său suflet. Drept aceea s-a scris pe sine în cărțile vieții veșnice, ca să audă și el: bucurați-vă, că numele vostru este pomenit în Cer.
Fericitul părintele nostru Nestor – după ce Cuviosul Antonie s-a liniștit în peșteră, iar Fericitul Teodosie a rânduit o mănăstire – a mers la dânșii, dorind sfântul și îngerescul chip monahicesc, având vârsta numai de șaptesprezece ani. Atunci, nefiind încă monah, s-a deprins spre toată fapta bună cea călugărească, adică: curăția trupului și a sufletului, sărăcia de bunăvoie, adânca smerenie, ascultarea cea fără de împotrivire, postirea multă, rugăciunea neîncetată, privegherea de toată noaptea și celelalte osteneli, întocmai ca îngerii și prin acestea era cu totul următor vieții Sfinților Antonie și Teodosie ai mănăstirii Pecerska, cei dintâi începători. De la acea sfântă doime primea tânărul Nestor orice poruncă cu dragoste, precum pruncul primește laptele din pieptul maicii sale și ca cerbul însetat de apa din două izvoare curgătoare, între dealuri și peșteri, precum arată el în scrisoarea sa, că avea mare dragoste pentru acei cuvioși întemeietori, nu cu cuvântul, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul, căci preamărea pe Dumnezeu în trupul și în sufletul său, văzând faptele cele bune și luminate ale celor doi mari luminători ai pământului rusesc.
După cinstita moarte a celor doi cuvioși părinți, fericitul părintele nostru Nestor nu numai că a lăsat lumeștile lucruri, dar a și luat îngerescul chip monahal, de la cuviosul Ștefan, egumenul mănăstirii Pecerska, iar după aceea a fost ridicat la treapta diaconiei. Învrednicindu-se de îndoita treaptă îngerească, cea monahală și cea duhovnicească, din zi în zi își îndoia faptele bune, înăbușindu-și patimile trupești și iubind adevărul, ca să nu fie nicidecum trupesc, ci cu totul duhovnicesc și adevărat rob și închinător al lui Dumnezeu, cunoscând bine ceea ce a zis Domnul: „Că Duh este Dumnezeu, și cei ce se închină Lui, cu duhul și cu adevărul se cade să I se închine”. Iar pe duhul cel supărător, în care nu este adevăr și care nu se închină Domnului, îl biruia întotdeauna, mai ales prin smerenie nespusă, căci, pretutindeni smerindu-se pe sine, se socotea nevrednic și plin de o mulțime de păcate.
Frații, fiind îndemnați de Dumnezeu, au făcut sfat ca să dezgroape moaștele Cuviosului Teodosie și să le mute din peșteră în sfânta biserică a mănăstirii Pecerska și la această ascultare primul era fericitul Nestor. Și cu mare credință și cu rugăciune de toată noaptea ostenindu-se, pe acest mărgăritar de mult preț al sfintei mănăstiri Pecerska, adică cinstitele moaște ale Cuviosului Teodosie le-au dezgropat și le-au scos înaintea peșterii. Nestor a fost singur văzător al minunilor celor mari, precum el însuși a mărturisit.
El a viețuit ani îndelungați, ostenindu-se cu lucrul scrierii de ani și, de anii cei veșnici aducându-și aminte, a bine plăcut Stăpânului anilor. Apoi s-a mutat la veșnicie către Dumnezeu, după ani vremelnici îndelungați, și este așezat în peșteră, unde și până acum cinstitul său trup se odihnește în făcătoarea de minuni nestricăciune, mărturisind că acest cuvios scriitor al vieților sfinților părinți și al anilor și-a scris lui lăcaș de veci în ceruri și este binecuvântat, căci a primit cununa lui Dumnezeu. Fie ca rugăciunile acestui cuviincios scriitor să ne ajute și nouă a fi scriși în cărțile vieții lui Dumnezeu, ai Cărui ani nu se vor împuțina și Căruia, cu Dumnezeul Tatăl și cu făcătorul de viață Duh, I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.