Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 28 iulie: Sfinții Apostoli și Diaconi Prohor, Nicanor, Timon și Parmena, din numărul celor 70; Sfântul Mucenic Iulian; Sfântul Cuvios Pavel de la Mănăstirea Xiropotamu; Sfânta Cuvioasă Irina Hrisovalantou, care a primit mere din rai; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Lavra „Sfânta Treime” – Serghiev; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Kostromskaia”; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Grebenskaia”; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Umilenie” de la Diveevo și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk. Despre toate acestea pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iulie, în ziua douăzeci și opt, pomenim pe Sfinții Apostoli și Diaconi Prohor, Nicanor, Timon și Parmena, din numărul celor 70
În zilele Sfinților Apostoli, după Înălțarea Domnului și după primirea Sfîntului Duh, pe cînd încă nu se despărțiseră ei prin toată lumea la propovăduirea lui Hristos, bisericile creștinilor din Ierusalim se înmulțiseră. Deci, s-au ales spre slujba diaconiei acești șapte bărbați mărturisiți, plini de Sfîntul Duh și de înțelepciune: Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae Antiohianul. Sfinții Apostoli, rugîndu-se, și-au pus mîinile peste dînșii și i-au făcut diaconi. Dintre aceștia, pomenirea Sfîntului Întîiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan se cinstește la 27 decembrie, iar a Sfîntului Filip la 11 octombrie. Sfînta Biserică îi prăznuiește pe toți împreună, afară de pomenirea Sfîntului Nicolae, care nu este scris în numărul sfinților în ziua de astăzi. Ei s-au sfîrșit prin pătimire, propovăduind apostolește pe Hristos în diferite locuri.
Sfîntul Prohor a urmat mai întîi Sfîntului Mare Apostol Petru, împreună cu ceilalți ucenici, mai înainte de Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. El a fost pus episcop al cetății Nicomidiei, în țara Bitiniei, precum adeverește despre aceasta fericitul Simeon Metafrast, în viața Sfîntului Apostol Petru, de la 29 iunie. Apoi, după Adormirea Maicii Domnului, Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu a fost multă vreme împreună călător și părtaș al ostenelilor lui, cercetînd multe țări împreună cu dînsul și suferind dureri și chinuri de la cei necredincioși, pentru buna vestire a lui Hristos. Sfîntul Prohor a fost surghiunit cu dînsul în insu-la Patmos și cele ce-i spunea Cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan, din descoperirea lui Dumnezeu, pe acelea le scria din gura lui. După aceea, iarăși s-a ostenit în cetatea Nicomidiei, în care întîi a fost episcop, întorcînd pe oamenii cei rătăciți la Hristos Dumnezeu și înmulțind biserica cea adunată din nou. Mergînd în Antiohia, s-a sfîrșit mucenicește, fiind ucis de cei necredincioși pentru propovăduirea lui Hristos.
În aceeași zi în care a fost ucis cu pietre Întîiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, după cum este scris în Faptele Apostolilor, Sfîntul Nicanor a fost ucis împreună cu două mii de oameni, care crezuseră în Hristos. Felul uciderii se pomenește în canon, că iudeii, înjunghiindu-l ca o oaie, s-a jertfit lui Hristos.
După slujba diaconiei, Sfîntul Timon a fost pus de Sfinții Apostoli, episcop al cetății Vostrichia din Arabia și, propovăduind numele lui Hristos, a pătimit multe de la iudei și de la elini. Fiind aruncat într-un cuptor, a ieșit din foc nevătămat. Iar în Prologul românesc cel mucenicesc se spune despre dînsul, că, după nevătămarea focului, răstignindu-l pe cruce, s-a sfîrșit.
Sfîntul Parmena, săvîrșind slujirea cea încredințată lui de Apostoli, în propovăduirea cea plină de credință, a murit înaintea ochilor apostolilor și a fost îngropat de dînșii, cu plîngere și cu smerenie. Cei ce vorbesc de dînsul, spun că a avut sfîrșit mucenicesc și s-a încununat cu cununa mucenicească.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Iulian
Pe vremea împărăției lui Antonin, creștinii erau siliți ca, ori să aducă tămâie zeilor, ori să moară de munci cumplite. Atunci era în Campania un ighemon cu numele Flavian, aspru și urâtor al numelui lui Hristos. Acela a trimis prin toată Campania pe slugile sale cele păgâne, ca pe toți creștinii pe care îi vor găsi, să-i prindă și să-i aducă legați în cetatea Atena, în care locuia el în acea vreme. In vremea aceea, a mers din Dalmația în părțile acelea un bărbat numit Iulian, tânăr cu vârsta, dar bătrân cu obiceiul și înțelepciunea creștinească, cu fața cinstit și cu tot trupul ales; luminat cu neamul cel bun, dar mai luminat cu credința. Acesta, mergând pe cale, aproape de cetatea Anagnia, s-a întâlnit cu ostașii ighemonului și i-a întâmpinat cu închinăciune creștinească, zicându-le: „Pace vouă, fraților!”
Iar aceia, cunoscându-l din cuvinte și din obiceiul cel blând că este creștin, au început a-l întreba cine și de unde este, cum se numește și de ce credință este. Iar robul lui Dumnezeu, dorind ca să pătimească sunt creștin, și să mă moară numesc pentru Iulian, Hristos, iar de a neam răspuns sunt fără din temere, Dalmația. zicând: Eu umblu prin părțile acestea, îndemnând popoarele pretutindeni cu sârguință ca, lepădându-se de cinstirea idolilor, să cunoască pe Unul și adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos, Fiul Lui, și pe Acela să-L cinstească, pe Care eu propovăduindu-L, voiesc ca sufletul meu să-l pun pentru Dânsul”
Iar ostașii, mirându-se de răspunsul lui cel fără de temere, l-au prins și legându-l tare, l-au dus pe el, bătându-l și zicându-i: „Vom vedea dacă sunt adevărate cuvintele tale, că dorești să mori pentru Cel răstignit” Iar el, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere, ca până în sfârșit să rabde pentru numele Lui cel sfânt. Deci a fost auzit de Domnul, pentru că a venit către dânsul un glas de sus, întărindu-l și zicându-i: „Nu te teme, Iuliane. Eu voi fi cu tine și-ți voi da putere și biruință! ” Iar sfântul tânăr a dat mulțumire milostivului Dumnezeu și a fost dus la ighemon, apoi îndată, din porunca aceluia, a fost închis într-o temniță înfricoșată, care se numea „groapa rece”. Si l-au ținut acolo șapte zile fără hrană și băutură, vrând să-l omoare cu foamea și setea. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe robul Său, pentru că a trimis la dânsul pe sfântul înger, de a cărui vedere și vorbire îndulcindu-se legatul lui Hristos, primea hrană cerească din mâinile aceluia.
Iar după ce au trecut cele șapte zile, ighemonul a venit la locul de priveliște unde mai târziu s-a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – și a stat la judecată înaintea mulțimii poporului ce se adunase. Si aducând pe mucenic la cercetare înaintea lui, a zis către dânsul: „Nu-ți este ție rușine, un tânăr atât de frumos și ales, să te lipești de un nazarinean de rând, Care a fost răstignit pe cruce? Nu este mai bine să te lepezi de acea urâtă credință și să te închini zeilor, ca să fii plăcut împăratului?” Mucenicul a răspuns: „Slava și lauda mea este Dumnezeul meu, adică Hristos Cel răstignit. Deci să nu-mi fie mie a mă lăuda în altceva, decât numai în Crucea Domnului meu. Iar pentru sfânta credință, pe care tu cu minciună o numești urâtă, sunt gata a muri. Căci zeii tăi cu adevărat sunt urâți, pentru că sunt diavoli; deci să se rușineze toți aceia care se închină lor” .
Niște cuvinte ca acestea ale sfântului auzindu-le ighemonul, s-a pornit spre mânie. Și a poruncit să-l bată pe sfânt peste gură, apoi, Întinzându-l la muncire, să-l chinuiască. Iar sfântul, fiind bătut, se lui Dumnezeu, zicând: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit; Izbăvește-mă cu puterea Ta! Tu ești Dumnezeul meu, ajutorul meu, scăparea mea și izbăvitorul meu; deci, să se rușineze cei ce se închină celor ciopliți și cei ce gândesc rele asupra mea. Către Tine, Doamne, am strigat, să nu mă dai pe mine întru răpirea vrăjmașilor mei” Atunci iarăși a venit către dânsul un glas din cer, întărindu-l și zicându-i: „Nu te teme, ci nevoiește-te cu bărbăție”. Iar mucenicul, întorcându-se spre popor, a început a vorbi: „Vedeți voi, ticăloșilor! Nu nădăjduiți spre zeii pe care vi i-ați făcut vouă cu mâinile voastre, ci cunoașteți pe Acel Dumnezeu, Care din nimic a făcut cerul și pământul! ” Cu niște cuvinte ca acestea îndemnând Sfântul Iulian poporul, a câștigat lui Dumnezeu mai mult de treizeci de bărbați. Apoi a fost dus iarăși în temniță.
Iar a doua zi, fiind scos iarăși din temniță și dus la judecată, a auzit de la ighemon niște cuvinte ca acestea: „Te cruț pe tine, cel ce singur nu te cruți și nu voiești să te închini zeilor celer nebiruiți”. Împotriva acestora sfântul mucenic a răspuns astfel: „In deșert îmi vorbești mie acestea, pentru că nu-mi vei schimba mintea mea. Eu mă închin lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Căruia toți sunt datori a se închina”. Atunci ighemonul Flavian, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe sfânt la muncire și să-l chinuiască cu bătăi și cu strujire de fiare. Dar, cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinții Săi, mâinile chinuitorilor au slăbit și s-au îmbolnăvit, încât nu puteau nici să se atingă de sfânt, nici să țină în mâini uneltele cele de muncire, nici altceva să facă. De acest lucru mirându-se ighemonul Flavian foarte mult, a venit un vestitor, spunând că a căzut capiștea zeului lor, care se numea Serapis, și idolul acela împreună cu ceilalți idoli s-au sfărâmat în bucăți. Atunci ighemonul și slujitorii diavolilor care erau împreună cu dânsul s-au umplut de mai mare mirare și de rușine. Iar creștinii care erau în popor și țineau în taină sfânta credință, se bucurau cu duhul și proslăveau pe Hristos Dumnezeu.
După aceasta, poporul necredincioșilor a strigat, zicând: „Să piară vrăjitorul acesta degrab”. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie și iuțime, s-a învoit îndată la glasul poporului și a dat asupra mucenicului judecată de moarte, zicând: „Pe Iulian cel învățat de creștini la meșteșugul vrăjitoresc, pe hulitorul zeilor și pe potrivnicul poruncii împărătești, poruncim să i se taie capul cu securea, pe locul capiștei dărâmate, spre răzbunarea necinstirii ce s-a adus de dânsul asupra zeilor”. Deci, fiind dus sfântul în acel loc, și-a plecat genunchii și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule al bunătății celei fără de sfârșit, mulțumesc Ție că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, de o moarte cinstită ca aceasta! Mulțumesc Ție că m-ai învrednicit să mor pentru numele Tău cel Sfânt! Deci mă rog Ție să mă speli cu această vărsare a sângelui meu, să mă curățești de păcatele mele și să mă duci în binecuvântata Ta împărăție. Primește duhul meu în pace, iar pe toți cei ce vor voi să cinstească pomenirea pătimirii mele, întru slava Preasfântului Tău nume, să nu-i uiți întru milostivirea Ta cea preamare” .
Astfel rugându-se sfântul, i-a venit un glas din cer, vestindu-i că i s-a auzit rugăciunea lui și chemându-l pe dânsul la cele de sus. Apoi au tăiat capul Sfântului Mucenic Iulian cu securea. Iar sufletul lui cel sfânt, dezlegându-se din legăturile trupului, s-a suit în ceruri, la Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce împărățește împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh și Căruia I se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Pavel de la Mănăstirea Xiropotamu
Cuviosul acesta Pavel a fost fiul împăratului Mihail Kiropalates. Din stirpe imperială fiind, înzestrat cu o rară înțelepciune, cu uimitoare blândețe și beneficiarul unei educații foarte înalte, Procopie (căci acesta a fost numele lui în lume) i-a uimit în tinerețea lui pe toți înalții demnitari și învățați din Constantinopol.
În una din chartele sale împăratul Roman cel bătrân l-a numit pe Procopie «cel mai mare dintre toți filosofii». Temându-se să nu-și piardă sufletul din pricina mândriei ce îi putea veni din marele lui prestigiu și nedorind să se vatăme de slava omenească, acest tânăr strălucit și-a schimbat ținuta imperială pe niște zdrențe și a intrat în Sfântul Munte Athos.
Aici el a fost tuns în monahism de marele Avva Cosma, cela ce se numără în rând cu Sfinții. După ce s-a nevoit mulți ani întru sihăstreasca viață, Sfântul Cuvios Pavel a refăcut Mânăstirea Hiropotamul și a întemeiat Mânăstirea Sfântului Pavel, unde a adormit întru Domnul la bătrânețe adâncă.
Când s-a săvârșit această ctitorie, împăratul Roman a trimis în dar obștii de monahi o mare parte din Lemnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, care se păstrează în această mânăstire până în ziua de astăzi.
Se spune că Sfântul Cuvios Pavel a predicat Evanghelia în Macedonia și în Serbia. El a luat multe chinuri de la răul împărat Leon, armeanul luptătorul împotriva sfintelor icoane [iconoclastul].
Sfântul Cuvios Pavel a trecut la veșnica și fericita odihnă la anul 820. La vremea morții lui, el le-a zis fraților: «Iată ceasul pe care l-a dorit totdeauna sufletul meu, și de care atâta s-a temut trupul meu.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Irina Hrisovalantou, care a primit mere din rai
Sfânta Irina trăia în Capadocia, în sânul unei familii înstărite și de neam ales, în vremea de după moartea împăratului iconoclast Teofil (842). Teodora, asigurând regentă, caută în întreaga Împărăție o soție pentru fiul său, împăratul Mihail al III lea (842-867).
Remarcată de trimișii Curții pentru frumusețea sa și pentru noblețea deprinderilor sale, Irina fu trimisă la Constantinopol împreună cu sora sa, care s-a căsătorit mai târziu cu împăratul Bardaș, fratele Teodorei. Fiind în trecere pe lângă Muntele Olimp din Bitinia, făcu o vizită sfântului Ioanichie cel Mare (cf. 4 noiembrie) care o salută prezicându-i că avea să devină Stareță a Mănăstirii lui Hrisovalant. Providența împiedicase căsătoria ei cu împăratul și cu inima ușurată și plină de bucurie ea își împărți averea și se retrase la mănăstirea lui Hrisovalant, ctitorită de patriciul Nicetas (Nicolae), în apropierea rezervorului de apă ce poartă numele lui Aspar, într-un loc plăcut, departe de piețele publice și de locurile zgomotoase. Cu ocazia consacrării în monahism, preafericita taie, odată cu podoaba părului său, orice legătură care o mai ținea legată de lume și se dedă cu sârguința lucrării ascezei, știind că în măsura în care trupul este slăbit, omul interior se reînnoiește și se apropie de Dumnezeu.
Înveșmântată cu o singură tunică, pe care o schimbă o dată pe an, hrănindu-se doar cu pâine și apă, se supunea de bunăvoie, cu bucurie, la tot ce i se oferea, fără să se împotrivească sau să cârtească. Căința ei neîncetată îi umplea inima de bucurie și făcea să-i strălucească fața ; asemeni unui pământ fertil, ea rodea fructele îmbelșugate ale sfintelor virtuți. Le privea pe toate măicuțele ca pe niște regine și se consideră slujitoarea lor, dedându-se celor mai grele munci pentru a le ajuta. Din gură sa nu ieșeau decât cuvintele Evangheliei sau ale Sfinților Părinți, la care medita neîncetat.
Pe când se afla de mai puțin de un an în mănăstire, citind plină de admirație viața Sfântului Arsenie cel Mare (cf. 8 mai) care se ruga de la apusul soarelui până a doua zi dimineață, ea se puse să facă asemenea. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ajunse încet-încet să rămână în picioare, cu mâinile întinse în rugăciune, toată ziua și toată noaptea. Lupta cu atâta iscusință pentru a-și supune trupul la aplecarea ce o avea sufletul ei către Dumnezeu, încât nici o uneltire diavolească nu putea să o atingă. Când diavolul îi aducea în minte mărirea și ușurința vieții pe care ea o lăsase în urmă, se ducea să își mărturisească aceste gânduri Stareței sale îndoindu-și efortul în asceză, și astfel era pe dată izbăvită.
La moartea Stareței, ea fu desemnată, împotriva voinței ei, să îi urmeze și primi consacrarea de la Patriarhul Sfântul Metodie (cf. 14 iunie). Amintindu-și atunci de profeția Sfântului Ioanichie și considerând de datoria ei să nu caute plăcerea ci să „ducă slăbiciunile celor ce nu aveau forța ei” (Romani 15, 1), ea trăi de-acum ca un înger pământesc, prelungindu-și posturile, rugându-se toată noaptea și făcând nenumărate metanii. Prin aceste mijloace ea își atrase bunăvoința lui Dumnezeu și primi atâta înțelepciune încât fu în stare să conducă nenumărate suflete pe calea Mântuirii. Ea cerea măicuțelor să nu o considere ca o stăpână, ci ca una dintre ele, care fusese pusă în slujba lor. Cu blândețe și răbdare le încuraja să se conducă în tot ceea ce înfăptuiau după spiritul Evangheliei.
Refuzând deșertăciunea laudei și cinstei din partea oamenilor, pentru a nu fi renunțat la lume decât în aparență, ele trebuiau să se îngrijească să-și păstreze nu doar curăția ci și blândețea, virtuți superioare celor ale naturii, pe care Hristos le dă în dar celor care se roagă lui cu credință. Orice reușită vor fi avut, ea le sfătuia să o considere ca un dar al lui Dumnezeu și să rămână în căință și rugăciuni de mulțumire neîncetate. Ea le interzicea, dealtfel, să se roage pentru sănătatea lor, căci nimic nu e mai folositor sufletului, spunea ea, decât boala acceptată cu recunoștință.
Primind de la un Înger darul de a fi văzătoare cu duhul, Sfânta era ca un Profet al lui Dumnezeu în Mănăstirea sa. După ce se odihnea puțin la terminarea slujbei de dimineață, ea le chemă pe măicuțe una câte una și, cu multă artă și înțelepciune, le ajută să se arate în fața lui Dumnezeu curate și fără prefăcătorie, scoțându-le la iveală gândurile lor cele mai tainice. Ea deveni la scurt timp renumită în toată capitala pentru virtuțile sale și pentru înțelepciunea cu care își conducea comunitatea, și toate felurile de oameni, bogați și săraci, simpli și nobili, veneau către ea pentru a-i primi sfaturile și să se mărturisească în rugăciunile ei. Pe toți îi învață folosul pocăinței și a convertirii care, în orice clipă, pot să ni-l aducă pe Dumnezeu în ajutor.
Sprijinită de harul dumnezeiesc, ea făcea neîncetate progrese în asceză și în rugăciunea curată. În timpul Postului Mare, până la Paști, ea nu mânca pâine ci doar câteva legume, o dată pe săptămână. Privegherea în fiecare noapte îi devenise la fel de naturală ca somnul pentru ceilalți oameni și ea își petrecea toate nopțile, cu mâinile întinse spre cer, cufundată în sfinte contemplații. Uneori rămânea în această stare și două zile la rând, ba chiar o săptămână întreagă, încât una din măicuțe trebuia să o ajute să își lase în jos brațele amorțite. Într-o noapte o monahie privi în curte și o văzu pe Sfânta Irina în rugăciune, ridicată de la pământ în chip minunat iar cei doi falnici chiparoși care se înălțau în curtea Mănăstirii își aplecaseră vârfurile lor până la pământ și nu le-au ridicat decât după ce Sfântă i-a însemnat cu semnul Crucii.
Această rugăciune din noapte era înspăimântătoare pentru diavoli, care își înmulțeau asalturile în timpul nopții. O dată unul dintre ei aruncă pe ea fitilul aprins al unei candele. Veșmintele Irinei începură imediat să ardă. Dar ea rămase neclintită și ar fi fost arsă de vie dacă o monahie, trezită de mirosul cărnii și a hainelor calcinate, nu ar fi forțat ușa să intre în chilia ei. În mijlocul fumului des, ea o văzu cu surprindere pe Sfântă în flăcări, în picioare și nemișcată în rugăciunea sa. Cum era deranjată de măicuța ce se străduia să stingă flăcările, Irina își lăsă brațele în jos și îi spuse pe un ton de reproș : „De ce m-ai lipsit de o asemenea bucurie prin venirea ta neașteptată ? Un Înger se ținea înaintea mea, împletindu-mi o cunună de flori nemuritoare, nemaivăzute de ochiul omenesc și era gata să mă ia când tu l-ai alungat”. Iar când măicuța smulse zdrențele de haine lipite de carnea ei, o mireasmă plăcută cuprinse toată Mănăstirea.
Altă dată, un călător pe mare venit din Patmos se prezentă la Mănăstire și dădu Sfintei trei mere delicioase, pe care Sfântul Apostol Ioan îl însărcinase să i le înmâneze. Primul măr îi ajunse să o hrănească 40 de zile, timp în care gura ei răspândi o mireasmă nemaiîntâlnită, pe cel de al doilea îl împărți comunității în Joia Mare și îl păstra pe al treilea ca pe un talisman de preț, zălog al bunurilor nepieritoare ale Raiului.
Cu simțul său profetic, preafericita Irina împlini un mare număr de alte minuni și prezise în mod special asasinarea lui Bardaș, urmată la puțină vreme de cea a lui Mihai al III-lea (867) precum și preluarea puterii de către Vasile Macedoneanul. Ajutată de Sfântul Vasile cel Mare și de Sfânta Anastasia Farmacolitria ea vindecă pe posedați și salva pe una din rudele sale – pe care împăratul plănuia să o omoare acuzată de trădare – apărând în fața suveranului, strălucitoare și plină de mărire. Împăratul Vasile își recunoscu greșeala, ceru iertare, și apoi își arătă bunăvoința în ajutorul Mănăstirii.
Sfânta Irina ajunse la vârsta de 103 ani, păstrându-și toată prospețimea și frumusețea trupească, semn al frumuseții sufletului său. Îngerul său păzitor o prevenise cu un an înainte de ziua exactă a morții sale și când veni ziua aceea ea își adună măicuțele, le numi Stareța pe care o alesese Dumnezeu și după ce le-a încurajat să disprețuiască tot ce este trecător pentru a nu trăi decât pentru Mirele lor prea iubit, ea închise liniștit ochii și își dădu sufletul în mâinile Domnului. Înhumată în biserica Sfântului Mucenic Teodor, mormântul sau răspândea în permanență o aromă suavă, arătând tuturor că se făcuse bineplăcută lui Dumnezeu. Până în zilele noastre Sfântă Irina nu a încetat să intervină în ajutorul celor care o cheamă cu încredere.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Lavra „Sfânta Treime” – Serghiev
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se află pe catapeteasma Bisericii „Smolenskaia” (așezată în partea stângă a ușilor împărătești) din cadrul Lavrei „Sfântul Serghie de Radonej”.
Icoana s-a proslăvit prin minuni în anul 1730, atunci când un cântăreț căruia îi paralizaseră mâinile a primit vindecare după ce s-a rugat înaintea acesteia. Însăși Maica Domnului i s-a arătat bolnavului și l-a vindecat. Această vindecare minunată a fost confirmată de medici.
Icoana Maicii Domnului din Lavra „Sfânta Treime” ‒ Serghiev este o copie făcătoare de minuni a icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Kostromskaia”
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost zugrăvită în anul 1672 pe peretele turnului de sud-vest al Mănăstirii Botezul Domnului ‒ Kostromskaia (Kostroma).
Icoana Maicii Domnului „Kostromskaia” este o copie făcătoare de minuni a icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk.
În ziua de 8 mai a anului 1779, Mănăstirea Kostromskaia a fost cuprinsă de un foc mare, fiind învăluit de flăcări și tot turnul de sud-vest. Deși focul atingea icoana, aceasta a rămas întreagă și nevătămată.
După săvârșirea acestei minuni, în mănăstire a început să se prăznuiască anual icoana Maicii Domnului.
În anul 1824, a fost zidită o biserică cu hramul icoanei Maicii Domnului „Kostromskaia”, chiar în turnul de sud-vest.
În semn de recunoștință pentru minunile săvârșite înaintea icoanei, aceasta a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint aurit, ornamentată cu pietre prețioase.
În anul 1920, Mănăstirea Kostromskaia a fost închisă. Toate odoarele bisericii și îmbrăcămintea icoanei Maicii Domnului au fost confiscate de stat.
În anul 1990, Mănăstirea Kostromskaia a fost redeschisă, ocazie cu care s-a constatat că pictura icoanei Maicii Domnului „Kostromskaia” era grav deteriorată, observându-i-se doar contururile. Restauratorii care au văzut icoana erau de părere că icoana trebuie repictată.
O minune a avut loc atunci când unul dintre membrii comitetului de experți a făcut un test de curățire pe icoană. Deodată a apărut unul dintre ochii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi celălalt. Imediat după aceasta, icoana s-a curățat singură în mod minunat și arăta ca și cum fusese restaurată.
În ziua de 23 noiembrie 2004, a fost sfințită noua îmbrăcăminte a icoanei Maicii Domnului „Kostromskaia”.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Grebenskaia”
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a proslăvit prin minuni pe vremea când se afla în biserica din orașul Grebensk (situat pe râul Chira, un afluent al Donului). Icoana a fost scoasă în întâmpinarea marelui cneaz Dimitrie Donskoi, pe când se întorcea din bătălia de la Kulikovo (1380).
În anul 1471, după o campanie de succes împotriva orașului Novgorod, marele cneaz Ivan al III-lea Vasilievici a ctitorit Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Moscova, la Lubianka și a așezat în ea icoana Maicii Domnului „Grebenskaia”, pe care o avusese cu el în campanie.
El a ferecat icoana într-o îmbrăcăminte de argint bătut cu pietre prețioase și a poruncit ca să se scrie un acatist în cinstea acesteia.
În anul 1617, când biserica a ars, icoana a rămas, în mod miraculos, întreagă și nevătămată.
Icoana Maicii Domnului „Grebenskaia” este considerată ca fiind o imagine inversă (în oglindă) a icoanei Maicii Domnului din Iviron (prăznuită pe 12 februarie, 31 martie, 26 septembrie și 13 octombrie), fiind recunoscută datorită pliurilor omoforului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și poziției picioarelor Pruncului Iisus Hristos.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Umilenie” de la Diveevo
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a aparținut Sfântului Serafim de Sarov (prăznuit pe 2 ianuarie). El se ruga zilnic înaintea sfintei icoane ce se afla în chilia sa.
Cuviosul Serafim îi vindeca pe bolnavi prin ungerea cu ulei din candela ce o ținea mereu aprinsă înaintea icoanei Maicii Domnului „Umilenie”.
Această icoană era numită de către Sfântul Serafim de Sarov „Bucuria tuturor bucuriilor”.
Sfântul Serafim a adormit în Domnul pe 2 ianuarie 1833, în timp ce se ruga înaintea icoanei „Umilenie”. Părintele Nifon, egumenul mănăstirii, a dat icoana Maicii Domnului surorilor de la Mănăstirea Diveevo (pe care chiar Sfântul o întemeiase).
Maicile au ferecat icoana într-o îmbrăcăminte de argint și i-au construit un paraclis în Catedrala Sfintei Treimi. Mai târziu, Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a alcătuit o slujbă specială, iar după canonizarea Cuviosului Serafim de Sarov, icoana a fost copiată în mii de exemplare.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu mai este cunoscută și sub numele „Cea care arată calea” deoarece Maica Domnului ne arată calea mântuirii, indicând cu mâna dreaptă spre Fiul ei, Fiul lui Dumnezeu. Conform Tradiției Bisericii, icoana a fost pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, în timpul vieții pământești a Fecioarei Maria.
Sfântul Ierarh Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, sugerează că icoana „Hodighitria” din Smolensk a fost pictată la cererea lui Teofil, prefectul Antiohiei. Din Antiohia, icoana sfântă a fost mutată la Ierusalim. De acolo, împărăteasa Evdochia a adus icoana la Constantinopol, iar Sfânta Împărăteasă Pulheria (sora împăratului) a așezat-o în biserica din Vlaherne, acolo unde era păstrat și Veșmântul Născătoarei de Dumnezeu (prăznuit pe 2 iulie).
În 1046, împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054) a căsătorit-o pe fiica sa Ana cu cneazul Vsevolod Yaroslavici, fiul lui Yaroslav cel Înțelept. El a binecuvântat-o pe drumul ei cu acestă icoană. După moartea cneazului Vsevolod, icoana a fost moștenită de fiul său, Vladimir Monomahul, care a așezat-o la începutul secolului al XII-lea în catedrala din Smolensk, zidită în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Din acel moment, icoana a fost cunoscută sub numele de icoana Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk.
În secolul al XIV-lea, icoana „Hodighitria” din Smolensk a ajuns în posesia principilor lituanieni. Fiica lui Vitovț, prințesa Sofia, a fost luată în căsătorie de marele cneaz Vasile Dimitrievici al Moscovei (1398-1425). În 1398, ea a adus icoana Maicii Domnului „Hodighitria” la Moscova. Ei au așezat sfânta icoană în Catedrala „Buna Vestire” de la Kremlin, în partea dreaptă a ușilor împărătești.
În 1456, la cererea locuitorilor din orașul Smolensk, episcopul Misail a dus icoana în mod solemn la Smolensk, într-o amplă procesiune. În Moscova au rămas două copii: una a fost așezată în Catedrala „Buna Vestire”, iar cealaltă în Mănăstirea Novodevici, zidită în amintirea revenirii icoanei în Rusia. Mănăstirea a fost construită pe Devici Pole (n.r. ‒ „câmpul Maicii Domnului”), atunci când „cu multe lacrimi” moscoviții au dus sfânta icoană la Smolensk.
În anul 1602 a fost pictată încă o copie fidelă a icoanei făcătoare de minuni (în 1666, împreună cu pictograma originală au adus o nouă copie la Moscova), care a fost așezată în turnul Porții Dneprovsk. Ulterior, în 1727, acolo a fost construită o biserică de lemn, iar în 1802, o biserică de piatră.
Noua copie s-a dovedit a fi făcătoare de minuni le fel ca și vechea icoană. Pe 5 august 1812, armata rusă a luat copia făcătoare de minuni cu ea, pentru a-i apăra pe soldați de inamici. În ajunul bătăliei de la Borodino soldații au purtat această sfântă icoană prin tabără, ca să-i încurajeze și să-i inspire pe soldați.
Icoana originală a Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk a fost dusă la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” în ziua marii bătălii de la Borodino, scoțând-o apoi în procesiune alături de icoanele Maicii Domnului din Iviron și Vladimir, prin cartierele Belo, Kitai și pe zidurile Kremlinului. După aceasta, icoana a fost dusă la cei bolnavi și răniți ce se aflau la Palatul Lefortovo. După ce a părăsit Moscova, icoana a fost dusă la Yaroslavl.
Astfel, prin aceste icoane, Maica lui Dumnezeu a apărat Ținutul Rusiei. După victoria asupra forțelor inamice, icoana Maicii Domnului „Hodighitria” s-a întors la Smolensk, împreună cu copia sa proslăvită.
Instituirea prăznuirii icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk pe 28 iulie a avut loc în anul 1525, în amintirea revenirii icoanei în Rusia.
În Rusia sunt cinstite ca făcătoare de minuni mai multe copii ale icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk, fiind prăznuite în aceeași zi (28 iulie). De asemenea, o copie a icoanei proslăvită prin minuni în secolul al XIX-lea este prăznuită pe 5 noiembrie.
Copiile icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk, cunoscute ca făcătoare de minuni, sunt: Icoana Maicii Domnului „Ustiug” (1290), Icoana Maicii Domnului „Vidropusk” (sec. XV), Icoana Maicii Domnului „Voronin” (1524), Icoana Maicii Domnului „Cristoforskaia” (sec. XVI), Icoana Maicii Domnului „Supralskaia” (sec. XVI), Icoana Maicii Domnului „Iug” (1615), Icoana Maicii Domnului „Igrițkaia” (1624), Icoana Maicii Domnului „Șuia” (1654-1655), Icoana Maicii Domnului „Sedmiezersk” (sec. XVII), Icoana Maicii Domnului „Sergievsk” (1730) ș.a
Icoana Maicii Domnului „Hodighitria” din Smolensk este considerată unul dintre odoarele sfinte al Bisericii Ortodoxe Ruse. Foarte mulți oameni mărturisesc minunile și ajutorul pe care l-au primit și continuă să-l primească de la Maica Domnului „Care arată calea”, prin sfintele sale icoane.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.