Sfinții zilei – Sinaxar 28 octombrie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 28 octombrie: Sfânta Mare Muceniță Parascheva; Sfântul Sfințit Atanasie, patriarhul Constantinopolului; Sfântul Ierarh Iachint, mitropolitul Țării Românești; Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab; Sfinții Mucenici Terentie, soția sa Neonila și cei 7 fii; Sfântul Ierarh Dimitrie, mitropolitul Rostovului; Sfântul Cuvios Ștefan Savaitul; Sfântul Iov de la Poceaev și Sfântul Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna octombrie, în ziua a douăzeci și opta pomenim pe Sfânta Mare Muceniță Parascheva

Pe vremea când păgânul împărat Dioclețian a pornit prigoana împotriva creștinilor, trăia în cetatea Iconiei o fecioară cu numele Parascheva, de neam bun si frumoasă la chip. Părinții ei fiind dreptcredincioși, au crescut-o cu bună învățătură, deprinzând-o cu sfânta credință și cu paza poruncilor lui Dumnezeu. Apoi părinții ei s-au dus la Domnul, lăsând pe fericita lor fiică tânără și cu multă avere. Ajungând fericita Parascheva la vârsta desăvârșită, urma credința si faptele părinților ei. Averea nu o întrebuința spre împodobire și desfătarea tinereții ei, ci pentru îmbrăcarea celor goi, pentru hrănirea flămânzilor și pentru ospătarea străinilor. Iar ea, nebăgându-i în seamă pe pețitorii care o căutau pentru a se însoți cu dânsa, s-a făcut mireasă a Mirelui celui fără de moarte, a Fiului lui Dumnezeu Cel Unul Născut, al Cărui preasfânt nume în toate zilele îl mărturisea înaintea oamenilor, aducându-i pe ei la cunoștința adevărului. Si dintre aceștia, unii credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, iar cei care nu credeau, cu defăimare o ocărau pe Sfânta Parascheva. Dar ea cu îndrăzneală le grăia lor cuvântul lui Dumnezeu și mustra deșertăciunea neînsuflețiților idoli. Și necredincioșii cetățeni, nesuferind să audă de la dânsa acest lucru, au prîns-o, au bătut-o și au aruncat-o în temniță.

In acea vreme a venit în Iconia un ighemon, trimis acolo de împăratul Diocletian ca să-i ucidă pe creștini. Cetățenii au venit la acesta si i-au zis: „Luminate ighemoane, este în cetatea aceasta o fecioară care crede în Iisus Hristos cel răstignit și face vrăji prin care pe mulți oameni i-a întors de la jertfele zeilor noștri și nu încetează a huli pe zeii noștri și pe împărat. Dar noi, auzind porunca împărătească, ca toți cei ce nu se închină zeilor să fie chinuiți, am prins pe această fecioară și o ținem în temniță”.

Auzind acestea, ighemonul a poruncit ca să fie adusă sfânta fecioară înaintea judecății sale. Când se îndrepta sfânta muceniță spre judecată, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei și i s-a făcut fața luminoasă, încât toți care priveau la dânsa se minunau si ziceau:

— Vedeți că nu este întristată, ci mai mult se luminează”. In timp ce stătea mucenița Ia judecată, ighemonul privea spre dânsa și se mira de podoaba și de frumusețea ei și a zis către cei care erau de față: „În deșert ați bârfit-o pe această fecioară preafrumoasă, pentru că nu este cu dreptate a pierde o astfel de frumusețe strălucită, asemănătoare cu chipul soarelui”. Si a zis către dânsa: „Spune-ne nouă numele tău, fecioară”. A răspuns sfânta fecioară: „Sunt creștină și roabă a lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: „Vederea frumuseții tale mă îndeamnă spre blândețe, iar cuvintele care ies din gura ta îmi tulbură mintea și inima, că nu voiesc să aud niște cuvinte ca acestea”. Iar sfânta a răspuns: „Stăpânitorul, Cel ce judecă cu dreptate, se bucură auzind dreptatea, iar tu, auzind adevărul cel grăit de mine, te-ai mâniat”. Iar ighemonul a zis: „Pentru aceea mă mânii, că nu-mi răspunzi la ceea ce te întreb! Eu te-am întrebat de numele tău, iar tu îmi răspunzi altceva”. A răspuns sfânta: „Mai întâi mi se cade să îți spun numele vieții veșnice și după aceea să-ți spun și numele vremelnicei vieți. Deci ți-am spus mai întâi numele vieții veșnice, că adică sunt creștină și roabă a lui Hristos, iar numele vremelnicei vieți, cel dat de părinții mei, este Parascheva, că în ziua Paraschevi m-am născut”, — căci Paraschevi la elini se numește ziua a cincea (vineri).

Si zicea sfânta către ighemon: „De vreme ce părinții mei, ziua a cincea, care este ziua patimilor celor de viață tăcătoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, în toată vremea o cinsteau cu post, cu rugăciuni și cu milostenie, aducându-și aminte de Stăpânul lor, Care pentru mila Sa către neamul omenesc Și-a vărsat sângele și S-a răstignit pe cruce pentru noi, pentru aceasta le-a dat Dumnezeu rod Cinstitei lor însoțiri si m-au născut pe mine, nevrednica Sa roabă, în ziua a cincea, pe care o cinsteau cu fapte bune, aducându-și aminte de patimile Stăpânului. Ei au vrut să mă numească cu numele cu care se numește ziua Paraschevi și de la această zi mă numesc Parascheva, părtașă a patimilor lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: ‘Se încetezi a grăi asemenea cuvinte deșarte și să jertfești zeilor noștri, căci eu te voi lua de soție si vei fi stăpâna multor bunătăți și mulți te vor ferici pe pământ”. Dar Sfânta Parascheva a răspuns: „Eu am la cer pe Iisus Hristos, Mirele meu, iar alt mire nu-mi trebuie”. I-a zis ighemonul: „Îți miluiesc frumusețea și îți cruț tinerețea”. A răspuns sfânta: „Nu milui frumusețea cea vremelnică, care astăzi înflorește, iar dimineață cade, ci mai bine miluiește-te pe tine, căci te așteaptă veșnicele chinuri”.

Apoi ighemonul s-a mâniat și a poruncit ca să fie rupte hainele de pe ea și să fie bătută cu vine de bou. Fiind bătută, sfânta nici o vorbă nu scotea, numai striga cu inima către Hristos, cerând în chinuri ajutor de la Dânsul. Ighemonul, cruțându-i frumusețea, pentru că se aprindea de dragoste pentru dânsa, a poruncit să înceteze bătaia și cu blândețe a început a vorbi către dânsa: „Cruță-ți fecioria și tinerețile tale, nu-ți pierde floarea cea frumoasă a tinereților tale, jertfește zeilor si vei fi vie, căci de mare cinste te vei învrednici de la noi”. Iar ea nu răspundea nimic și pentru acest lucru necăjindu-se ighemonul, a zis: „Mie nu-mi răspunzi, fiică rea de neam creștinesc?” Atunci ea l-a scuipat pe ighemon în față. Iar acesta, înfuriindu-se, a poruncit ca să fie spânzurată de un lemn și cu unghii de fier să i se rupă fără milă carnea de pe dânsa și cu asprime să-i strujească rănile. Si i-au sfâșiat trupul până la oase.

Apoi, socotind judecătorul că ea va muri degrabă, căci abia mai sufla, a luat-o de pe lemn si a aruncat-o în temniță, unde, zăcând fără glas și abia vie, din pricina cumplitelor răni, la miezul nopții a intrat la dânsa un înger, având pieptul si umerii săi încinși în chipul crucii cu brâu de aur și ținând în mâini uneltele patimilor lui Hristos, crucea, cununa cea de spini, sulița, trestia, buretele, și i-a zis: „Scoală-te, fecioară, părtașă a patimilor lui Hristos, pentru că sunt trimis ca să te cercetez, si ți-am adus ușurare durerilor tale prin uneltele patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Vezi cinstita cruce și cununa cea de spini a dumnezeiescului Mire, vezi sulița cu care a fost împuns în coasta cea dătătoare de viață, trestia care a adus lumii iertare si buretele care a șters păcatul lui Adam; deci scoală-te, căci te vindecă pe tine Hristos Domnul”. Si îndată s-a sculat mucenița ca din somn și, apropiindu-se îngerul care i s-a arătat, a șters cu buretele toate rănile sfintei, si tot trupul ei a devenit întreg si sănătos, iar frumusețea ei era mai luminoasă decât cea dintâi. Atunci ea a sărutat uneltele patimilor lui Hristos, precum si pe cel ce i s-a arătat ei și slăvea pe Dumnezeu. După aceasta, acel înger ce i se arătase s-a făcut nevăzut.

A doua zi au venit străjerii temniței și au găsit-o pe ea stând la rugăciune, deplin sănătoasă, neavând nici urmă de răni și, înfricoșându-se, i-au spus ighemonului. Acesta a poruncit să fie adusă iarăși înaintea lui și, văzând-o sănătoasă, s-a mirat, căci nu se aștepta să fie încă vie, în urma chinurilor pe care le suferise. Se mira apoi și de frumusețea ei, zicându-i: „Vezi, Paraschevo, cum au miluit zeii noștri frumusețea ta și cum te-au făcut sănătoasă, dăruindu-ți viață! ” Iar sfânta a răspuns: „Arată-mi, o, judecătorule, pe cei ce mi-au dăruit mie viață”. Atunci ighemonul a trimis-o în capiștea zeilor ca să vadă pe idolii lor. Au mers acolo împreună cu dânsa preoții idolești și mulțime de popor, crezând că are să se închine zeilor lor.

Dar intrând sfânta în capiștea în care erau o mulțime de idoli, s-a rugat adevăratului Dumnezeu și apoi, apucând de picior pe zeul Apollo, i-a zis: „Ție îți grăiesc, neînsuflețitule, și tuturor idolilor celor care sunt la fel ca tine; așa vă poruncește vouă Domnul meu Iisus Hristos, să cădeți toți la pământ și să vă faceți ca nisipul!” Și îndată, după cuvântul sfintei, toți idolii au căzut la pământ și s-au risipit ca nisipul. Atunci tot poporul a ieșit din capiștea idolească, strigând: „Mare este Dumnezeul creștinilor!”

Văzând necurații preoți sfărâmarea și pierderea zeilor lor, au mers la ighemon, plângând și zicând: „O, ighemoane, ți-am spus noi ca să tai pe vrăjitoarea aceasta, căci înșeală toată cetatea noastră. Iar tu nu ne-ai ascultat pe noi; iată acum a sfărâmat cu vrăjile sale pe zeii noștri”. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a întrebat-o cu asprime pe sfântă, zicându-i: „Cu ce farmece faci aceste lucruri?” Iar sfânta a răspuns: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos am intrat în capiștea zeilor voștri și m-am rugat Domnului meu, zicând: «Arată-Te mie, Mântuitorul meu, Cel ce mi-ai dăruit viață!» Atunci mi S-a arătat Domnul si Dumnezeul meu, iar zeii tăi, când L-au văzut pe Dumnezeul meu, s-au cutremurat de frică și, căzând la pământ, s-au sfărâmat, în felul acesta arătând că singuri lor nu-și pot ajuta cu nimic, apoi cum vor putea ajuta altora?”

Atunci a poruncit ighemonul ca iarăși să fie spânzurată pe lemn și cu făclii aprinse să-i ardă coastele. În timp ce stănta era spânzurată și arsă, a suspinat si a zis către Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, Ziditorule a toată făptura și Purtătorule de grijă,

Tu celor trei tineri le-ai răcorit cuptorul cel arzător, Tu pe Intâia Muceniță Tecla, din foc ai izbăvit-o, mântuiește-mă și pe mine, nevrednica, din mâinile celor ce mă chinuiesc”. Atunci îndată s-a Pogorât îngerul, s-a atins de făclii și s-a aprins un foc foarte mare,

Încât mulți dintre cei fără de lege au ars, iar poporul striga: „Mare este Dumnezeul creștinilor!” Și mulțime de popor a crezut în Iisus Hristos.

Judecătorul, văzând răzvrătirea din popor și temându-se să nu se scoale împotriva lui, a poruncit ca degrabă s-o taie cu sabia pe smnta. Iar când sfintei i-a fost tăiat capul, unii au auzit glasuri coborâte din ceruri, zicând: „Bucurați-vă, drepților, că mucenița Parascheva s-a încununat”. Apoi, luând sfântul ei trup, I-au îngropat cu cinste în casa ei. Si astfel această bună fecioară și-a sfârșit nevoința muceniciei și s-a dus la Mirele ei, ducând sângele său în loc de untdelemn, și se odihnește acum cu fecioarele cele înțelepte în cămara lui Hristos. Iar a doua zi, ieșind nelegiuitul ighemon la vânat, dintr-o dată s-a speriat calul lui si l-a aruncat într-o vale, unde căzând s-a rostogolit și s-a zdrobit trupul lui, încât și-a dat ticălosul său suflet.

Iar sfântul și cinstitul suflet al Sfintei Mucenițe Parascheva este în mâinile lui Dumnezeu. Cu cinstitele ei moaște se fac multe tămăduiri bolnavilor, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Sfințit Atanasie, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Atanasie I, Patriarhul Constantinopolului (1289-1293; 1303-1311), cunoscut in lume drept Alexie, era din Adrianopolis. Încă din tinereţe, hrănindu-se cu cuvintele de înţelepciune ale lui Hristos, şi-a părăsit casa ducîndu-se la Tesalonic, unde a fost tuns monah la una din mănăstiri sub numele de Acachie. Curând după aceea s-a retras în Muntele Athos alăturîndu-se fraţilor mănăstirii Esfigmenu, făcînd ascultare timp de trei ani la trapeză. Prin faptele sale duhovniceşti a dobândit darul lacrimilor şi a câştigat curând bunăvoinţa tuturor fraţilor monahi.

Urînd cuvintele de laudă, Acachie a părăsit smerit Sfântul Munte mergînd mai întâi la locurile sfinte din Ierusalim, apoi la Muntele Patra, trăind ca pustnic o lungă perioadă de timp. De aici, sfântul a plecat la Mănăstirea Auxention, după care a ajuns în Muntele Galanteea la Mănăstirea Sfinţitului Lazăr, unde a primit schima îngerească şi numele de Atanasie. Apoi a fost hirotonit preot şi a devenit eclesiarh, adică acel călugăr care administrează sfintele moaşte şi odoarele bisericii. Aici sfântul s-a învrednicit de o revelaţie divină, şi anume a auzit vocea Domnului dintr-un crucifix care-l chema la slujire preoţească.

Râvnind la îmbunătăţirea sufletului său întru cele sfinte prin linişte şi rugăciune, Sf. Atanasie s-a retras din nou în Muntele Athos după 10 ani. Însă pentru tulburările ce s-au ivit acolo, sfântul s-a întors la Muntele Galanteea. Dar nici aici nu i-a fost rânduit să trăiască retras pentru că mulţi oameni veneau la el pentru un cuvânt de înţelepciune. Astfel, Atanasie a pus acolo bazele unei mănăstiri de măicuţe.

În vremea Patriarhului Ioan Bekkos, scaunul Bisericii din Constantinopol a rămas neocupat din cauza tulburărilor şi neregulilor care frământau societatea. La sugestia împăratului credincios Andronicus Paleologos, un consiliu format din ierarhi şi cler l-au ales în unanimitate pe Sf. Atanasie ca ocupant al tronului patriarhal al Bisericii în 1289.

Patriarhul Atanasie şi-a început activitatea şi ascultările cu multă râvnă, având un rol foarte mare în întărirea Bisericii. Stricteţea în convingerile sale a atras după sine nemulţumirea clerului aflat la putere iar în anul 1293 a fost obligat să renunţe la scaunul patriarhal, retrăgîndu-se la mănăstirea sa, unde a trăit în singurătate şi sfinţenie. În anul 1303 i s-a pus din nou în mâini sarcina patriarhiei, pe care a îndeplinit-o fără cusur timp de 7 ani. În 1308 Sf. Atanasie l-a numit pe Sf. Petru Mitropolitul Kievului şi Întregii Rusii. (prăznuit în 21 decembrie).

În 1311, tot din cauza unor neînţelegeri în cadrul Bisericii, nedorind să fie prins la mijloc, Patriarhul Atanasie s-a retras din nou de la guvernarea bisericii, mergînd înapoi la mănăstirea sa, unde s-a afierosit cu totul vieţii monahale.

Spre sfârşitul vieţii, sfântul s-a învrednicit din nou de vederea lui Hristos. Domnul I-a mustrat pentru că nu şi-a îndeplinit până la capăt sarcina de slujitor al bisericii pe care o avea. Plângînd şi căindu-se, sfântul şi-a cerut iertare pentru laşitatea de care a dat dovadă, primind iertare de la Domnul precum şi harul facerii de minuni. Sf. Atanasie s-a săvârşit la vîrsta de 100 de ani.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ierarh Iachint, mitropolitul Țării Românești

Ultimul mitropolit al Vicinei și cel dintâi păstor al Bisericii lui Hristos din Dobrogea și Țara Românească, reunită sub conducerea unui singur voievod, este arhiepiscopul Iachint. El a păstorit doar câțiva ani la Vicina, iar în anul 1359 și-a mutat scaunul la Curtea de Argeș, la cererea marelui voievod Alexandru I Basarab, întemeietorul Țării Românești, care dorea să aibă un sediu mitropolitan în țara sa. Mitropolitul Iachint devine astfel păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească. El sfințea biserici, hirotonea preoți, împărțea binecuvântare poporului atât de credincios al „vlahilor” și era sfetnic apropiat al marelui domn.

Astfel, Eparhia Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de „Mitropolia Ungrovlahiei”, dependentă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, condusă pe atunci de patriarhul Calist I.

Ca păstor și părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre și Carpați, mitropolitul Iachint a avut grijă să hirotonească preoți pentru toate satele, să zidească biserici la orașe și sate, să întemeieze noi așezări mănăstirești și să țină în strânsă legătură duhovnicească Biserica Țării Românești cu Patriarhia de Constantinopol. Iar ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul Iachint purta grijă și de credincioșii ortodocși din părțile vecine, îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoți și călugări misionari.

Acest ierarh, ajutat de domnul țării, Vladislav I (1364-1377), a încurajat și susținut mult monahismul românesc, al cărui început se urcă până în secolul al IV-lea, prin centrul monahal pustnicesc din Munții Buzăului. El a adus în țară pe Sfântul Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos, pentru a organiza câteva mănăstiri-lavre după model atonit. El a trimis numeroși călugări „vlahi” la Mănăstirea Cutlumuș-Athos, unde au ajuns călugări vestiți. Iar în țară a organizat mai multe mănăstiri la Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște, Bolintinul din Deal și din Vale, Tânganu, Cotmeana și altele. După o păstorire atât de rodnică, s-a săvârșit cu pace în anul 1372.

Tot în această zi pomenim pe Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab

De origine românească dar cunoscută drept mamă culturală a Bulgariei ultimilor Asănești, ea a rămas în legendele sud-dunărene ca un simbol al maicii devotate, al eleganței domnești dar și al evlaviei. Cu toate acestea, despre viața ei se știe încă destul de puțin. În special anii din urmă ai vieții sale, precum și drumul rămășițelor ei pământești, rămân învăluite în taină. Cercetarea de față nu se dorește, prin urmare, a fi un sinaxar, ci mai degrabă reconstituirea unei biografii, care propune și câteva ipoteze.

Viitoarea țarină s-a născut în jurul anilor 1300-1305 în familia conducătoare a Țării Românești, fiind fiica cea mare a lui Basarab I (1310? -1352), primul conducător al statului centralizat Țara Românească, cel care se semna în documente ca „Ioan Basarab”, sau „Ivanko”, după cum îl pomenesc vecinii noștri de peste Dunăre. Despre mama ei se știe doar că numele ei era Margareta sau Marghita (conform sinaxarelor bisericilor din Câmpulung și Râmnicu Vâlcea), fiind originară din familia maghiară Kökényes-Renold, din cetatea transilvăneană Dăbâca. A primit la botez numele Braida. După ea, familia s-a îmbogățit cu încă o fiică, Ruxandra, iar apoi cu un fiu, Nicolae Alexandru, viitorul domn al Țării Românești (1352-1364).

După obiceiurile medievale, Voievodul Ioan Basarab, fiind interesat să-și întărească legăturile politice cu casele domnești din vecinătate, a izbutit căsătoria celor două fiice cu viitorii țari ai Bulgariei și Serbiei. Braida s-a căsătorit în jurul anului 1322 cu prințul Ivan Alexandru, despot (lider regional) la Loveci și, ca nepot al țarului bulgar Mihail III Șișman (1323-1330), pretendent la tron. Sora ei, Ruxanda, și-a continuat viața alături de prințul sârb Stefan Uroș III Decianski, viitorul țar al Serbiei (1322 – 1331).

Începând din 1322, în noua ei reședință de la Loveci, prințesa Braida a primit numele de Teodora. Această schimbare a numelui era o practică des întâlnită în epoca medievală. În cazul tinerei domnițe, noul apelativ o asocia cu două împărătese ale Constantinopolului care purtaseră acest nume: prima, Teodora Augusta (500-548), soția marelui Justinian și sprijinitoarea Ortodoxiei la Calcedon, iar a doua, soția basileului Teofil și regenta fiului minor Mihail III, care a reușit restabilirea cultului icoanelor, în anul 843. După modelul celor două strălucite înaintașe, activitatea Teodorei celei noi, adoptate de bulgari, a constat în promovarea vieții culturale. Ea a patronat o școală medievală și un centru de copiere și traducere a manuscriselor de la Muntele Athos și din Constantinopol în limba bulgară veche (aceeași cu slavona bisericească), iar multe dintre aceste manuscrise s-au răspândit în toată Europa de Est. Lucrările începute aici au continuat după ce, în urma unei lovituri de stat, soțul ei a devenit țar al bulgarilor în 1331 și s-a mutat cu întreaga curte domnească în capitala Tărnovo, care în acea vreme începuse să fie considerată „a treia Romă”, pentru înflorirea culturală ce a avut loc aici. Printre manuscrisele din această vreme, demne de menționat, se numără o traducere bulgară a cronicii bizantine a lui Constantin Manasses (sau Manase, datată în 1344–1345), păstrată în prezent în Muzeul Vaticanului, Tetraevangelia ilustrată (cu 366 de miniaturi) a lui Ivan Alexandru, acum la British Library, Psaltirea Tomiciov (1360), astăzi la Muzeul Istoric de stat din Moscova, și Psaltirea de la Sofia (1337). În „Lauda țarului Ivan Alexandru”, cuprinsă în această Psaltire, un fragment se referă la familia imperială astfel: „Bucură-te, credincios mijlocitor! Bucură-te, lauda și mărirea Bulgariei! Bucură-te, țarule Alexandru! Bucură-te, Ivan! Bucură-te cu evlavioasa soție, țarina Teodora! Bucură-te cu dulcii tăi prunci – Mihail Asen, Strațimir și Asen”. Este discutabil dacă Teodora este descrisă drept evlavioasă doar pentru a îndeplini o formalitate poetică sau pentru reala sa evlavie, dar viața sa viitoare tinde să demonstreze că era într-adevăr foarte credincioasă.

Ivan Alexandru și Teodora au avut împreună trei băieți: Mihail Asan (cunoscut ca Mihail Asan IV, născut în 1322, asociat la domnie cu tatăl său, cu titlul de țar de Vidin din 1331, decedat într-o bătălie în 1355), Ivan Strațimir (născut în 1324/25, asociat la domnie, iar apoi țar al Vidinului în urma morții fratelui său, între 1356 și 1396) și Ivan Asan al IV-lea (născut în 1326, asociat la domnie în Tărnovo între 1337-1349 când a murit într-o bătălie) și o fată. Aceasta se numea Vasilissa sau, după alte surse, Kera Tamara. La vârsta potrivită ea s-a căsătorit cu un despot numit Konstantin, dar rămânând curând văduvă, s-a recăsătorit cu sultanul Murad I al otomanilor (1326-1389), care avea un respect deosebit față de ea. Însă despre Kera Tamara se poate spune și că e fiica celei de-a doua soții a lui Ivan Alexandru.

Teodora era foarte respectată în rândul bulgarilor care o lăudau pentru eleganța, evlavia, smerenia și faptele sale de milostenie, pentru educația sa aleasă pe care a împărtășit-o copiilor săi. Dar aceste lucruri nu au fost de ajuns pentru a-l mulțumi pe țar. Se prea poate ca nereușita în căsnicie să se datoreze și faptului că nunta lui Ivan Alexandru cu Braida-Teodora fusese un aranjament domnesc. Cert este că țarul s-a îndrăgostit de o evreică pe nume Sara (după alte tradiții, fiica unui bancher venețian) și, după câtăva vreme, în 1345 a decis să divorțeze de Teodora, căsătorindu-se în anul următor cu noua aleasă. Pentru a face posibilă căsătoria, Sara s-a convertit la Ortodoxie și a luat același nume, Teodora, fiind proclamată țarină. A rămas în istorie ca „domnița care râde”. Documentele oficiale de la curte pur și simplu au continuat să fie emise în numele aceleiași familii conducătoare: țarul Ivan Alexandru și țarina Teodora, deși în cazul consoartei domnești e vorba despre o altă persoană. După alte surse, Teodora Basarab a fost repudiată abia în 1352, după moartea tatălui ei, Basarab al Țării Românești.

Țarina alungată nu s-a întors în Țara Românească, ci s-a retras la o mănăstire de maici de lângă Tărnovo, primind în monahism un alt nume de împărăteasă bizantină, anume Teofana. Fiii doamnei repudiate s-au arătat reticenți în acceptarea „mamei adoptive”, iar conflictul lor s-ar putea oglindi în tradiția că Sara ar fi otrăvit pe doi dintre ei, pentru a-și impune propriul fiu, pe Șișman, ca moștenitor al tronului. Aceasta însă nu se poate proba pe surse istorice, după cum reiese din informațiile de mai jos.

Maica Teofana fusese deja cam zece ani principesă de Loveci iar apoi, timp de două decenii, țarină a bulgarilor. Așadar a apucat să-și vadă fiii mari, dar a trăit și durerea morții a doi dintre ei. Mezinul, Ivan Asan a murit într-o bătălie cu turcii, lângă Sofia, în 1349, moment surprins într-o miniatură din Cronica lui Manase în varianta bulgărească. Aici țarina Teodora apare stând lângă patul de moarte al fiului ei. Fiul cel mare, Mihail Asan IV s-a căsătorit în 1336 cu Maria Irina, fiica împăratului bizantin Andronic III Paleologul. Însă în urma bătăliei de la Ihtiman (1355), unde bulgarii i-au învins pe turci, Mihail a căzut pe câmpul de luptă. Despre soția văduvă se știe că și-a trăit restul vieții, probabil până în 1399, într-o mănăstire din Mesembria (modernul Nesebăr). Mângâierea monahiei deja bătrâne a venit din partea fiului mijlociu, Ivan Strațimir. Acesta, multă vreme asociat la domnie cu tatăl său, a primit în 1356 spre guvernare regiunea occidentală, țaratul de Vidin, după moartea fratelui său, Mihail. În urma intrigilor de la palat, țarul Ivan Alexandru însă nu l-a numit pe Strațimir ca moștenitor al tronului, așa cum era de așteptat, ci pe porfirogenetul Șișman, fiul Sarei-Teodora (născut prin 1350), devenit totodată țar-asociat la tronul din Tărnovo. Această situație a dus la stabilirea definitivă a lui Strațimir la Vidin, unde acesta a condus un stat cvasi-independent, relațiile dintre cele două capitale bulgărești nefiind tocmai amicale.

Ca urmare a acestui eveniment, sau poate chiar mai devreme, Teofana a plecat din mănăstirea de lângă lângă Tărnovo și s-a mutat lângă fiul ei la Vidin, probabil la mănăstirea Albotina (după o tradiție locală rămasă până azi). Strațimir a întărit legăturile sale cu muntenii de peste Dunăre, căsătorindu-se în același an sau în 1357 cu verișoara sa Ana, fiica voievodului Nicolae Alexandru (1352-1364), o femeie la fel de educată ca și maica Teofana. Este foarte posibil ca bătrâna monahie să fi avut un rol în aranjarea nunții dintre fiul și nepoata ei. Sub patronajul celor două, Vidinul a devenit cel mai important centru cultural al spațiului bulgar, aici continuându-se demersurile cărturărești începute cu zeci de ani mai devreme în Loveci și Tărnovo. Țarina Ana a comandat Psaltirea de la Vidin, scrisă în 1359-1360, precum și Sbornicul de la Vidin (aflat azi în biblioteca Universității din Ghent), cuprinzând o colecție de 16 biografii de femei sfinte și un jurnal de pelerinaj la Ierusalim, o altă capodoperă a artei miniaturale din Bulgaria medievală. Activitatea culturală a trecut printr-un moment dificil în timpul ocupării temporare a Vidinului de către unguri (1365-1369), restabilindu-se apoi pentru încă aproape trei decenii.

Între timp, după moartea bătrânului țar Ivan Alexandru (1371), Șișman – fratele vitreg al lui Strațimir – a devenit ultimul țar de Tărnovo. Dar tot acum, pe lângă secesiunea în două țarate, a avut loc și apariția despotatului lui Dobrotici, situat în partea de răsărit (de la el vine numele de Dobrogea dat regiunii sud-dunărene din țara noastră, inclusă pe atunci în această formațiune statală). Împărțirea Bulgariei în trei țări adesea în conflict a ajutat la cucerirea mai rapidă a fostului imperiu al Asăneștilor de către turci, încheiată în urma invaziei otomanilor lui Baiazid (1389-1402), care a cucerit Tărnovo în 1393, Nicopole în 1395 iar ultima redută, Vidinul în 1396. Pentru mai bine de cinci sute de ani, Bulgaria a încetat să mai existe.

Teofana a trecut la cele veșnice la Vidin sau în apropiere, dar nu se știe când s-a întâmplat acest lucru. Potrivit unei legende locale, ar fi plecat la Domnul ceva mai târziu, în urma atacului turcesc asupra Vidinului, fiind înjunghiată și rănită în șapte locuri, în vara anului 1396, fiind în acele momente, în lipsa fiului său plecat la bătălie, protectoarea cetății. Potrivit acestei tradiții, credincioșii bulgari au reușit să o înmormânteze în mănăstirea stâncoasă Albotina de lângă cetatea Kula, unde își pregătise locul de veci. Totuși aceste amănunte ar fi greu credibile, însemnând că ea avea la acea vreme peste nouăzeci de ani.

Mult mai probabil este că monahia a plecat la cele cerești mai devreme, cândva nu mult după urmarea fiului ei la Vidin. În orice caz, deși nu există prea multe multe informații scrise despre faptele și viața sa, atât ca împărăteasă cât și ca monahie, figura Teofanei Basarab a rămas puternic întipărită în memoria bulgarilor care au văzut-o ca o sfântă, curând venerarea ei fiind oficializată de autoritățile bisericești locale. După invazia maghiară de trei ani asupra Vidinului și eșecul catolicizării regiunii (1365-1369), reîntors din exil, Ivan Strațimir a încercat refacerea țaratului său. Moartea tatălui său, Ivan Alexandru, la 17 februarie 1371, a însemnat încetarea oricăror legături dintre palatele de la Vidin și Tărnovo. Strațimir se intitula deja „împărat autocrat al tuturor bulgarilor și grecilor”, pretinzând nici mai mult nici mai puțin că ar fi singurul conducător legitim al Bulgariei, deși nu stăpânea în realitate decât poate un sfert din vechiul imperiu. Pentru a-și arăta și mai mult independența față de vechea capitală, aflată acum în stăpânirea fratelui vitreg Ivan Șișman, țarul a cerut intrarea bisericească sub jurisdicția Constantinopolului, refuzând autoritatea patriarhilor de Tărnovo și primind în schimb, ca mitropolit de Vidin, pe Ioasaf, prin 1374 (după alte surse, această hirotonie ar fi avut loc numai în 1392). La acea vreme țaratul de la Vidin nu se afla încă în raza de interes a expansiunii otomane, care țintea cât mai repede Belgradul și, de acolo Apusul cu cetatea-simbol Roma. Cu toate acestea, Vidinul era deja vasal Înaltei Porți de prin 1388. Turcii au cucerit Tărnovo în 1393, fără ca frații să se ajute între ei la nevoie, iar Șișman a fost ucis în 1395. În anul următor, țarul de la Vidin a trimis în interes domnesc o delegație condusă de prințul moștenitor Constantin și mitropolitul Ioasaf la Tărnovo. Aceștia au adus la Vidin moaștele sfintelor Filofteia și Parascheva și, cu această ocazie, mitropolitul a scris viața Sfintei Filofteia („Cuvânt de laudă, o parte dintre minuni și viața cuvioasei și binecuvântatei maicii noastre Filofteia”, păstrat într-o transcriere a Panegiricului de la Rila de către Vladislav Gramaticul, din 1479). Probabil, tot acum ar fi avut loc și canonizarea cuvioasei Teofana Basarab, cu dată de pomenire 28 octombrie.

Apropiindu-se pericolul otoman de porțile orașului, moaștele Sfintei Filofteia au fost trimise peste Dunăre, în Țara Românească, condusă atunci de Mircea cel Bătrân (1386-1418), în timp ce moaștele sfintei Parascheva și, probabil și cele ale Teofanei, au ajuns la Belgrad, rămânând aici până în 1521, când turcii au ocupat și această cetate. Sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) a păstrat moaștele ca trofee, poruncind trimiterea lor la Constantinopol.

Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Terentie, soția sa Neonila și cei 7 fii

Fericitul Terentie, fiind creștin dreptcredincios, s-a căsătorit prin nuntă legiuită cu Neonila, care era de aceeași credință cu el, și au avut șapte fii: Sarvil, Fota, Teodul, Vila, Ierax, Nitul și Eunichie, pe care i-au crescut în dreapta credință. Apoi au fost prinși toți de către păgâni, adică și părinții și copiii, și au fost duși înaintea judecății celei fărădelege, unde L-au mărturisit pe Hristos, iar pe idoli i-au hulit. Pentru acest lucru au fost chinuiți fără de măsură și apoi spânzurați. în timpul chinurilor, rănile le erau stropite cu oțet și arse cu foc, iar sfinții se rugau în liniște unul pentru altul și se mângâiau.

Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugăciunile lor, ci i-a trimis pe sfinții săi îngeri care i-au dezlegat din legături și au tămăduit rănile lor. Apoi păgânii, văzându-i pe sfinți dezlegați și tămăduiți de răni, s-au spăimântat și i-au dat spre mâncare fiarelor, dar nici un rău n-au pătimit, pentru că fiarele și-au schimbat cruzimea în blândețe de oaie, cu porunca lui Dumnezeu. Apoi au fost aruncați într-o căldare cu smoală fierbinte, dar îndată focul s-a stins și smoala s-a răcit. Văzând păgânii că nu se ating de dânșii chinurile, le-au tăiat capetele cu sabia și astfel și-au aflat sfârșitul.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ierarh Dimitrie, mitropolitul Rostovului

Acest Sfânt Dimitrie a fost un mare ierarh al Bisericii lui Hristos, mare predicator, scriitor bisericesc și ascet.

El s-a născut în apropiere de Kiev, la anul 1651 și s-a săvârșit la anul 1709.

Printre multele și minunatele lui cărți de învățătură și zidire sufletească se numără mai ales vestita traducere și publicare de către el a Vieților Sfinților.

El și-a cunoscut ceasul morții lui mai înainte cu trei zile ca el să fie și și-a dat către Domnul sfântul lui suflet în vreme ce stătea la rugăciune.

Sfântul Dimitrie al Rostovului a fost un mare luminător al Bisericii ruse și al întregii Ortodoxii. Pe el Domnul l-a învrednicit de vederi cerești, pe când se afla încă printre oameni.

El L-a slujit pe Domnul și Dumnezeul nostru cu râvnă de foc, cu frică și cu cutremur și pentru aceasta s-a sălășluit cu bucurie în locașurile împărăției Cerești, gătite lui de Domnul.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Ștefan Savaitul

Acest cuvios din tânăra vârstă dorind, s-a făcut monah, în anii 790; și venind în Lavra marelui Sava și primindu-se de către sfinții părinți ce locuiau în Lavra, s-a învățat de către aceia frica lui Dumnezeu și toată altă faptă foarte bună și regula pustnicească. Deci a rămas neîmpărtășit de dulcețurile lumii fericitul acesta, căci s-a făcut monah foarte de tânăr. Iar după ce a sporit cu vârsta cea după Dumnezeu și a strălucit cu ascultarea și liniștea, atunci s-a învrednicit și de darul arhieriei. Și nu numai acesta, ci și har făcător de minuni a luat de la Dumnezeu, după ce mai întâi a omorât patimile sufletului și ale trupului, cu înfrânarea, cu osteneala sihăstriei și cu dumnezeiasca cugetare. A vindecat pe o fecioară îndrăcită prin rugăciunea sa și sănătoasă a dat-o tatălui ei; îmblânzea fiarele cele sălbatice și cerbilor celor ce veneau la el, le dă hrană cu mâinile sale. O dată lovind cuviosul pământul cu toiagul său, a scos apa de a adăpat pe ucenicul său și alte semne și minuni a făcut. A strălucit în sfârșit pretutindenea ca un soare, cu nevoință și cu minunile și pildă de virtute făcându-se ucenicilor săi, cu pace s-a rugat către Domnul.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Iov de la Poceaev

Sfântul Iov de la Poceaev este prăznuit pe 28 august (descoperirea sfintelor moaște) și 28 octombrie (ziua adormirii).

Sfântul Iov, egumenul de la Poceaev s-a născut în jurul anului 1551 în părțile Pocuției, în Galicia, primind la botez numele de Ioan (Ivan). La vârsta de 10 ani a mers ca frate la Mănăstirea Schimbarea la Față – Ugornițki, iar la vârsta de 12 ani a fost tuns în monahism primind numele de Iov.

A petrecut tot timpul în rugăciune, ascultare, meditare, citirea cărților sfinte și mai mult de atât, în deplină smerenie. La vârsta de treizeci de ani s-a învrednicit de harul preoției.

În jurul anului 1580, la cererea Cneazului Constantin de Ostrog, Sfântul Iov a fost numit egumen al Mănăstirii Sfânta Cruce din apropierea orașului Dubne, unde vreme de peste douăzeci de ani a păstorit mănăstirea, în perioada în care ortodoxia se confrunta cu persecuții din partea catolicilor și a greco-catolicilor.

Aici s-a îngrijit prima oară de restabilirea vieții de obște din mănăstirea pe care o conducea, precum și de tipărirea cărților sfinte. Faima de care se bucura în rândul mirenilor, l-a întristat pe egumenul Iov, care decide ca după douăzeci de ani de conducere a mănăstirii din Dubne să se izoleze în munții Poceaevului, la mănăstirea Lavra Poceaev.

Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, Sfântul Iov s-a retras pe un deal de lângă Poceaev și s-a așezat într-o peșteră, nu departe de vechea Mănăstire a Adormirii Maicii Domnului, vestită pentru Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Poceaev (prăznuită vineri în Săptămâna Luminată, pe 23 iulie și pe 8 septembrie). Pustnicul sfânt a fost îndrăgit imediat de monahii din mănăstire și astfel, monahul Iov a fost ales egumenul lor. Aici, egumenul Iov ridică o biserică din piatră în locul celei de lemn existentă, s-a îngrijit de dobândirea de cele necesare traiului monahal, neuitând însă nici de viața duhovnicească, fiind un egumen bun și blând cu frații.

Sfântul Iov a fost un înflăcărat apărător al credinței ortodoxe împotriva persecuțiilor catolicilor. În urma „Unirii de la Brest”, creștinilor ortodocși le-au fost încălcate drepturile, fiind prigoniți, încercându-se prin forță convertirea lor la catolicism. Mulți ierarhi ortodocși au devenit apostați, dar Sfântul Iov și alti apărători ai ortodoxiei, au copiat și distribuit cărți ortodoxe pentru întărirea creștinilor. Cneazul de Ostrog a fost cel responsabil cu tipărirea primei ediții a Bibliei ortodoxe (1581).

Sfântul Iov a participat la Sinodul de la Kiev, în 1628, având un rol activ în apărarea ortodoxiei și a poporului rus împotriva uniaților.

Uneori, sfântul stătea complet retras în peșteră timp de trei zile sau chiar o săptămână întreagă. Rugăciunea lui Iisus a curs neîncetat în inima sa blândă. Conform mărturiei lui Dositei, ucenicul și biograful vieții cuviosului, Sfântul Iov era luminat de o lumină cerească în timp ce se ruga.

Pe 28 octombrie 1651, cu credința învierii, Sfântul Iov adoarme în Domnul, cunoscându-și adormirea cu o săptămână înainte. Sfântul Iov a trăit peste 100 de ani pe pământ și a condus Mănăstirea Poceaev mai mult de cincizeci de ani.

Descoperirea moaștelor Sfântului Iov a avut loc pe 28 august 1659. A doua descoperirea a moaștelor s-a întâmplat pe 28 august 1833.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos

În octombrie 1788, în orășelul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, soția preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii „Nașterea Maicii Domnului”, a născut gemeni: Toma și Calinic. Spre uimirea Eufrosinei, Toma n-a vrut să sugă, întorcându-și de fiecare dată fața de la sân. Ca să-și scape copilul de la moarte, mama a fost nevoită să găsească un mijloc pentru a-l hrăni: îi dădea să mănânce fiertură de cartofi, ridichi și morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte, copilul își întorcea imediat fața, plângând în hohote.

În inima mamei a început să se înfiripeze răceala față de micuțul Toma. După o vreme, Eufrosina s-a hotărât să scape de un asemenea copil și a încercat în mai multe rânduri să-l înece. Însă de fiecare dată Dumnezeu i-a salvat pruncului viața.

Tatăl necăjit, văzând cât de mult își urăște soția sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără știrea Eufrosinei o doică căreia i-a dat spre creștere pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înștiințându-l zilnic pe tată despre starea copilului.

Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul său fiu. Se spune că îl ducea pe copil la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăși cu Sfintele Taine.

Curând a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl și purtătorul de grijă al lui Toma. Simțind apropierea morții, preotul Gorenkovski l-a încredințat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui țăran înstărit care nu avea copii.

După mutarea lui Toma în casa bogătașului fără copii, acest binefăcător și al doilea tată al pruncului s-a stins pe neașteptate. Soția acestuia, dorind să se recăsătorească, s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia pe băiat.

Spre uimirea tuturor, micuțul nu arăta nici o înclinație către jocurile obișnuite vârstei sale. El se retrăgea de o parte și, alegându-și un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist și cugetător. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobișnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era găsit adesea înaintea ușilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune și desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.

Lipsindu-se de lucruri, Toma dădea tot ce putea săracilor. Odată Toma a văzut pe uliță un băiat îmbrăcat în zdrențe; fără să stea pe gânduri, și-a scos cămașa și a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuși binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…

Când Toma a împlinit șapte ani, preotul a început să-l învețe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit și a murit. Cu nemângâiată amărăciune Toma a plâns pentru ocrotitorul său.

Epitropul bisericii locului, presupunând că ura Eufrosinei față de fiul ei pierise, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Atunci când și-a zărit fiul, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasă, încât ascuțișul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept. Epitropul l-a luat repede pe micuț și l-a dus acasă. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, la Mănăstirea Bratski, trăiește un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah și ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care încă nu se însănătoșise deplin. El i-a povestit starețului tot ce știa despre nefericita lui rudă, încredințându-i spre creștere, într-acest chip, pe copilul său de suflet. Toma a fost înscris la Academia Duhovnicească de la Mănăstirea Bratski. Copilul a crescut dând dovadă de o purtare exemplară și învățând cu spor. Iubea mult Psaltirea, învățând pe dinafară psalmii îndrăgiți.

Lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el și de a primi binecuvântarea ei.

– Iartă-mă, fiule, striga, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată și n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, și pomenește-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…

Spunând acestea, Eufrosina și-a strâns fiul cu putere la piept și însemnându-l cu o cruce mare, și-a dat duhul în pace.

Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la școală; nesimțind însă chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la niște mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoștințe care îl duc pe om la cunoașterea adevăratului Dumnezeu și descoperă inimilor curate tainele măririi dumnezeiești. De aceea, tânărul Toma și-a ales ca instituție de învățământ superior biserica, unde, sârguind la citire și cântare, își deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu și rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l pună în practică.

După ce a murit și unchiul său, Toma a rămas fără mijloace de trai și fără adăpost. Retrăgându-se din Academie, în anul 1810, Toma a fost numit dascăl în orașul Cighirin; din pricina glasului prea slab a fost mutat în același an ca paracliser în târgușorul Obuhov. După puțin timp, în toiul războiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Mănăstirea Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultări: brutar, bucătar, ajutor de felcer, paracliser și clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma.

Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în rândul monahilor cu numele Teodorit. La puțin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veșmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas același postitor aspru și nu avea nimic în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorință de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte două-trei zile, dădea hrană și bani pelerinilor, săracilor și nevoiașilor.

Arătând față de toți dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie și ascultările fraților, și luând asupra sa ostenelile altora, slujea obștii cu osârdie.

Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit iconom al Mănăstirii Bratski. Dorind să rămână în desăvârșită însingurare, a cerut să fie eliberat din funcție și totodată a cerut să i se îngăduie a pustnici în peșterile săpate de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a pășit pe calea unei nevoințe aparte, luând asupră-și marea cruce a nebuniei pentru Hristos.

Mărindu-și și mai mult nevoințele întru nebunia pentru Hristos, fericitul și-a așezat în chilie un sicriu vechi, însă nu se culca noaptea în el, ci păstra acolo felurite provizii și vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă, când a primit numele de Teofil și-a cusut culionul de schimnic din bucăți de cârpă și l-a purtat așa până la moarte.

Credincioșii se țineau întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul și zdrențărosul monah Teofil” și se plângea în fiecare zi mitropolitului că numeroși curioși tulburau liniștea și bunul mers al activităților școlare. În urma acestor plângeri, fericitul a fost mustrat aspru; și, pentru a nu stârni noi nemulțumiri, a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Și aici însă îl găsea mulțimea și, așteptându-l pe malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.

Fiindcă viața plină de zarvă a Mănăstirii Bratski îl obosea, Teofil s-a retras într-o livadă mare și umbroasă în Glubocița unde se îndeletnicea cu citirea de cărți mântuitoare de suflet.

Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate și a slăbiciunii, a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Mănăstirea Bolnicinâi. Înaltpreasfințitul Filaret l-a mutat însă în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosință „acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie”. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulțime de oameni râvnitori. Mireasma vieții sale sfinte ajunsese până departe, fiind simțită de toți cei aflați în căutare de mângâiere și sfat duhovnicesc. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil acolo, a dat puțină atenție „ciudățeniilor” lui. În anul 1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane și felurite nemulțumiri pentru viața sa ciudată. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit de la slujire și i-a îngăduit doar a se împărtăși în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veșmintele preoțești, „pentru mântuirea sufletului”.

După această hotărâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev și strămutat în așa-numita „livadă Novopasecinâi”. Chiar dacă biserica era foarte departe, el nu pierdea nici o slujbă, ajungând în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului.

Tot ce se află în jurul meu îmi amintește neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet

Fericitul Teofil a viețuit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii mitropolitului, în pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoința nebuniei pentru Hristos, ci dimpotrivă. Plimbându-se adesea prin pădure, alegea o buturugă mare și petrecea zile și nopți întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricăciunilor veacului acestuia și rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase.

Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi și țesea pânză, pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o știa pe dinafară, precum și felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putință. Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite și acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi și murdărie. Atunci când era întrebat de ce face așa, fericitul răspundea:

– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

Avea obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta ce-i aștepta. Un ciob, o așchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coșurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…

Cu puțin înainte de sfârșitul său, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorința întâistătătorului de aici, care nutrea față de fericit sinceră dragoste și cinstire.

– Fie după voia ta, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. O să mă mut la tine, dar ține minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib.

Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev.

În ultimele zile ale vieții sale era văzut și în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni numită „Cenotohovska”.

În octombrie 1853, Teofil a încetat să mai primească hrană și se mulțumea doar să stea în picioare la rugăciune, au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, și își sporea încă și mai mult nevoințele de rugător.

În pace și fără tulburare, fericitul Teofil și-a încredințat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza, anul 1853.

Vestea despre sfârșitul fericitului a atras în Sihăstria Kitaev mulțimi de oameni nu numai din vecinătăți, ci și din orașele mai îndepărtate.

Procesiunea de înmormântare a fost săvârșită în jurul Bisericii „Sfânta Treime” și după câteva minute sicriul, în sunetul cântării „Sfinte Dumnezeule” și al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în sânurile pământului.

Moaștele Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos se păstrează la Mănăstirea Kitaev, care mai adăpostește și alte importante relicve sfinte: părți din moaștele Sfinților 12 Apostoli, ale Sfinților Ioachim și Ana, ale Sfinților Zaharia și Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea și ale altor mari sfinți ai Bisericii.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.