Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 29 decembrie: Sfinții 14000 de prunci uciși din porunca lui Irod; Sfântul Cuvios Marcel, egumenul Mănăstirii Neadormiților; Sfântul Cuvios Tadeu Mărturisitorul și Sfinții Cuvioși Marcu de la Peșteră și Teofil Plângătorul.
În această lună, în ziua a douăzeci și nouă, pomenim pe Sfinții 14000 de prunci uciși din porunca lui Irod
Mergând Magii în Betleem să se închine Dumnezeiescului Prunc și ne mai întorcându-se la Ierusalim ca să dezvăluie lui Irod cele despre Prunc, ci – la porunca îngerului – mergând în patria lor pe altă cale, Irod s-a înfuriat ca o fiară sălbatică și a poruncit uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească din tot Beleemul Iudeii și din împrejurimi, în vârstă de doi ani și mai jos.
Porunca colosalei crime a fost împlinită în amănunt. Soldații au masacrat și au exterminat pruncii în nenumărate feluri: pe unii i-au decapitat, pe alții i-au izbit de pietre, pe alții i-au călcat în picioare, pe alții i-au sugrumat cu mâinile lor. Iar teribilele țipete de disperate ale maicilor s-au urcat până la cer, după cum a prorocit prorocul: Glas se aude în Rama, bocet și plângere amară. Rahila își plânge copiii (Ieremia 31:15; Matei 2:18).
Crima aceasta fără seamăn s-a petrecut la un an după Nașterea Mântuitorului, când Irod căuta Pruncul ca o fiară sălbatică, ca să îl ucidă. El a trimis și la Zaharia, marele Preot, ca să i-l ceară pe fiul lui, pruncul Ioan, Botezătorul Domnului, ca să îl omoare. El credea că Ioan este noul rege. Cum Zaharia nu l-a dat pe fiul său, el a fost omorât de soldați în Templu, la porunca lui Irod [și s-a întărit sângele lui ca piatra pe dalele de marmură, spre ținere de minte urmașilor].
Dementul Irod l-ar fi omorât și pe prea bătrânul și dreptul Simeon, cel care L-a întâmpinat pe Domnul la Templu, dacă acesta nu ar fi murit mai dinainte. După ce l-a asasinat pe Zaharia, Irod s-a repezit la bătrânii lui Israel, cei pe care îi întrebase despre Prunc și care îi spuseseră că are să se nască în Betleemul Iudeii. Atunci l-a ucis el pe Hircan, marele Preot și pe cei șaptezeci de bătrâni ai Sinedriului. Așa au sfârșit aceia care se învoiseră cu Irod la uciderea Pruncului.
După aceasta Irod în demența lui și-a ucis fratele, sora, soția, și pe cei trei fii ai lui. La urmă a căzut pedeapsa lui Dumnezeu ca un pumn de fier și asupra lui: căci el a început să tremure, apoi I s-au umflat necuratele picioare, apoi i-a putrezit toată partea de jos a trupului, iar viermii l-au năpădit cu totul; nasul i s-a înfundat iar din el ieșea o duhoare pestilențială și sufocantă care se simțea până departe.
În ceasul morții aflându-se, Irod și-a amintit de închisorile care gemeau de iudei și a poruncit să fie uciși toți imediat, ca să nu se bucure de moartea lui. Așa lepădatu-și-a acest sinistru criminal necuratul lui suflet, dându-l în gheara satanei, spre posedare fără de sfârșit.
Despre aceștia mai pe larg, puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Marcel, egumenul Mănăstirii Neadormiților
Acest Preacuvios, Părintele nostru Marcel, era din cetatea Apameia, din Siria, din neam slăvit și luminat. Părinții săi, murind, i-au lăsat multă avere. Și, măcar că era în floarea vârstei, nu s-a lăsat furat de ispitele lumii, ci își împărțea timpul între învățătura cărții și nevoințele duhovnicești. Cugetând la legea Domnului, s-a aprins de dragostea celor cerești. Și, lăsându-și moșia sa, s-a dus la Efes, unde a fost primit de niște creștini evlavioși. Dornic de nevoințe, a mers de a aflat pe Sfântul Alexandru, la mănăstirea neadormiților, cunoscând dumnezeiască și înalta lui petrecere. Deci, petrecând el la acea mănăstire și alergând cu râvnă de necrezut, pe calea nevoințelor și la fapta cea bună, după moartea lui Alexandru și a lui Ioan urmașul său, i s-a dat păstoria mănăstirii. Și a cârmuit mănăstirea cu multă înțelepciune și cu puteri făcătoare de minuni. A fost părtaș la Sinodul din Calcedon și a osândit pe Eutihie și eresurile lui, dimpreună cu părinții Sinodului. Și, adormind întru a sa mănăstire, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Tadeu Mărturisitorul
Cel între sfinți Părintele nostru Tadeu a fost rob slobozit al lui Teodor, care, cu putere împărătească, a luat Mănăstirea Studiților și a făcut-o chinovie. Tadeu și-a tuns parul capului în mănăstirea lui Teodor și s-a făcut călugăr. Ducea viață bineplăcută lui Dumnezeu și era iubit de toți. Postea și priveghea mult; își înfrâna limba, lua aminte la dumnezeieștile cuvinte, se culca pe pământ, era foarte supus și nu avea altă avere decât hainele de pe el.
Cu îngăduința lui Dumnezeu, împărățeau pe vremea aceea Mihai Bâlbâitul și Teofil, fiul lui, împărați răucredincioși și luptători împotriva sfintelor icoane. Aceștia au închis pe unii episcopi și stareți binecredincioși, iar pe alții i-au surghiunit. Printre aceștia s-a aflat și marele luptător Teodor, părintele și starețul Cuviosului Tadeu.
Odată s-a dus cu Teodor la palatul împărătesc și acest purtător de Dumnezeu Tadeu. Aprins de râvnă dumnezeiască, a mustrat pe împăratul acela răucredincios înaintea întregului senat. Împăratul a poruncit să aducă icoana Mântuitorului să o pună pe pământ, iar pe Sf. Tadeu să-l așeze pe sfânta icoană. Sfântul n-a vrut. Atunci a fost luat cu sila de niște bărbați puternici și ținut deasupra ei, ca să nu se miște. Și i-a zis tiranul: „Iată ai călcat icoana lui Hristos! Primește dar și celelalte învățături ale noastre”.
Sfântul însă, luminat cu adevărat la suflet, i-a răspuns: „Eu, prea răucredinciosule și tirane, plin de toată necurățenia, n-am făcut asta cu voia mea, să mă ferească Dumnezeu!, ci prin viclenia ta și nedreapta ta judecată. Eu, dimpotrivă, mă închin sfintei icoane a Domnului și Dumnezeului meu, o sărut și vreau cu dragă inimă să mor pentru ea!”.
Cu aceste cuvinte a fost făcut de rușine ticălosul de împărat. Dar pentru că a fost ocărât de un țăran, de un scit și de un om de rând, a poruncit să fie trântit la pământ înaintea lui și bătut fără milă. Și l-au lovit mult cu ciomegele, până ce au socotit că și-a dat sufletul. Crezând că a murit, l-au târât de picioare afară. Unii din cei ce erau acolo l-au legat și l-au târât ca pe un stârv și ca pe o necurățenie prin tot târgul. L-au aruncat apoi lângă zidul cetății, în partea dinspre izvor, s-au întors și s-au spălat. Iar fericitul Tadeu, suferind toate cu mulțumire și cu bărbăție, a mai trăit trei zile, apoi s-a dus la Domnul.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Cuvioși Marcu de la Peșteră și Teofil Plângătorul
Prin vechea și prin mai noua arătare, lui Iezechil proorocul mai întâi, iar mai pe urmă celui de la pieptul lui Hristos, adică Sfântului Ioan, s-a arătat în chipuri îngerești o ființă, între celelalte, având asemănare de leu. Potrivit este semnul acesta tainic la Sfântul Marcu din Pecersca, căci precum leul deșteaptă puii prin glasul său, astfel și glasului acestui cuvios i-a dat Dumnezeu o putere ca aceasta, încât și frații cei morți se deșteptau și-l auzeau. Pe lângă aceasta e drept a se socoti cuviosul acesta în ceata îngerească, căci chipul îngeresc, în rânduiala monahicească purtându-l cu vrednicie, asemenea cu îngerii a viețuit, precum mărturisește viața lui cea plină de cuviință, pentru care începutul povestirii îl facem astfel:
Vremea nevoinței acestui fericit Marcu, mai mult decât toate semnele, mărturisește acest lucru vrednic de laudă, că în vremea lui s-au adus cinstitele moaște ale Cuviosului părintelui nostru Teodosie, din peșteră în sfânta biserică cea mare. Deci acest fericit luând sfântul și îngerescul chip monahicesc, viețuia în peșteră, săpând într-însa locuri multe cu mâinile sale nu numai spre îndeletnicire la rugăciune, ci și spre îngroparea fraților care mureau – și pe spatele său scoțând țărâna afară. Astfel se ostenea totdeauna în lucrul cel plăcut lui Dumnezeu, așteptând plată multă din ceruri, iar de pe pământ nimic nu voia să ia; căci dacă cineva cu sila, pentru dragoste îi dădea ceva, pentru săparea mormântului, ceea ce lua îndată dădea săracilor.
Apoi își pusese fericitul pe mijlocul său niște fiare, pe care în toate zilele vieții sale le purta, fiind ziua și noaptea la rugăciune, iar de rugăciunea cea de-a pururea nu despărțea ceea ce Dumnezeu a împreunat, adică postirea cea mare, de vreme ce și apă bea cu măsură, din măsura cea dreaptă a crucii celei de aramă. Si astfel pe vrăjmașul său care se lupta asupra duhului, desăvârșit l-a biruit, nu numai prin temniță, ci și prin osteneli și legături, prin nedormire și foame. Și-a omorât, zic, trupul său, nu numai prin liniște în peștera cea întunecată, ci prin săpare și prin încingerea cu fier, prin priveghere și post. Astfel în chip îngeresc, ca un fără-de-trup s-a arătat, încât nu se temea de moarte, ci mai degrabă moartea se temea de glasul lui, ca de trâmbița arhanghelului. Deci Cuviosul părintele nostru Marcu a luat putere de a face minuni, încât și morții ascultau porunca lui, lucru care prin multe semne s-a mărturisit.
Odată săpând un mormânt după obicei, a slăbit și a lăsat locul strâmt și nelărgit. Atunci s-a întâmplat unuia din frați de s-a îmbolnăvit și a murit, și nu era alt loc de îngropare decât numai acolo. Deci au dus pe mort în peșteră și abia au putut să-l pună în acel loc strâmt. De aceea s-a făcut cârtire asupra lui Marcu căci nu puteau să îngrijească pe mort, nici untdelemn să toarne peste dânsul, din pricina locului strâmt. Iar cuviosul se închina cu smerenie la toți, zicând: „Iertați-mă, părinților, căci pentru neputința mea nu l-am sfârșit” . Iar ei foarte mult îl dosădeau. De aceea fericitul a zis mortului: „De vreme ce locul este strâmt, mișcă-te singur, frate, și luând untdelemn, toarnă pe tine”. Iar mortul întinzând mâna puțin, s-a ridicat și luând untdelemn, a turnat pe sine în chipul crucii, pe față și pe piept și iarăși a dat vasul înapoi. Apoi el înaintea tuturor cu rânduială culcându-se, a adormit, iar această minune văzându-se, pe toți i-a cuprins spaimă și cutremur.
Iarăși alt frate bolind mult, a murit, iar unul din prieteni ștergându-l după obicei cu buretele, a mers în peșteră vrând să vadă locul unde avea să se puie trupul iubitului său, și a întrebat pe fericitul Marcu de la peșteră, iar fericitul i-a răspuns: „Mergi, spune fratelui ca să aștepte până mâine, până ce voi săpa locul și atunci se va duce la odihna veșnică”. Iar fratele a zis Iul Marcu: „Părinte, eu și cu buretele i-am șters trupul lui, fiind mort. Cui îmi poruncești să spun aceasta?” Dar Marcu iarăși a zis: „Iată, locul îl vezi, dar este nepregătit; îți grăiesc, mergi de spune celui mort astfel: «Păcătosul Marcu îți zice: frate, să mai stai încă astăzi aici, până ce îți voi găti locul și te voi înștiința, și mâine te vei duce la doritul tău Hristos»”
Deci ascultând fratele, a mers în mănăstire și a aflat pe toți frații săvârșind obișnuita cântare asupra mortului. Atunci a zis către cel mort: „Frate, îți grăiește ție Marcu, că locul încă nu-ți este pregătit, să mai aștepți încă până dimineață”. Iar când a zis acestea, toți mirându-se, îndată a înviat mortul și s-a întors într-însul sufletul său; și a petrecut ziua și noaptea aceea viu fiind, însă n-a grăit nimănui nimic, ci privea numai cu ochii deschiși. Iar a doua zi fratele acela ce venise înainte, a mers iarăși în peșteră, ca să afle dacă s-a gătit locul. Si sfântul i-a zis: „Mergând, spune celui ce a înviat: «Marcu îți zice să lași acum viața aceasta vremelnică și să treci la cea veșnică. Dă-ți duhul tău lui Dumnezeu, iar trupul să se pună aici în peșteră, cu sfinții părinți, căci iată locul este gata»”. Și mergând fratele, i-a spus toate acestea celui ce înviase. Iar el îndată închizându-și ochii, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și astfel cu cinste a fost pus în peșteră, la locul cel gătit. De această preaslăvită minune toți mirându-se, cum fericitul a înviat pe mort cu cuvântul și iarăși cu cuvântul lui a răposat, au preamărit pe Dumnezeu.
Doi frați erau în aceeași mănăstire a Pecerscăi, însoțiți cu dragostea inimii, care din tinerețe un gând și o râvnă aveau spre Dumnezeu: Ioan și Teofil. Aceștia au rugat pe fericitul Marcu ca să Ie gătească un loc de obște spre îngroparea lor când Domnul va porunci. Iar după multă vreme, Teofil, fratele mai mare, s-a dus undeva cu trebuința mănăstirească, iar cel mai tânăr, Ioan, bine plăcând lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit și a murit, și l-au pus în peșteră la locul cel gătit. Apoi după câteva zile s-a întors din călătorie Teofil, si înștiințându-se despre moartea fratelui său, s-a întristat foarte, și luând pe unii cu sine, s-a dus în peșteră, vrând să vadă pe cel ce murise, în ce loc este pus.
Și văzând că este pus în mormântul cel de obște, la locul de mai sus, nu i-a plăcut și cârtea împotriva fericitului Marcu, zicându-i: „Pentru ce l-ai pus aici în locul meu, de vreme ce eu sunt mai bătrân decât el? ” Iar fericitul, smerit fiind, sc pleca lui, zicându-i: „Iartă-mă, frate, căci am greșit”. Apoi întorcându-se spre cel ce murise, i-a zis: „Frate, scoală-te, dă locul acesta fratelui tău celui mai bătrân, iar tu să te culci la locul cel mai de jos”. Și îndată după cuvântul fericitului, mortul s-a sculat și s-a culcat la locul cel mai de jos, văzându-l toți cei ce merseseră acolo, care s-au înspăimântat. Atunci fratele care cârtise asupra fericitului Marcu, a căzut la picioarele lui, zicându-i: „Am greșit, părinte, mișcând pe fratele din loc! Mă rog ție, poruncește ca iarăși să se culce acolo” .
Iar fericitul i-a răspuns: „Domnul însuși ridicând vrajba dintre noi, pentru cârtirea ta, ca nu totdeauna vrăjmășuind să ții răutate asupra mea, a făcut aceasta cu trupul mortului acestuia, căci a arătat și după moarte dragostea ce are pentru tine, dându-ți întâietatea, și s-a sculat din partea cea mai de sus a mormântului, care de obște s-a gătit vouă, pentru că a scula morții este dumnezeiesc lucru, iar eu sunt un om păcătos. De aceea nu pot singur de la mine fără pricină să zic acestui mort: Scoală-te și culcă-te iarăși în locul de mai sus. Să-i poruncești tu lui, dacă te va asculta. Însă și aceasta s-o știi, că ți se cădea să nu ieși de aicea, ca îndată să-ți fi moștenit întâietatea, și întru acest ceas, aicea să te fi pus; dar de vreme ce nu ești gata de ieșire, mergi de te îngrijește de mântuirea sufletului tău și după puține zile aici te vor aduce” .
Acestea auzind Teofil, s-a întristat foarte și s-a înfricoșat, socotind că îndată căzând acolo va muri, și nici nu nădăjduia să mai ajungă la mănăstire. Apoi abia venindu-și în sine, a mers la chilia sa, fiind cuprins de plângere nemângâiată. Atunci a împărțit toate ale sale cele de nevoie, lăsându-și numai o rasă și o mantie, și în toate zilele aștepta ceasul morții. Și nimeni nu putea ca să-i astâmpere amarul plâns, ci acei ce voiau a-l mângâia, spre mai mare tânguire îl porneau; și nici nu puteau a-l sili să guste ceva din bucatele cele dulci, ci lacrimile îi erau lui pâine ziua și noaptea. Căci sosind ziua, cu lacrimi fața sa își spăla și zicea: „Nu știu de voi ajunge seara”. Iar noaptea venind, iarăși cu lacrimi ochii săi își închidea, zicând: „Cine știe de voi ajunge până dimineață, căci mulți din somn sculându-se dimineața, n-au ajuns seara și nici alt somn afară de moarte; și mulți adormind, nu s-au sculat din pat. Apoi eu cum să nădăjduiesc a fi viu, care am luat înștiințare că peste puțină vreme mă voi sfârși?” Și se ruga către Domnul ca să-i dea după îndurările Sale vreme de pocăință, pururea flămânzind și plângând; și astfel mulți ani făcând, atât de mult își subțiase trupul, încât și alcătuirile lui puteau a le număra și din multă plângere se lipsise de lumina ochilor.
Iar Cuviosul părintele nostru Marcu, cunoscându-și ceasul ducerii sale către Domnul, a chemat pe Teofil și i-a zis lui: „Iartă-mă, frate, că te-am mâhnit pentru mulți ani și te roagă lui Dumnezeu pentru mine; că iată acum mă duc din lumea aceasta. Iar de voi lua îndrăzneală, nu voi uita să mă rog pentru tine, ca să ne învrednicească Domnul, ca amândoi văzând acolo Sfânta Sa față, să ne vedem unul pe altul și să petrecem la un loc cu cuvioșii noștri părinți, Antonie și Teodosie ai Pecerscăi”
Iar Teofil cu plângere i-a răspuns: „Pentru ce mă lași, părinte? Sau ia-mă cu tine, sau dă-mi aici vederea. Știu că pentru păcatele mele căzând în peșteră, îndată aș fi murit înaintea ta, când l-ai ridicat pe fratele meu cel mort. Dar Domnul m-a cruțat, pentru sfintele tale rugăciuni așteptându-mi pocăința, deci și acum poți să-mi dai ceea ce te rog: sau să mă iei cu tine către Domnul, sau să văd”. Iar Cuviosul Marcu i-a zis: „Frate, să nu te mâhnești că pentru Dumnezeu ai orbit cu ochii trupești, căci cu ochii cei duhovnicești ai văzut înțelepciunea cea adevărată. Eu am voit mai bine a fi pricina orbirii tale, căci ți-am spus despre moarte, vrând să-ți fie de folos sufletului tău și înalta ta cugetare trupească spre smerenie s-o aduc. Căci inima înfrântă și smerită (nu aceea ce se laudă cu întâietatea) Dumnezeu nu o va urgisi. Pentru aceea nu-ti este de trebuință să vezi lumina aceasta de puțină vreme, ci cere de la Domnul să vezi slava Lui în lumina cea pururŔea fiitoare. Si să nu dorești moartea, că va veni chiar de nu ai voi. Insă acesta va fi semnul ducerii tale, că mai înainte cu trei zile de sfârșitul tău vei vedea și așa către Domnul te vei duce, și acolo vei vedea lumina cea nesfârșită și slava cea negrăită” .
Această nemincinoasă a sa proorocire despre sfârșitul lui Teofil lăsând-o Cuviosul Marcu, a sfârșit întru Domnul viața sa cea vremelnică de pe pământ, și ca un poruncitor al morților și prooroc, cu Domnul nostru Iisus Hristos, începătorul învierii, și cu toți sfinții prooroci a început veșnica viață. Iar moaștele lui făcătoare de minuni sunt puse în peșteră, unde și-a săpat singur mormântul, și dau neîmpuținate tămăduiri tuturor celor ce cu credință se duc la cinstita lui raclă. Acolo se află și fiarele ce le purta pe sine cuviosul și crucea cea de aramă din care bea apă, pe care cu buzele sale atât de mult a sfințit-o, încât s-a făcut și aceea făcătoare de minuni, căci câți Credincioși cu post veneau și beau apă sfântă din acea Sfântă Cruce, primeau mai presus de fire nemincinoasă tămăduire la neputințele lor.
Iar fericitul Teofil luând rană în inima sa, a început mâhnire îndoită, tânguindu-se cu amar și dc despărțirea părintelui și povățuitorului său, Cuviosul Marcu, și de sfârșitul său, pe care îl aștepta în toate zilele, aducându-și aminte de proorocia aceluiași fericit de care se despărțise; deci vărsa izvoare de lacrimi care mai mult i se înmulțeau. Și avea obicei fericitul Teofil ca atunci când se îndeletnicea la rugăciune și îi veneau lacrimile, atunci punea un vas și plângea deasupra lui, pe care îl umpluse de lacrimi în mulți ani.
Apoi venindu-i lumina ochilor și văzând, după făgăduința Cuviosului Marcu, a cunoscut că sfârșitul său era aproape. De aceea a început a se ruga lui Dumnezeu mai cu osârdie, ca să-i fie primite lacrimile. Și ridicându-și în sus mâinile, zicea așa: „Stăpâne, iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Care nu voiești moartea păcăqoșilor și aștepți întoarcerea acelora, Tu, Care știi neputința noastră, Impărate preasfinte, Mângâietorule cel bun, sănătatea bolnavilor, mântuirea păcătoșilor, întăritorule al celor slabi, scularea căzuților, mă rog Ție în ceasul acesta, arată spre mine, nevrednicul, mila Ta; primește vărsarea amarelor mele lacrimi și varsă spre mine, păcătosul, noianul milostivirii Tale cel nedeșertat, ca să nu mă ispitesc de vămile din văzduh, nici să mă stăpânesc de domnii întunericului, pentru rugăciunile marilor, plăcuților Tăi, cuvioșilor părinților noștri, Antonie și Teodosie ai Pecerscăi, și ale tuturor părinților celor ce din veac bine ți-au plăcut Ție”
Grăind aceasta fericitul Teofil, iată că a stat înaintea lui îngerul Domnului în chip de tânăr frumos, zicându-i: „Bine te rogi, Teofile, dar de ce te lauzi cu deșertarea lacrimilor adunate în vas?” Atunci îndată i-a arătat un vas mai mare decât acela, plin de frumoasă mireasmă, ca niște mir de mult preț, și a zis: „Iată, din ale tale lacrimi pe care în rugăciunea către Dumnezeu le-ai vărsat din inimă și le-ai șters cu mâna, sau cu băsmăluța, sau cu haina, sau cele ce au căzut pe pământ din ochii tăi – pe acelea toate le-am adunat în vasul acesta și le-am păzit cu porunca Stăpânului și Făcătorului meu. Si acum sunt trimis să-ți spun ție bucurie, ca să mergi cu veselie la Cel ce a zis: Fericili cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Zicând acestea și lăsându-i vasul său, s-a făcut nevăzut.
Iar fericitul Teofil chemând pe egumen, i-a spus lui arătarea și graiurile îngerului, și i-a arătat apoi și cele două vase pline cu lacrimi, unul al său, iar altul îngeresc, mai frumos mirositor ca aromatele, pe care l-a rugat să i le toarne peste trupul său după moarte. Si a treia zi după ce a căpătat vederea, s-a dus către Domnul spre vederea dumnezeirii celei în trei străluciri. Iar cinstitul lui trup l-au pus în peșteră după vrednicie cu iubitul său frate, fericitul Ioan, aproape de Cuviosul Marcu, și l-au uns din vasul cel îngeresc, încât toată peștera s-a umplut de bună mireasmă. Iar mai pe urmă au turnat și celălalt vas de lacrimi peste dânsul, ca cel ce a semănat lacrimi pe pământ, să secere la cer bucurie, pe care a câștigat-o prin mijlocirea Cuviosului și povățuitorului său Marcu Peștereanul, făcătorul de minuni, și cu darul Dumnezeului a toată mângâierea, Celui în Treime lăudat, Căruia I se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.