Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 29 februarie: Sfântul Cuvios Ioan Casian Romanul; Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea și Sfinții Cuvioși Varsanufie și Ioan din Gaza.
În luna februarie, în ziua douăzeci și nouă, pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan Casian Romanul
Sfântul Ioan Cassian s-a născut în Dobrogea, prin anul 360. Încă din frageda tinerețe s-a făcut monah într-o mănăstire din Betleem și, având deosebita istețime a minții și multă osârdie spre înțelepciune și spre dumnezeieștile cărți, a străbătut, mai întâi, toată elinească filosofie și a cunoscut desăvârșit, pe cât se poate, și tainele dumnezeieștii credințe. Totodată și-a înfrumusețat și viața sa cu fecioria, curăția, bunul obicei și toată fapta bună, agonisindu-și astfel o minunată filosofie a vieții.
Deci, auzind el de viață înaltă a pustnicilor, care trăiau în pustietățile Egiptului, a avut o mare dorință să-i vadă și, primind îngăduința, a plecat pe la anul 385, împreună cu un bun prieten al său, Gherman, și a vizitat patria anahoreților, Egiptul. Acolo, a intrat îndată într-o mănăstire din pustia Schitiei și s-a dat pe sine la ascultare și la toată monahicească osteneala, îndeletnicindu-se cu viața cea aspră a nevoințelor și a postirilor pustnicești. Și, la dreapta socoteală venind, s-a depărtat la loc pustiu, la liniște; și a petrecut așa, nu puțină vreme, deprinzându-se întru cunoașterea ispitelor și luptându-se cu toate nevoile.
Voind apoi să tragă și mai mult folos de la sfinții părinți ai pustiei, a ieșit din acea liniște și a străbătut, în două rânduri, împreună cu fratele Gherman, locurile și oamenii cei mai de seamă din pustietățile Egiptului: Schitul, Tebaida, Nitria ș.a. Călătoriile lor țineau până aproape de șapte ani fiecare. Au putut întreba și adună astfel cuvinte, mărturisiri, descoperiri fără pereche, din viața celor mai mari oameni înduhovniciți, din vremea aceea, având tot timpul de trebuință.
Prin anul 400, s-au dus amândoi la Constantinopol, unde au ascultat cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur și unde Sfântul Cassian a fost sfințit ca diacon, de însuși dumnezeiescul patriarh, și a fost folosit, o vreme, pentru slujirea Bisericii din Constantinopol. Pe la 405, cei doi prieteni se aflau la Roma, întru apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, care, în anul 404, fusese surghiunit, a doua oară, la Comane, unde a și murit.
Pe la anul 415, îl găsim pe Sfântul Cassian preot, statornici la Marsilia, unde a întemeiat două mănăstiri, una pentru bărbați și alta pentru femei. Tot aici, la cererea unor episcopi din Galia, Sfântul Cassian a scris două cărți. Cea dintâi carte a lui Cassian: Așezămintele vieții de obște a călugărilor, privește mai mult viața cea dinafară a călugărilor și curățirea lor de patimi, iar, a doua carte, Convorbiri cu părinții pustiei, privește cu deosebire viața lăuntrică a monahilor: gândul neîncetat la Dumnezeu și lupta oamenilor pentru îndumnezeirea lor, scopul vieții creștinești.
Și așa, acest minunat bărbat, ani mulți viețuind și lăsând monahilor mult folos cu scrierile sale, s-a dus la veșnicele locașuri, punte făcându-se între Răsăritul și Apusul creștinătății. Dumnezeului nostru, slavă!
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea
Acest sfînt și purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinți străromâni, fiind din același sat și contemporan cu Sfîntul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra străbună a acestor doi sfinți daco-romani de la gurile Dunării.
Părinții și strămoșii lor erau creștini din primul secol, fiind botezați în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfîntul Apostol Andrei și de ucenii lui, care au semănat cuvîntul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre și în Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi.
După ce a învățat carte în satul natal și pe lîngă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten și împreună-viețuitor pînă la moarte, s-a dus să deprindă învățătura Sfinților Părinți în părțile Constantinopololului. Apoi, tot împreună, au intrat în viața monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi și purtători de Dumnezeu, ca Sfinții Bretanion și Teotim.
Dorind o viață mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioșilor Părinți ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaștri de acolo și au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreți egipteni, învățînd de la ei neîncetata rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri și s-au închinat la mormîntul dătător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos.
S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în preajma Sfîntului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amîndoi – Sfîntul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.
În anul 403, cînd unii ierarhi și dregători din Răsărit, îndemnați de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfîntului Ioan Gură de Aur cerînd să-l depună din treaptă, atunci și Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.
Acest mare nevoitor era atît de cinstit de prietenul său, Sfîntul Ioan Casian, încît îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinții din Pustie”, „Sfîntul Părinte Gherman”. El a contribuit mult la întărirea vieții monahale în Dobrogea, din Italia și din Galia.
După o aspră și îndelungată nevoință duhovnicească, ajungînd la măsura sfințeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dîndu-și sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, plin de zile și de harul Duhului Sfînt. Pentru viața lui aleasă, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinților Părinți, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar cînd nu sînt ani bisecți, la 28 februarie.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Cuvioși Varsanufie și Ioan din Gaza
Sfântul Varsanufie era de origine din Egipt și a îmbrățișat viața ascetică încă din tinerețe. Trecând într-o zi pe lângă un hipodrom unde se desfășura una din acele deșarte întreceri care dezlănțuiau patimile privitorilor, el își zise: „Iată cum fiii diavolului luptă cu atâta zel; cu cât mai mult trebuie să alergăm noi, fiii Împărăției, pentru a câștiga biruința! ” Atunci el s-a dus în Palestina, unde a intrat sub ascultarea și călăuzirea unui bătrân numit Marcel. Apoi, urcând din treaptă în treaptă pe scara desăvârșirii, se retrase prin diferite chilii singuratice pentru a se dedica, departe de oameni, rugăciunii contemplative. Ajungând să dobândească curăția inimii și desăvârșita nepătimire, s-a dus în mănăstirea avei Serid, aproape de Gaza, și s-a așezat într-o chilie mai izolată, puțin în afara mănăstirii, fără să primească pe cineva timp de peste cincizeci de ani. Numai ava Serid venea și îi aducea, o dată pe săptămână, Sfintele Taine și hrană: trei pâini și puțină apă.
Fericitul bătrân era adesea dăruit cu lacrimile mângâierii și înălțat la contemplări sfinte, încât de multe ori uita să mănânce și să bea până săptămâna următoare. Grăia despre el însuși ca și cum ar fi vorbit despre altcineva: „Fiul lui Dumnezeu îmi este martor, știu de un om aici în mănăstire, care poate rămâne fără nici un fel de hrană sau băutură, până la venirea Domnului. Nu-i lipsește nimic din toate acestea, pentru că hrana lui, băutura lui, haina lui, veșmântul lui, sunt Duhul Sfânt”. Cu prilejul acestei vizite săptămânale a egumenului, el dicta lui Serid învățături pentru fiii lui duhovnicești, călugări și mireni, care întrebau, prin scrisoare, spre lămurirea a tot felul de subiecte: despre viața duhovnicească, cum să se poarte în legăturile cu semenii, asupra unor înțelesuri tainice ale Sfintei Scripturi, despre sfintele dogme, sau chiar privind unele detalii ale vieții zilnice. Când Varsanufie începu să dicteze asemenea scrisori lui Serid, acesta, neaducând cu sine ceva de scris, se tulbură gândind că nu va putea să-și aducă aminte atâtea cuvinte. Bătrânul îi ghici gândul, fața îi străluci ca focul și îi spuse: „Mergi și scrie și nu te teme. Dacă ți-aș spune zeci de mii de cuvinte ca să le scrii, Duhul lui Dumnezeu nu te va lăsa să scrii nici mai multe, nici mai puține decât ți-am spus, chiar dacă ai voi; ci îți va conduce mâna ca să scrii aceste? întru aceeași rânduială” (Scrisoarea I-a).
Intemeiat pe piatra smereniei și având, prin neîncetată amintire a lui Dumnezeu, desăvârșita seninătate a inimii, era plin de iubirea divină pe care, după chipul iubirii lui Dumnezeu-Tatăl, o revărsa din inima lui asupra tuturor celor care i se adresau. Retragerea lui nu însemna dispreț față de oameni, ci, dimpotrivă, se comporta față de toți cu atenția și purtarea de grijă a lui Dumnezeu Însuși. El îi încuraja prin cuvintele și sfaturile scrise care ajungeau la ei; îi mângâia, îi mustra, împărtășindu-le bucuriile și durerile, acoperindu-le greșelile și luându-le asupra lui: „Eu socotesc drept ale mele câștigurile și foloasele fiecărui om și ale fiecărui suflet – scria el de aceea cu bucurie și arzând mă dăruiesc jertfelnic pentru sufletele voastre, cum bine știe Dumnezeu, singurul cunoscător al inimilor noastre” (Scrisoarea a 3-a). Prin rugăciunea și învățătura sa, Sfântul Varsanufie le oferea fiilor săi duhovnicești viața cea adevărată, așa cum Dumnezeu-Tatăl dă viața Fiului Său, și le făgăduia că în ziua Judecății el se va înfățișa cu toată încredințarea înaintea Scaunului de judecată a lui Dumnezeu și va zice cu glas strălucitor, spre uimirea Ingerilor și a tuturor Puterilor Cerești: „Iată eu și fiii care Mi i-a dat Dumnezeu” (Scrisoarea 117).
Cu asemenea încredințare acest om dumnezeiesc dezlega în numele lui Dumnezeu păcatele celor ce i se mărturiseau lui. El vestea, de asemenea, viitorul și vindeca bolile ucenicilor săi. Numeroși au fost cei care și-au redobândit astfel sănătatea ori au fost izbăviți în lupta cu patimile, punându-și pe cap acoperământul lui, sau atingând lucruri pe care el le trimitea în dar. Insă dintre toate aceste daruri pe care i le împărtășea Duhul Sfânt, cel mai mare era acela al deslușirii gândurilor sau al dreptei socotințe și al învățăturii duhovnicești, pentru că aceste daruri rămân lucrătoare prin veacuri până în zilele noastre pentru toți cei care citesc cu evlavie cartea Scrisorilor lui de călăuzire duhovnicească. Duhul pe care Sfântul Varsanufie îl comunica ucenicilor este acea lege a libertății care se dobândește prin lepădarea de toată grija cea lumească, murind sieși precum și oricărei făpturi, pentru a se dărui pe de-a-ntregul sălășluirii lui Dumnezeu în minte, în bucurie și încredere.
Odată cu aceasta el îi învăța pe frați să nu se prețuiască sau să semăsoare pe ei înșiși, ci să aducă tot timpul rugăciuni de mulțumire Înaintea lui Dumnezeu pentru întărirea și ridicarea din slăbiciunile lor. El nu se rușina să-și mărturisească ucenicilor luptele pe care a trebuit să le ducă înainte să ajungă la starea de odihnă „față de grijile și necazurile produse de marea alipire de lume, care ne ține într-o agitație chinuitoare” , dar rămânea întotdeauna într-o deosebită reținere în a-și mărturisi harurile pe care Dumnezeu i le încredința. Uneori totuși își îngăduia mărturia răpirilor și extazelor lui, spunând, de pildă, că el cunoștea un om care suise până la al șaptelea cer, sau scriind: „Grăiesc înaintea Lui și nu mint, căci știu pe un rob al lui Dumnezeu între oamenii de acum, în această vreme și în acest loc binecuvântat, care poate scula morți întru numele Stăpânului nostru Iisus Hristos, și poate alunga demoni și vindeca boli de nevindecat, care poate opri și războaie, poate închide și deschide cerul ca Ilie. Căci totdeauna are Domnul slugi adevărate, pe care nu le mai numește slugi, ci fii (Galateni 4, 7). Și, precum a lucrat prin primii Săi ucenici, așa poate lucra și prin cei de acum” (Scrisoarea 90).
Astfel, când o ciumă teribilă avea să pustiască Imperiul Roman, în 542-543, s-a stăruit pe lângă marele bătrân să se roage pentru lumea în pericol. El descoperi atunci, tainic, că era unul din acei trei bărbați desăvârșiți înaintea lui Dumnezeu care au întrecut măsura omenească și au primit puterea să lege și să dezlege. Ei stau drepți, neclintiți mijlocitori, ca să nu nimicească dintr-o dată lumea, ci, prin rugăciunile lor, să o certe cu milostivire. Și li s-a spus lor că pentru puțin timp va mai dura mânia. Si adăugă: „Deci rugați-vă împreună cu ei. Iar rugăciunile acestor trei, grăia el, se întâlnesc la intrarea în jertfelnicul de sus al Părintelui Luminilor. Si se bucură, veselindu-se împreună, în cele cerești. Dar când privesc la pământ plâng și se tânguiesc și jelesc împreună pentru relele ce le fac, stârnind mânia lui Dumnezeu. Aceștia sunt Ioan din Roma, Ilie din Constantinopol și un altul din eparhia Ierusalimului. Si cred că vor dobândi mare milă. Da, vor dobândi. Amin” (Scrisoarea 569).
Dar, cu toate aceste dovezi ale harului lui Dumnezeu, starea de retragere a sfântului bătrân atrăgea bănuielile unor călugări slăbănogi la râvnă, care cugetau în sine că Serid inventase existența zăvorâtului pentru a-și așeza mai bine autoritatea lui. Atunci Sfântul Varsanufie hotărî să-și deschidă pentru o singură dată ușa chiliei. El îi primi pe toți frații cu blândețe, le spălă picioarele și apoi se retrase. După câțiva ani, Varsanufie lăsă chilia sa altui bătrân credincios și desăvârșit ucenic, despre care el spunea: „Pentru viața fiului meu iubit, smerit și ascultător, care nu face decât una cu mine și care a renunțat întru totul, până la moarte, la toate voile sale, ce să spun?
Domnul a zis: Cine M-a văzut pę Mine, a văzut pe Tatăl. Si el a zis: Orice ucenic desăvârșit va fi ca Invătătorul său” .
Într-adevăr, Sfântul Ioan ucenicul urma în toate felul de viață al lui Varsanufie. El dobândise până la cea mai înaltă măsură darul vederii duhovnicești și al profeției, încât nu mai avea nevoie să vadă sau să scrie părintelui său duhovnicesc pentru a comunica cu el și a-i împărtăși toate gândurile. De aceea a fost supranumit proorocul. Ca și Varsanufie, el comunica prin scrisori cu ucenicii săi prin mijlocirea mai întâi a avei Serid și apoi a Sfântului Dorotei (care se pomenește la 13 august). Păstrând și el o pace netulburată, întemeiată pe sfânta smerenie și pe necontenite lacrimi, el nu a învățat decât în umbra marelui său bătrân, tâlcuind răspunsurile lui, dând îndrumări mai practice sau întărind ucenicii într-o credință neclintită și zicându-le: „Bine vă este ca doi să se roage pentru voi, căci doi sunt mai puternici decât unul singur” (Scrisoarea 783). Dacă vreunul voia în chip ispititor să pună la încercare dreapta judecată a celor doi bătrâni adresându-i lui Ioan aceeași întrebare ca și lui Varsanufie, profetul păstra tăcerea sau îi sfătuia să urmeze în toate învățătura marelui bătrân. Când era întrebat Varsanufie, el răspundea: „Fă cum ți-a spus fratele Ioan. Dumnezeul lui Varsanufie și al lui Ioan este Unul și Același” (Scrisoarea 224).
In al 18-lea an al retragerii lui Ioan, Părintele Serid s-a săvârșit din această viață, lăsând conducerea, în mod succesiv, tuturor fraților. Sfântul Varsanufie s-a retras atunci la o mai desăvârșită liniștire, iar Ioan vesti că și el își va sfârși petrecerea pământească peste o săptămână. Călugării, întrecându-se în smerenie, au renunțat rând pe rând la succesiune și, în sfârșit, după rânduiala dată de Ioan care tocmai confirma o prezicere a lui Varsanufie – a fost ales, într-un glas, un oarecare Elian, care de curând părăsise lumea intrând în cinul monahal. Înspăimântat de sarcina care i se cerea, el îl rugă stăruitor pe Ioan să mai rămână între călugări două săptămâni, pentru a-l învăța cu de-amănuntul cum să ocârmuiască mănăstirea. Profetul se învoi și rămase încă două săptămâni în viață (Scrisoarea 576-598).
Scurgându-se acest soroc, chemă toți frații la el, îi îmbrățișă pe fiecare, apoi îi trimise în pace pentru a-și încredința tainic sufletul lui Dumnezeu. Nu se cunoaște cum și când Sfântul Varsanufie și-a sfârșit petrecerea sa pământească. Cum 50 de ani mai târziu se socotea că este încă în viață, Patriarhul Ierusalimului a dispus să se deschidă chilia sa; dar a izbucnit atunci un foc care a învăluit adunarea.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.