Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 3 august: Sfinții Cuvioși Isachie, Dalmat și Faust; Sfânta Mironosiță Salomeea; Sfânta Cuvioasă Teodora din Tesalonic; Sfântul Cuvios Cosma sihastrul și Sfântul Cuvios Antonie romanul din cetatea Novgorodului. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna august, în ziua a treia, pomenim pe Sfinții Cuvioși Isachie, Dalmat și Faust
Viața cea plăcută lui Dumnezeu a Cuviosului Isachie și rîvna lui cea mare pentru buna credință, prin care a mustrat pe răucredinciosul împărat Valent, proorocindu-i pieirea lui, cum și fericitul sfîrșit al acestui cuvios, s-a scris din destul la 30 mai. Cel ce voiește să o afle, să citească acolo.
Cuviosul Dalmat, fiind în viață mirenească, a fost mai întîi ostaș în împărăția lui Teodosie cel Mare, de care era foarte cinstit. Apoi, pentru Dumnezeu, a defăimat toate cele lumești și, lăsîndu-și femeia și copiii, a luat cu dînsul numai pe un fiu al său cu numele Faust și s-a dus la Cuviosul Isachie, care avea mînăstire în cetatea dinaintea Constantinopolului. El a fost tuns de dînsul în rînduiala monahicească împreună cu fiul său, și trăiau amîndoi cu dumnezeiască plăcere, nevoindu-se în pustniceștile osteneli. Dar, după ce Cuviosul Isachie a ajuns la adînci bătrîneți și se apropia de sfîrșit, a chemat pe frați și, învățîndu-i despre mîntuire, le-a pus egumen în locul său pe Cuviosul Dalmat, după al cărui nume mai pe urmă s-a numit și mînăstirea aceea „a lui Dalmat”.
Cuviosul Dalmat a fost hirotonit preot de către Atic, patriarhul Constantinopolului. El a postit atît de mult, încît petrecea fără hrană pînă la patruzeci de zile, biruind astfel, prin post și rugăciuni, puterea diavolului. El s-a nevoit încă și asupra diavolilor celor văzuți, adică asupra ereticilor nestorieni care huleau pe Preasfînta Fecioară Maria, Maica Domnului, și a fost mare ajutător Sfinților Părinți la al treilea Sinod ecumenic, care s-a ținut în Efes, în timpul împăratului Teodosie cel Mic. Cuviosul era foarte iubit de împărat și de sfinții părinți care l-au pus arhimandrit în Mînăstirea Dalmatului. Plăcînd el lui Dumnezeu desăvîrșit, s-a mutat la Dînsul la adînci bătrîneți. De asemenea și fiul lui, Cuviosul Faust, străbătînd prin toată dumnezeiasca plăcere și prin toată nevoința monahicească și sfîrșind bine alergarea pustnicească, s-a mutat la veșnicile locașuri și s-a numărat cu cuvioșii părinți în viața cea fără de moarte.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Mironosiță Salomeea
Soție a lui Zebedeu și mama a Sfinților Apostoli Iacob și Ioan, Salomeea, al cărei nume evocă pacea, era rudenie cu Prea-Sfânta Maică a Domnului. Ea l-a urmat pe Mântuitorul pe tot parcursul predicii și lucrării Lui. Într-o zi, neînțelegând adevăratul sens al misiunii Domnului și crezând că El a venit să întemeieze o împărăție pământească, ea I-a cerut să acorde fiilor ei un loc de cinste. Hristos a îndreptat-o amintindu-i că cei care vor să fie părtași la slava Lui trebuie mai înainte sa bea din potirul Patimii Lui (Matei 20, 20).
Arătând un curaj mai mare decât al ucenicilor care l-au părăsit pe Domnul în timpul Patimilor, Salomeea a privit de departe crucificarea, împreuna cu Maica Domnului, cu Sfânta Maria Magdalena și cu cealaltă Marie (Marcu 15, 40; Ioan 19, 25), și, o dată sabatul trecut, ea a mers și a cumpărat aromate pentru a îmbălsăma trupul lui Iisus (Marcu 16, 1). Și cum Sfintele femei se întrebau cine ar putea să le ajute să miște dala care acoperea mormântul, au văzut că acesta era deja deschis. Și intrând înăuntru au văzut un înger îmbrăcat în alb ce le-a binevestit Învierea. Cutremurate și speriate, ele au fugit de-acolo, fără să spună nimănui nimic, până când Maria Magdalena, revenind singură la mormânt, l-a văzut chiar pe Domnul, înviat.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Teodora din Tesalonic
Această cuvioasă a fost născută în insula Eghina, din părinți creștini dreptcredincioși, Antonie și Hrisanta, a căror dreaptă credință și faptă bună a fost arătată în acea vreme, cînd Biserica lui Hristos se tulbura de eresul iconoclasmului, în împărăția lui Mihail Valvos, de care eres nu numai nu s-a vătămat acea bună doime; ci, ca o lumină în întuneric prin dreapta credință a luminat.
Din niște părinți ca aceștia fiind născută fericita Teodora, după creșterea sa, a fost dată după bărbat și a născut o fiică. După aceea, din cauza năvălirii barbarilor, s-a mutat în cetatea Tesalonic, unde, crescînd pe fiica sa, a făcut-o mireasa lui Hristos. După ce a murit bărbatul ei, a intrat în mănăstirea de fecioare, la fiica sa și s-a tuns în rînduiala monahicească. Prin viața sa îmbunătățită, prin pustniceștile nevoințe și ostenelile ascultării, atît a plăcut lui Dumnezeu, încît, nu numai în viață ci și după moartea sa, multe minuni a făcut.
Trecînd după moartea sa cîțiva ani și murind egumena mănăstirii aceleia, s-a pus trupul ei mort, în mormînt aproape de sfînta fecioară; și cînd s-a descoperit mormîntul aceleia, atunci au putut să vadă toți cei ce erau acolo, o minune mare. Căci Cuvioasa Teodora, după mulți ani de la sfîrșitul său, mișcîndu-se, ca și cum ar fi fost vie, a făcut puțin loc egumenei ce se așeza lîngă dînsa, dînd locul cel mai larg povățuitoarei sale, cum și smerenia sa arătîndu-și după moarte; și toți văzînd acest lucru s-au înspăimîntat și au strigat: „Doamne, miluiește!” Încă și mir mirositor și tămăduitor izvora din sfintele ei moaște și se făceau tămăduiri multe, prin ungerea cu acel mir: diavolii se izgoneau, orbii vedeau și toate neputințele se vindecau, întru slava lui Hristos Dumnezeu. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Cosma sihastrul
Despre acest cuvios părinte Cosma, se scrie astfel în cartea ce se numește Limonar:
Părintele Vasile, preotul Mănăstirii Vicantia, ne-a povestit, zicând: „Fiind eu în cetatea Domnului Antiohia, de la Ierusalim a venit la Preasfințitul Patriarh Grigorie, părintele Cosma scopitul din lavra Faran, bărbat ales în pustnicie, râvnitor al credinței, păzitor tare al dogmelor celor drepte și foarte înțelept în dumnezeiasca Scriptură. Și petrecând puține zile în Antiohia, s-a pristăvit starețul, iar patriarhul a poruncit ca cinstitele lui moaște să le îngroape în mănăstirea sa patriarhală, unde era îngropat un oarecare episcop.
Iar într-una din zile, m-am dus să cercetez mormântul sfântului stareț și să mă închin cinstitelor lui moaște. Acolo am văzut că ședea lângă mormânt un sărac și cerea milostenie de la cei ce intrau în biserică. Acela, văzându-mă că mă închin la mormânt de trei ori și fac rugăciune preoțească pentru odihna celui mutat, mi-a zis: «Părinte, mare stareț a fost acela pe care l-ați îngropat aici acum două luni». Eu i-am grăit: «De unde știi?» El a răspuns: «Cu adevărat, părinte, eu am fost slăbănog doisprezece ani și prin acest stareț m-a tămăduit Dumnezeu. Și când sunt în orice fel de supărare, el vine și mă mângâie și-mi dă răcorire. Să auzi încă și altă minune despre dânsul. De când l-ați îngropat, îl aud în toate nopțile strigând către episcop: „Ereticule, nu te atinge și nu te apropia de mine, pentru că ești vrăjmașul soborniceștii și Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! „»
Auzind eu acestea zice preotul Vasile – de la săracul cel tămăduit, m-am dus și am spus patriarhului și l-am rugat să poruncească să ia de acolo trupul starețului și să-l pună în alt loc. Iar preasfințitul patriarh mi-a zis: «Fiule, să mă crezi că nu se vatămă cu nimic părintele Cosma de ereticul acela; iar aceasta s-a tăcut ca să fie știută de noi fapta starețului cea bună și râvna lui pentru dreapta credință. Asemenea, să se vădească și credința cea rea a episcopului, ca să nu-l avem pe el în rândul dreptcredincioșilor»”.
Același preot Vasile ne-a mai povestit de părintele Cosma și aceasta: „Odată am mers la dânsul în lavra Faran și starețul mi-a spus că într-o zi i-a venit lui un gând, dorind să înțeleagă ce este ceea ce a zis Domnul ucenicilor Săi: Cel ce are haină să o vândă și să-și cumpere sabie. Și ucenicii răspunzând: Iată, sunt aici două săbii!, Domnul le-a zis: Este destul. Deci starețul, cercetând mult despre aceasta și neputând să socotească și să înțeleagă, a ieșit din chilie întru amiaza zilei, vrând să meargă la lavra care se numea Pirg, la avva Teofil, ca să-l întrebe despre acel cuvânt. Și mergând prin pustie, când era aproape de Calamon, a văzut un balaur foarte mare coborându-se din muntele Calamonului. Balaurul acela era atât de mare, încât când se încovoia alunecând, încovoierea trupului său se făcea ca o boltă și urma lui rămânea foarte adâncă pe pământ; și se târa în preajma căii care era înaintea starețului.
Si cunoscând starețul că acela este meșteșugul diavolului, care voia să-i împiedice calea pe care o avea în gând, s-a înarmat cu rugăciunea și a trecut fără frică pe calea care-i stătea înainte, pe sub boltirea trupului balaurului, ca printr-o poartă, nepătimind nici o vătămare, păzindu-se astfel cu puterea lui Dumnezeu. Și venind la avva Teofil și punându-i întrebarea despre cuvântul ce s-a zis mai înainte, a auzit de la dânsul un răspuns ca acesta: «Două săbii înseamnă rânduiala cea îndoită a vieții celei plăcute lui Dumnezeu: lucrarea și vederea; adică a se osteni și a-și adânci mintea în dumnezeiasca gândire și în rugăciune. De are cineva aceste două fapte bune, acela este desăvârșit»”.
Preotul Vasile ne-a mai povestit despre cuviosul stareț încă și aceasta: „La început, când am mers la părintele Cosma în lavra Faran și am petrecut într-însa zece ani, starețul m-a folosit mult pe mine cu cuvintele sale cele insuflate de Dumnezeu. Iar odată, vorbind despre mântuirea sufletului, a adus niște cuvinte ale Sfântului Atanasie, patriarhul Alexandriei, și mi-a zis: «Când vei auzi sau vei afla vreun cuvânt din cărțile Sfântului Atanasie, de nu vei avea hârtie, să-l scrii pe haina ta»”. O sârguință ca aceasta avea cuviosul spre părinții cei atât de mari și spre învățătorii bisericești, cu care și el, după viața cea vremelnică și plăcută lui Dumnezeu, a câștigat parte în viața cea veșnică, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, I se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Antonie romanul din cetatea Novgorodului
Cuviosul Antonie s-a născut și a crescut în Roma cea veche, întru acei ani când Biserica Apusului se despărțise acum de dreptcredincioasa Biserică a Răsăritului, iar părinții sfântului țineau în taină buna credință, încă și mulți alții făceau aceasta, ținându-se în taină de mărturisirea Bisericii Răsăritului. Și fiind dat copilul la învățătura cărții, a învățat nu numai limba latină, ci și a citi și a înțelege dumnezeiasca Scriptură în limba greacă. Și venind el în vârstă, s-a deprins sfânta credință de la părinții lui cei buni și s-a întărit în ea din citirea cărților, la care se nevoia foarte și lua aminte la învățăturile Sfinților Părinți, care au luminat și au întărit dreptslăvitoarea credință prin cele șapte sinoade a toată lumea, de care el se ținea tare.
Apoi, părinții lui ducându-se către Domnul, tânărul a început a împărți la săraci averea care rămăsese de la ei, dorind să treacă cu vederea deșertăciunile lumești și să slujească lui Dumnezeu. El voia încă să iasă și din Roma, de vreme ce vedea în ea tulburările și dezbinările ce se făceau în vremea aceea. Deci, grăbindu-se să iasă de acolo, a băgat într-un poloboc averea ce rămăsese, adică aurul și argintul, vasele bisericești și alte lucruri scumpe, și, întărindu-l cu cercuri de fier, l-a aruncat în mare, lăsându-l în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el s-a dus în pustie. Și aflând el undeva oarecare monahi viețuitori în pustie, între care unul era preot, i-a rugat să-l primească să viețuiască în obștea și în rânduiala lor. Dar aceia abia au voit să-l primească, de vreme ce îl vedeau tânăr, având 18 ani.
Deci sălășluindu-se Antonie în pustie cu acei monahi plăcuți lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc și a viețuit acolo 20 de ani, în ascultare și în nevoințe pustnicești. Apoi călcătorii de lege ridicând asupra binecredincioșilor creștini prigoana cea desăvârșită și ajungând aceea și la locașurile pustnicești, mulți au fost prinși și munciți, iar monahii abia au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, ducându-se de acolo, a trecut prin pustietăți și prin locuri neumblate, și găsind la marginea mării o piatră, a stat pe ea, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu ziua și noaptea. El nu avea nici colibă, nici acoperământ, iar ca hrană avea ceea ce adusese cu el din locașul său cel pustnicesc și rodul pe care îl dădea pustia cea de lângă mare. Și mânca din ea foarte puțin, o dată pe săptămână, postind de Duminică până Duminică. Și viețuind el pe acea piatră un an și două luni, în anul 6614 de la facerea lumii 1106 după Hristos în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat niște vânturi mari și marea s-a tulburat foarte Șl valurile se ridicau până la piatra pe care era cuviosul. Și deodată, repezindu-se un val, a ridicat piatra pe care stătea cuviosul și l-a dus ca într-o corabie ușoară. O, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să plutească piatra deasupra apei? Însă poruncii dumnezeiești toate îi sunt slujitoare și piatra plutea pe mare mai presus de fire, fiind purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie, robul Domnului, ședea pe dânsa, rugându-se întru nevoință. O, ce fel de nădejde avea acest bărbat minunat! Cât de tare era nădejdea lui în Dumnezeu! Că, fiind în așa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a deznădăjduit, ci întemeindu-și mintea întru Dumnezeu, s-a lăsat în voia Lui, având înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria.
Și i se părea că vede sus în nor – precum singur a spus mai pe urmă la niște bărbați duhovnicești -, pe Preacurata Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, ținând în mâini pe preaveșnicul său Prunc, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci cuviosul, fiind cu totul în bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoșată prin mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără de trup, se uitase pe sine și se îndulcea de acea vedenie, luminat fiind de aceea ca și de o rază dumnezeiască. Și i-a fost înotarea din părțile Romei, pe ocean, și pe râul Neva, pe iezerul Ladojoscului și pe râul Volga, pe deasupra apelor, împotriva repejunilor negrăite, până ce a ajuns la marea cetate Novgorod. Acolo piatra a stat noaptea la mal, unde este mănăstirea. Si a auzit cuviosul clopotele de la cântarea de noapte și s-a înspăimântat, părându-i-se că l-a adus iarăși la Roma, deoarece nu știa încotro l-a povățuit porunca lui Dumnezeu.
Iar a doua zi, venind oamenii la malul râului, s-au minunat, văzând piatra care nu era acolo mai înainte și pe omul cel străin stând pe dânsa. Deci l-au întrebat de unde este și el nu le-a răspuns nimic, pentru că nu știa limba slavonească, ci numai s-a închinat lor. Deci a stat pe piatra aceea trei zile, nedându-se jos de pe dânsa și rugându-se lui Dumnezeu să-i descopere lui despre cetate, despre oameni și despre limbă. Iar a patra zi, după multă rugăciune, s-a dat jos de pe piatră și s-a dus în cetate, dorind să afle vreun om cu care să poată vorbi și astfel să afle în care cetate este. Si după rânduiala lui Dumnezeu, a găsit un om, pe care, după îmbrăcăminte, l-a cunoscut că era grec. Deci, grăindu-i cu cuvinte grecești, a aflat că știa nu numai limba grecească, dar și pe cea romană și rusească, pentru că era neguțător și umblase prin multe țări, știind felurite limbi. Pe acela l-a întrebat ce fel de cetate este aceasta, ce fel de oameni sunt în ea și ce credință au. Iar neguțătorul i-a spus: „Cetatea aceasta se numește marele Novgorod, oałnenii sunt ruși, având credința creștinească dreptcredincioasă a Sfintei Sofia, biserica cea sobornicească, arhiereu, pe Nichita, iar stăpânitor al cetății este binecredinciosul domn Mstislav Vladimirovici Monomahovici”.
Auzind acestea Cuviosul Antonie, s-a bucurat foarte și a mulțumit lui Dumnezeu că l-a adus la creștini dreptcredincioși. Apoi l-a întrebat iarăși pe neguțătorul acela: „Prietene, te mai rog să-mi spui câtă depărtare este de la Roma cea Veche până la această cetate?” Acela i-a răspuns: „Părinte, este depărtată și grea calea pe uscat și pe mare, că abia într-o jumătate de an o trec”. Si s-a mirat cuviosul de atotputernicia lui Dumnezeu, cum în două zile și două nopți a chivernisit a-l trece atâta lungime de cale.
Deci, închinându-se bărbatului acela, s-a dus să se roage în biserica Sfintei Sofia și să-l vadă pe marele arhiereu. Si văzând el frumoasa podoabă a bisericii, rânduiala și arhiereasca vrednicie, s-a veselit cu duhul foarte; apoi a cercetat și celelalte biserici și s-a întors iar la locul său, la piatră, nearătându-se arhiereului, de vreme ce el nu știa limba rusească. Insă se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să-i lumineze mintea, pentru a înțelege acea limbă. Apoi au început a veni la dânsul oamenii care locuiau aproape de mal, și îi aduceau hrană ca unui străin. Iar el a început a înțelege de la dânșii vorba rusească și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a deprins-o degrab. Si întrebându-l oamenii despre patrie și despre naștere și cum a venit la dânșii pe piatra aceea, el nu le-a spus nimic, ci numai se numea păcătos.
Iar după puțină vreme, arhiereul Nichita a aflat de dânsul. Si era Sfântul Nichita călugărit în Mănăstirea Pecersca din Kiev, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu. Deci a trimis să cheme la dânsul pe acel monah străin și văzându-l, l-a întrebat cine este, de unde vine și cum a venit acolo. Iar el n-a răspuns nimic altceva, decât numai se închina și zicea: „Stăpâne sfinte, iartă-mă, că sunt om străin și păcătos!” Căci acest cuvios nu voia să afle cineva cele despre dânsul, ca să nu fie slăvit de oameni. Iar Nichita, arhiereul lui Dumnezeu, înțelegând cu duhul că o taină dumnezeiască este într-însul, l-a luat deoparte și a început a-l întreba cu jurământ ca să-i spună tot adevărul despre dânsul.
Atunci cuviosul, fiind silit de porunca arhiereului, a început a povesti cu de-amănuntul despre nașterea și creșterea sa în Roma, despre prigoana asupra dreptcredincioșilor, de fuga sa în pustie și cum a fost purtat de piatră pe ape și în două zile și două nopți a ajuns la Novgorod. Si grăind acestea sfântul, plângea cu lacrimi; și căzând la picioarele arhiereului, îl ruga cu tot dinadinsul să nu spună nimănui despre aceea. ca să nu cadă în deșarta cinstire omenească. Iar arhiereul Nichita, ascultând povestirile lui, era în mare mirare și spaimă și nu îl socotea a fi om, ci înger al lui Dumnezeu. Apoi, sculându-se de la locul său, s-a întors spre rugăciune și, rugându-se din destul. a căzut înaintea cuviosului la pământ, cerând de la dânsul binecuvântare și rugăciune.
Iar cuviosul a căzut înaintea arhiereului, rugându-se și cerând binecuvântare, numindu-se pe sine păcătos și nevrednic. Deci amândoi au zăcut la pământ multă vreme, udându-l cu lacrimi. Arhiereul Nichita zicea către cuviosul: „Tu te-ai învrednicit de mare dar de la Dumnezeu, pentru că asemenea minunilor celor de demult s-a lucrat în tine. Ilie cu căruță de foc, Apostolii pe nori erau purtați in văzduh, iar pe tine te-a adus Domnul în cetatea noastră pe piatră peste ape, și a cercetat și a binecuvântat prin tine, plăcutul său, pe poporul său cel nou luminat! ” Iar cuviosul a zis către arhiereu: „Tu ești arhiereul Dumnezeului Celui Preaînalt! Pe tine te-a pus Dumnezeu stătător înaintea Lui, ca să fii rugător pentru toată lumea; deci ție ți se cade să te rogi pentru mine, păcătosul, precum te rogi pentru toți”.
Deci sculându-se arhiereul de la pământ, a ridicat și pe cuviosul, l-a binecuvântat și i-a dat sărutare în Hristos, neputând să înceteze din lacrimi. Apoi a vorbit multe cu dânsul, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare cu miere. Si voia să preamărească acea minune, dar, după rugămintea sfântului cea cu dinadinsul, s-a oprit; căci nu cuteza să calce rugămintea celui atât de plăcut lui Dumnezeu. Si dorea arhiereul ca să petreacă cu dânsul Cuviosul Antonie, până la sfârșitul vieții, dar el n-a voit, zicând: „Arhiereule al lui Dumnezeu, pentru Domnul, nu mă sili; ci lasă-mă să viețuiesc în acel loc, unde mi-a poruncit Dumnezeu”. Atunci arhiereul l-a eliberat cu pace. Apoi arhiereul neîntârziat s-a dus el însuși să vadă piatra pe care a înotat și locul unde a stat plăcutul lui Dumnezeu și, văzând-o, s-a minunat de dumnezeiasca lucrare. Si degrabă a făcut cuviosului lângă malul acela 0 biserică mică de lemn în numele Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și a cinstitei sale nașteri; căci spre praznicul acela a adus Dumnezeu în cetatea lor pe plăcutul Său. Incă i-a mai făcut lângă biserică și o chilie spre adăpostirea monahilor.
Iar după un an, pescarii vânând pește în râul Volga aproape de Piatra Cuviosului Antonie și ostenindu-se toată noaptea, n-au prins nimic și, slăbind de osteneală, și-au tras la mal mrejele lor, fiind mâhniți. Iar cuviosul, după săvârșirea rugăciunilor sale de dimineață, a mers la pescari și le-a dat lor plată, zicându-le: „Să aruncați mrejele voastre spre vânat și orice veți afla, aceea să fie în casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Dar ei întâi nu voiau, zicând: „Toată noaptea ne-am ostenit și n-am prins nimic”. Apoi, fiind siliți de rugămintea starețului, au luat plata și au aruncat mrejele în râu. Si au tras la mal mulțime mare de pești, încât aproape se rupeau mrejele. Iar între pești au tras un poloboc mare, având cercuri de fier. Si a cunoscut Cuviosul Antonie că acela este polobocul pe care îl aruncase el în mare la Roma; deci a zis către pescari: „Fiii mei, vedeți mila lui Dumnezeu, cum poartă grijă de robii săi! Deci voi luați-vă peștele, iar polobocul mi l-a dăruit Dumnezeu mie, ca cele ce sunt în el să fie spre zidirea mănăstirii mele”. Dar pescarii nu voiau să-i dea lui polobocul și ziceau: „Noi ne-am năimit să-ți vânăm ție pește, iar nu poloboc; deci peștele este al tău, iar polobocul al nostru, căci noi înșine l-am aruncat în apă spre pază”. Iar cuviosul le-a zis: „Eu nu mă voi certa cu voi, ci să mergem la judecători”. Cuvântul acesta a plăcut pescarilor. Deci au mers în cetate, ducând și polobocul cu ei și, stând înaintea judecătorilor, au spus cele despre vânat.
Și pescarii se certau pentru poloboc, spunând că este al lor; dar cuviosul a zis către judecători: „Domnilor, întrebați-i pe ei, să spună ce au pus în el, dacă polobocul este al lor”. Si fiind întrebați pescarii, nu știau ce să spună. Atunci cuviosul, fiind silit de o nevoie ca aceea, fără voia lui a descoperit în parte taina care era știută numai de Dumnezeu, pentru că vedea spre sine rânduiala Lui cea minunată, care ieșea la arătare.
Deci, neputând tăinui minunatul lucru al lui Dumnezeu, a zis: „Acest poloboc este al meu, dat în adâncimea mării din Roma, cu ale mele mâini păcătoase; iar cele puse în poloboc sunt vase bisericești, de aur, de argint și de cristal, potire și blide și alte multe lucruri sfințite, având pe ele inscripții cu litere latinești. Afară de acestea, am mai pus în el din averile părinților mei, aur și argint, și l-am aruncat în mare, nădăjduind în dumnezeiasca purtare de grijă. Aceasta am făcut-o din pricina tulburărilor și prigoanelor ce erau acolo împotriva celor dreptcredincioși ”.
Cuviosul a spus judecătorilor aceasta despre poloboc, însă n-a spus cealaltă mare minune despre sine, adică cum a plutit pe piatră peste ape, două zile și două nopți, fiind purtat de puterea lui Dumnezeu până la cetatea lor; și nimeni nu știa acea taină despre dânsul, decât numai Nichita, arhiereul lui Dumnezeu. Atunci judecătorii au poruncit să desfunde polobocul și au aflat așa precum le spusese starețul. Si s-au minunat de dumnezeiasca lucrare cea minunată și preaputernică a lui Dumnezeu și de acel minunat bărbat, de Cuviosul Antonie, și au poruncit să-și ia toate acelea; iar pescarii s-au dus rușinați.
Deci cuviosul, luându-și lucrurile sale, le-a arătat arhiereului Nichita, spunându-i despre acestea, iar acela, minunându-se de o altă minune asemenea cu cea dintâi, a proslăvit pe Dumnezeu. Iar cuviosul a tăcut o biserică de piatră și o mănăstire mică cu aurul și cu argintul ce era în poloboc. Și a adunat puțini frați, a cumpărat pământul din preajma mănăstirii și un iaz, spre vânarea de pește, pentru hrana monahilor. După aceasta, Nichita, arhiereul lui Hristos, s-a mutat către Domnul, nespunând nimănui taina cea despre Sfântul Antonie; astfel nu a știut nimeni acestea, până la pristăvirea lui Antonie.
După Sfântul Nichita a luat scaunul Ioan. Acela, păstorind biserica douăzeci de ani, a slăbit de bătrânețe și s-a dus la liniște. După dânsul a fost adus la arhieria Novgorodului Cuviosul Nifon din Mănăstirea Pecersca. Acesta, având dragoste duhovnicească către Cuviosul Antonie, l-a silit să primească sfințirea preoției și puterea egumeniei. Deci Sfântul Antonie era povățuitor ales fraților și tuturor pildă de viață plăcută lui Dumnezeu.
Și viețuind el mulți ani și ajungând la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Deci, chemând pe unul din monahii lăcașului său, un bărbat duhovnicesc, cu numele Andrei, i-a spus lui toate cele despre sine, ca și mai înainte arhiereului Nichita, și i-a descoperit taina pe care până atunci o ascunsese, adică cum a plutit pe piatră din Roma până la cetatea Novgorodului. Apoi, învățând pe frați și numindu-le pe Andrei egumen al lor după sine, le-a dat tuturor binecuvântarea și sărutarea cea din urmă și s-a mutat către Domnul în anul de la facerea lumii 6655, iar de la nașterea lui Hristos 1147, viețuind 80 de ani.
Iar după pristăvirea Cuviosului Antonie, Andrei a spus arhiereului Nifon și domnilor acelei cetăți și tuturor oamenilor, toate cele ce auzise din gura nemincinoasă a plăcutului lui Dumnezeu despre călătoria lui cea mai presus de fire – pe piatră, pe deasupra mării și toți s-au minunat și au dat laudă lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale.
Si trecând 450 de ani, moaștele cuviosului s-au aflat nestricate; deci s-au scos din sânul pământului în anul 7105, iar de la nașterea lui Hristos 1597, și se odihnesc în nestricăciune până astăzi, dând tămăduiri celor ce se apropie de ele cu credință, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, este slăvit în veci. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.