Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 3 iunie: Sfântul Mucenic Luchilian și cei împreună cu el patru prunci: Paul, Dionisie, Claudie și Paula fecioara și mucenița; Sfântul Cuvios Kevin din Glendalough și Sfânta Clotida, regina francilor. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iunie, în ziua a treia, pomenim pe Sfântul Mucenic Luchilian și cei împreună cu el patru prunci: Paul, Dionisie, Claudie și Paula fecioara și mucenița
Sfîntul Mucenic Luchilian a fost pe vremea lui Aurelian, împăratul Romei. El mai întîi trăia în păgînătatea închinării de idoli, fiind chiar slujitor idolesc, bătrîn cu anii, cinstit la față și alb la păr. El avea locuința aproape de cetatea Nicomidiei și slujea în capiștile necuraților zei. Iar după ce a fost luminat prin Sfîntul Botez cu darul lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce nu dorește să piară cineva, ci toți să se mîntuiască, a înțeles înșelăciunea diavolească și rătăcirea păgînească, a venit la cunoștința adevărului și a crezut întru Dumnezeu cel adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos, lepădînd și scuipînd pe idoli.
Astfel, la bătrînețe, s-au înnoit tinerețile lui ca ale vulturului, pentru că s-a născut prin Sfîntul Botez și s-a lipit cu gîndul și cu sufletul de dragostea lui Hristos. El arăta și celorlalți păgîni deșertăciunea și pierzarea necurăției idolilor și-i povățuia spre mîntuire, aducîndu-i la Hristos Dumnezeul nostru cu învățăturile sale, fiind multora chiar chip de întoarcere către Dumnezeu. Dar jidovii care trăiau acolo, văzînd o schimbare ca aceea a lui Luchilian – de la închinarea de idoli, la credința creștinească -, și mai văzînd că mulți, prin chipul și învățătura lui, lasă slujirea de idoli și se întorc la creștini primind Sfîntul Botez, s-au umplut de mînie și de urîciune. Atunci, ucigașii cei cumpliți ai Domnului, umplîndu-se de mînie, l-au pîrît și l-au dat spre judecată păgî-nilor. Deci, robul lui Hristos a fost adus la cercetare înaintea lui Silvan, care era pe atunci mai mare în Nicomidia.
Iar Silvan silea mult pe bătrîn să se lepede de Hristos și să se întoarcă la slujirea idolească. Dar el nu s-a supus nicidecum. Silvan, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l muncească în multe feluri: i-au sfărîmat fălcile, l-au bătut cu toiege fără de milă și l-au spînzurat cu capul în jos; apoi, după multe și cumplite munci, l-au aruncat în temniță.
Sfîntul Luchilian a aflat în temniță patru tineri, aruncați acolo pentru credința în Hristos: pe Claudie, Ipatie, Pavel și Dionisie. Deci, bucurîndu-se de ei, vorbea cu dînșii despre Hristos Dumnezeu și îi întărea către nevoința mucenicească, ca să nu se teamă de vremelnicile munci pentru veșnica răsplătire din cer; să nu se înfricoșeze de moarte, pentru viața ce va să fie; nici să-și cruțe floarea tinereților lor pentru Hristos, Care le gătește în Împărăția Sa fericirea cea neîmbătrînitoare. Astfel toți împreună se rugau lui Dumnezeu ziua și noaptea și unul pe altul se mîngîiau în nădejdea lui Hristos.
După cîteva zile, Sfîntul Luchilian a fost iarăși muncit împreună cu ceilalți tineri și aruncat cu dînșii într-un cuptor înroșit. Dar Atotputernicul Dumnezeu a revărsat peste dînșii mila Sa cea minunată, precum a făcut de demult celor trei tineri evrei, care au fost în cuptorul Babilonului, că și focul s-a prefăcut în răcorire și văpaia în rouă, apoi, vărsîndu-se de sus și o ploaie mare, a stins desăvîrșit cuptorul; și astfel au ieșit nevătămați Sfîntul Luchilian împreună cu cei trei tineri. O minune ca aceasta preaslăvită a lui Dumnezeu, păgînii cei orbiți cu necredința și cu răutatea, o socoteau a fi nu a puterii dumnezeiești, ci a fermecătoriei creș-tinești. Deci, nedreptul judecător a condamnat pe sfinții mucenici la moarte și i-a trimis în Vizantia, ca acolo să-și ia pedeapsa. Ajungînd în Vizantia cei patru sfinți tineri, Claudie, Ipatie, Pavel și Dionisie, au fost tăiați cu sabia; iar pe Sfîntul Luchilian l-au spînzurat pe cruce și, pătrunzîndu-l cu piroane peste tot trupul, și-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Cum că el a fost răstignit pe Cruce de iudei, se arată și în cîntarea a treia a canonului, unde se vorbește aceasta în următorul stih: „Iuda a vîndut de demult ucigașilor de Dumnezeu pe izbăvitorul Hristos, iar tu acum ai fost vîndut tot de iudeii cei fărădelege”.
Împreună cu ei s-a numărat la cununa lor cea mucenicească și Sfînta fecioară Paula. Aceasta s-a născut din părinți credincioși și din tinerețe aprinzîndu-se cu inima spre dragostea lui Hristos, își păzea fecioria sa, pentru Mirele Cel fără de moarte. Astfel se sîrguia ea să se afle vrednică în cămara cerească. Apoi, rămînînd orfană de părinți și avînd averi îndestulate, înconjura temnițele și cerceta pe cei legați care pătimeau pentru Hristos, cumpărînd cu aur pe străjeri pentru a intra în temniță la sfinți. Ea slujea robilor lui Hristos, dîndu-le toate cele trebuincioase din averile sale; celor chinuiți de foame și de sete le aducea hrană și băutură; celor dezbrăcați le dădea îmbrăcăminte; trupurile cele rănite ale muce-nicilor și bubele cele cu puroaie le tămăduia, spălîndu-le, ștergîndu-le, punîndu-le plasture tămăduitoare, învelindu-le cu pînze curate și sărutîndu-le ranele lor primite pentru Hristos, îi ruga cu lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru dînsa ca să nu o lipsească de mila Sa.
Această mireasă aleasă a lui Hristos se ducea și la Sfîntul Luchilian, care ședea cu cei trei tineri în temnița din Nicomidia și se îndulcea de învățăturile lui cele folositoare. Iar cînd sfîntul se muncea împreună cu acei tineri, ea privea la nevoința lor și în taina inimii sale se ruga cu dinadinsul lui Hristos pentru dînșii, ca să întărească pe robii Săi și să le dea răbdare și ajutor, ca să poată răbda muncile pînă la sfîrșit, pentru slava sfîntului Său nume. Apoi, după ce se risipea mulțimea, ea se ducea la locul acela unde se munceau sfinții și aduna sîngele lor cel vărsat pe pămînt, și-l păzea la sine cu o mare sfințenie. Iar cînd ducea pe bătrîn și pe cei patru tineri în Vizantia la moarte, ea îi urma slujindu-le.
După ce sfinții tineri au fost tăiați, această sfîntă fecioară le-a adunat cinstitele lor trupuri și le-a îngropat cu bună cucernicie. Iar după sfîrșitul Sfîntului Luchilian și a tinerilor sfinți, s-a întors iarăși în Nicomidia, slujind cu dragoste sfinților mucenici. Deci, fiind cunoscută de păgîni că este creștină, au prins-o și au adus-o la judecată înaintea lui Silvan. Acolo, după multe momeli amăgitoare și îndemnuri îngrozitoare, comitul, văzînd-o neînduplecată, a poruncit să o bată mult fără milă cu bețe și cu toiege; și, slăbind cu trupul, nu cu duhul, de rănile cele multe, i s-a arătat îngerul Domnului și a tămăduit-o. Deci, mucenița, cîștigînd sănătate trupească, s-a arătat mai îndrăzneață și mai vitează ca înainte. Atunci au bătut-o cu asprime peste gură, deoarece a ocărît cu cuvinte batjocoritoare pe muncitor.
După aceasta au aruncat-o în temniță și, scoțînd-o iar la cercetare, au aruncat-o într-un cuptor foarte ars, dar a ieșit din cuptor fără de vătămări; de vreme ce și la ea, ca și la cei mai dinainte sfinți mucenici, puterea lui Dumnezeu a răcorit tăria focului, ca să nu se atingă văpaia cea arzătoare de mireasa lui Hristos. După toate acestea, muncitorul a osîndit-o la moarte și a trimis-o la Vizantia ca acolo să-și ia pedeapsa, unde s-a sfîrșit și Sfîntul Luchilian cu acei tineri.
Cînd a ajuns mucenița lui Hristos la locul acela, unde Luchilian a suferit pentru Hristos moarte pe cruce, a mulțumit lui Dumnezeu Cel ce a învrednicit-o de cununa mucenicească și de împărtășirea cu sfinții.
Apoi, rugîndu-se Domnului cu dinadinsul, și-a plecat cu bucurie feciorescul său cap sub sabie și, tăindu-i-se, a trecut de la cele de jos la cele de sus. Astfel a intrat în cămara cea cerească, întru bucuria Domnului său, încununîndu-se de preaiubitul său Mire, Domnul nostru Iisus Hristos, cu îndoită cunună, a fecioriei și a muceniciei.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Kevin din Glendalough
Cuviosul Kevin s-a născut în jurul anului 498. Era originar dintr-o familie regală irlandeză. Nașterea sa a fost prevestită mamei sale de către un înger, care i-a spus să-i pună numele Coemgen (bine-născut). După botez, educarea copilului a fost încredințată sfinților monahi de la mănăstirea Kilnamanagh. Pe când avea șapte ani, la începutul Postului Mare, s-a ascuns într-o colibă pentru a petrece Postul în rugăciune, îngenuncheat și cu mâinile ridicate în formă de cruce, fără să închidă vreun ochi. O mierlă a venit și și-a făcut cuib în palma sa, apoi a făcut ouă, iar sfântul nu și-a coborât mâinile decât numai după ce puii ieșiți din ou au putut să zboare singuri, chiar înainte de Paști.
Crescând, a fost hirotonit preot, iar apoi s-a retras într-un loc pustiu, numit Glendalough (valea celor două lacuri), la sud de Dublin. Acolo, departe de lume, a dus o viață ascetică, dedicată în întregime lui Dumnezeu, hrănindu-se numai cu ierburi sălbatice. Adeseori își petrecea noaptea citind Psaltirea în apele înghețate ale lacului. Vreme de șapte ani a trăit într-o peșteră din apropiere, în rugăciune și nevoință. Datorită nevoințelor sale, a dobândit atâta har de la Dumnezeu, încât, atunci când se ruga, veneau îngerii și-i însoțeau rugăciunea până la ceruri, iar când mergea prin pădure, copacii își plecau crengile înaintea lui.
În scurt timp, înprejurul său s-au adunat mulți ucenici, dornici să-i imite cereasca viețuire. Întrucât nu se îndeletniceau cu nimic altceva decât cu rugăciunea, Domnul se îngrijea de nevoile lor zilnice. O vidră le aducea pește în fiecare zi. Însă atunci când unul dintre monahi și-a pus în gând să omoare vidra pentru a-și face mănuși din frumoasa ei blană, animalul a încetat să-i mai viziteze.
Mai târziu, sfântul și-a mutat chilia puțin mai departe. La scurt timp, mănăstirea a devenit un adevărat centru monastic. Se spune că în jurul său se adunaseră mii de monahi, care aveau să contribuie decisiv la propovăduirea credinței creștine în Irlanda. Întors dintr-un pelerinaj de la Roma, Sfântul Kevin a adus cu el multe moaște de sfinți, care au săvârșit multe și mari minuni.
După mulți ani în care a fost păstorul și călăuzitorul nu numai al mulțimii de ucenici, ci și al întregului popor, a adormit în pace la vârsta de 120 de ani (în jurul anului 618). Cuviosul Kevin este cinstit ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți ai Irlandei, alături de Sfântul Patrick (17 martie), Sfântul Columba (9 iunie) și Sfânta Brigida (1 februarie). Mănăstirea sa reprezintă unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Irlanda.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Clotida, regina francilor
Sfânta Clotilda era fiica lui Chilperic, care împărățea împreună cu cei doi frați ai săi în regatul Burgunzilor, de la Jura până la Durance. S-a născut în jurul anului 475 când, după prăbușirea Imperiului Roman, popoarele barbare – burgunzii, vizigoții, francii și alamanii rivalizau pentru a-și împărți Galia. Ortodoxă după mamă, în timp ce toți ceilalți suverani burgunzi erau arieni, a trebuit să plece în exil după asasinarea părinților săi de către unchiul ei, și a dus o viață cuvioasă la Geneva. Tânăra și frumoasa prințesă fusese remarcată de către ambasadorii lui Clovis, regele Francilor, astfel că acesta din urmă a cerut-o în căsătorie, pentru a pecetlui unirea poporului său cu Burgunzii (în jurul anului 492). Prin blândețea ei și pilda purtării sale virtuoase, regina a câștigat o mare influență asupra lui Clovis, care a îngăduit botezul copilului lor bolnav, care s-a făcut sănătos datorită rugăciunilor mamei sale. Însă în ceea ce-l privea, Clovis nu s-a lăsat înduplecat de imboldurile soției sale; până într-o bună zi, când, trebuind să-i înfrunte pe Alamani la Tolbiac, dincolo de Rin (496), înfricoșat de superioritatea adversarului său, s-a rugat „Dumnezeului Clotildei” și I-a promis să se boteze dacă avea să câștige. Cum Francii au câștigat bătălia, regele și-a ținut promisiunea și, după ce a urmat pregătirea catehetică sub îndrumarea sfântului Vaast [6 februarie], a fost botezat de către sfântul Remi, episcop de Reims [1 octombrie], la praznicul Nașterii Domnului din anul 496. Botezul lui Clovis dimpreună cu peste trei mii de nobili și soldați franci a deschis drumul convertirii întregului popor, ce avea să devină un neam creștin cu un viitor strălucit.
Mai apoi regina Clotilda a continuat să-l îndemne pe suveran să se poarte cu blândețe cu dușmanii săi și să aibă respect față de instituțiile Bisericii. Ea a rânduit ridicarea la Paris, capitala regatului, o biserică închinată Sfinților Apostoli (astăzi ea este închinată Sfintei Genoveva), în care au fost îngropate moaștele Sfintei Genoveva [3 ianuarie], pe care Clotilda o cinstea cu multă râvnă.
La moartea lui Clovis, regina, în vârstă de numai patruzeci de ani, s-a retras la Tours, la biserica sfântului Martin [11 noiembrie], a cărui cinstire a propovăduit-o, petrecându-și restul vieții făcând fapte bune spre slava lui Dumnezeu. Având la dispoziție nenumărate avuții, sfânta a ajutat un număr mare de biserici și mănăstiri. Sfântul Grigorie de Tours a scris despre ea: „Era considerată în acea vreme nu ca o regină, ci ca roaba lui Dumnezeu… Nu a fost atrasă de puterea de care dispuneau fiii ei, și nici de avuții, nici de ambițiile lumești, ci a dobândit harul prin smerenie”1. A împărțit tot ce avea, astfel că se spune că la moartea ei nu-i mai rămăsese nimic.
Profund îndurerată de pierderea fiului cel mare, Clodomir, în lupta împotriva burgunzilor, i-a luat pe fiii mai mici la Tours. Când ceilalți doi fii ai săi, Clotaire și Childebert, i-au cerut să-i trimită pe orfani la Paris pentru a-i așeza pe tron, ea a fost de acord fără nicio bănuială, însă mai apoi a aflat cu groază că aceștia fuseseră uciși fără milă de unchii lor, și numai mezinul, Clodoald, reușise să se adăpostească într-o mănăstire2. Tot în acea vreme și-a pierdut și fiica, măritată cu regele vizigoților, crudul și violentul Amalaric. Nemaiavând de atunci nicio mângâiere pe pământ, Clotilda și-a închinat întreaga viață cinstirii sfântului Martin. Când, în anul 534, cei doi fii au săi au intrat în război, ea a mers în grabă la mormântul sfântului pentru a-i cere ajutorul, și în chip minunat o furtună a despărțit cele două oști, făcându-i pe cei doi frați să se împace.
Simțind că se apropia trecerea sa la cele veșnice, sfânta Clotilda i-a chemat la căpătâiul ei pe Clotaire și Childebert, și i-a îndemnat să-și ducă viața în dragoste creștină, iar apoi, după ce le-a proorocit ce avea să vină, și-a încredințat în pace sufletul în mâinile Domnului, la data de 3 iunie 545, mărturisind Sfânta Treime.
Pildă pentru văduve și împărătesele creștine, sfânta Clotilda a fost cinstită ca fiind întemeietoarea și apărătoarea monarhiei franceze. Legenda spune că, printr-o descoperire de la un înger, l-a înarmat pe Clovis pentru luptă cu un scut ornat cu trei flori de crin – simbolul Sfintei Treimi – care a devenit mai apoi emblema regilor Franței.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.