Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 3 septembrie: Sfântul Sfințit Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei și cei împreună cu dânsul; Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stănișoara; Sfântul Cuvios Teoctist; Sfânta Muceniță Vasilisa din Nicomidia și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Pisidia. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna septembrie, în ziua a treia pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei și cei împreună cu dânsul
Sfântul Mucenic Antim fost episcop al Nicomidiei între 284 și 303, trăind în anii celei mai cumplite prigoane împotriva creștinilor, pe timpul împăraților Dioclețian și Maximian (284-305).
În vremea aceasta credință creștină creștea pe ascuns, pretutindeni, în toată împărăția. În anul 302 s-a dat porunca împotriva ei: se dărâmau biserici, se ardeau cărțile sfinte, episcopii creștinilor erau prinși, creștinii înșiși erau supuși la chinuri, dacă nu se lepădau de Hristos. În două rânduri, dușmanii creștinilor au pus foc palatului împărătesc, dând vina pe creștini.
Furia prigoanei era fără margini. Creștinii au îndurat chinuri de o cruzime nemaînchipuită de mintea omenească. Înseși soția și fiica împăratului, îngrozite, s-au lepădat de credința în Hristos. A început o vărsare de sânge cum nu s-a mai văzut.
Între episcopii întemnițați atunci a fost și episcopul Antim al Nicomidiei, căruia astăzi îi facem pomenirea. La începutul prigoanei, el a stat o vreme ascuns în satul Semăn, de unde întărea pe creștini prin trimiși și scrisori. Dar, venind și ceasul lui, s-a dat prins de bună voia lui pentru mărturisirea lui Hristos. Întâlnindu-se cu ostașii călări, trimiși să-l prindă, și întrebat fiind unde se alfa Antim, învățătorul creștinesc, el a răspuns: „Vă voi spune vouă de Antim și-l voi da pe el în mâinile voastre, numai să vă odihniți puțin de cale”. Și le-a pus înainte mâncare și le-a făcut lor ospăț, după putere, cu dragoste cinstindu-i pe ei, apoi s-a arătat lor pe sine că este Antim.
Aceasta auzind-o, ostașii s-au mirat și se rușinau, văzând primirea cea cu dragoste și ospătarea cea făcută lor, și au zis: „Nu te vom lua cu noi, ci vom spune că nu te-am întâlnit.” Iar el îi învață să spună adevărul, că dorea să moară pentru credință, învățându-i și pe ei să creadă în Hristos. Și ajungând la un rău s-au botezat.
Deci, a stat înaintea lui Maximian împăratul, puse fiind înainte toate uneltele de chinuri. Și-l întrebă, iar el cu îndrăzneală mărturisea pe Hristos. Deci, i-au zdrobit toate oasele trupului și cu fiare arse l-au împuns, pe hârburi l-au tras gol, cu toiege l-au bătut și în încălțăminte de aramă arsă l-au încălțat, de ostași a fost gonit și la roată a fost legat, iar la sfârșit îi tăiară capul. Dumnezeului nostru slavă.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stănișoara
În munții din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulți sihaștri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaș de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Țării Românești, cât și după aceea. Printre cei mai cunoscuți pustnici ai locului au fost cei șase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s-au retras dincolo de Olt. Dintre ei cunoaștem cu numele pe Cuvioșii Daniil duhovnicul și Misail, ucenicul său, care s-au așezat la poalele Muntelui Cozia și au întemeiat Schitul Turnu, precum și pe Cuvioșii Neofit și Meletie, pe care îi prăznuim astăzi. Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânișoara.
Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea din părinți creștini ortodocși, cu frică de Dumnezeu și cu evlavie sfântă. De tânăr a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia și, după mai mulți ani de ascultare smerită în obște, dorind viață desăvârșită, a primit binecuvântarea starețului său să meargă în pustnicie. Astfel, și-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui numit Sălbaticul și acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli și în neîncetată rugăciune, primind după o vreme tunderea în marea schimă călugărească. Toată săptămâna postea și se ruga în peșteră, iar din când în când, în Duminici și sărbători, cobora la sihăstria de la Turnu, se spovedea la Cuviosul Daniil duhovnicul, apoi, la Sfânta Liturghie, se împărtășea cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Hristos. Fiind lucrător încercat al rugăciunii neîncetate, acest fericit, mare nevoitor și iubitor de Dumnezeu, după ce s-a dăruit cu totul vieții pustnicești și a ajuns pe înalte trepte de sfințenie, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor și al mijlocirii pentru întreaga lume. După 30 de ani, trăiți în sălbăticia locurilor, unde a suferit asprimea iernilor „în sărăcie și golătate”, răbdând grele ispite de la diavoli, și-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo în peșteră, neștiut de nimeni. Trupul său răposat a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care era rânduit să ducă mâncare pustnicilor. El a luat trupul Sfântului și l-a adus la mănăstire să-l îngroape. Dar noaptea fericitul Neofit i s-a arătat în vis și l-a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi în peșteră. Tot în această noapte Cuviosul s-a arătat și starețului, îndemnându-l să așeze la locul său de nevoință sfântul său trup. A doua zi de dimineață, călugărul a luat cinstitul trup al Cuviosului și, împreună cu un alt monah, le-a dus în peștera lui, în muntele Sălbaticul. Ajungând aici, unul dintre călugări, supărat de osteneala pe care o făcuse, a zis: „Cu urșii ai trăit, cu urșii să rămâi!”. Pentru aceste vorbe lipsite de evlavie a fost însă pedepsit îndată, întorcându-i-se capul spre spate. Atunci, cu vaiete mari a coborât la mănăstire, mărturisindu-și păcatul. Părinții, împreună cu starețul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos și acesta s-a vindecat îndată. În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni și tămăduitor. Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulți credincioși își îndreptau pașii spre peștera lui unde se închinau și primeau mângâiere sufletească și vindecare de boli. Moaștele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânișoara, unde mulțime de binecredincioși creștini primesc ajutor, fiind izbăviți de patimi sufletești, de necazuri și de boli, iar peștera unde s-a nevoit Cuviosul este și astăzi loc de pelerinaj.
Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânișoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea și al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a și intrat ca viețuitor din fragedă vârstă. Aici s-a nevoit în post și rugăciune până în ziua în care, la rugămințile lui, starețul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinții sihaștrii și să se nevoiască dincolo de Olt. Cuviosul și-a săpat o peșteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia și pustnicul Neofit. Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă și s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu și păzindu-și mintea curată de cugetele cele rele. Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri și lupte împotriva duhurilor necurate. Șase zile se nevoia în chilia pe care și-o săpase în peșteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, și primea Sfânta Împărtășanie. Zilnic își aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult și, în același timp, să se roage și mai mult. La bătrânețe, însă, nemaiputând coborî din peșteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu și prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peșterii sale, care curge și astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”. Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor și al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfințenia sa. După îndelungate nevoințe, ajungând la adânci bătrâneți, și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu. O parte din cinstitele sale moaște, care au odihnit vreme îndelungată în peșteră, au fost mai târziu împărțite de credincioși, iar peștera este loc de închinare până astăzi.
Viața și nevoințele Cuvioșilor Neofit și Meletie îi arată a fi preamăriți de Duhul Sfânt și moștenitori ai Împărăției cerurilor, ca purtători de daruri duhovnicești și rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Teoctist
Sfântul Teoctist al Palestinei a fost un mare ascet care a trăit în sălbăticia iudeică numită Wadi Mukellik. La început a fost împreună-nevoitor cu Sfântului Eftimie cel Mare (prăznuit la 20 ianuarie). Dragostea unuia față de celălalt a crescut într-atât încât păreau că sunt două trupuri cu un singur suflet. Cei doi se asemănau foarte mult în virtuți și sfințenie, sprijinindu-se reciproc în nevoințe. În fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deșert pentru a se ruga în pustietate și se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor.
După cinci ani petrecuți împreună, Sfinții Eftimie și Teoctist s-au retras în deșert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (=oază) o peșteră mare care a devenit mai târziu biserică. Ei au decis să rămână acolo, fiind convinși că aceea era voia Domnului. Petrecând izolați de lume, trăiau mâncând ierburi sălbatice.
Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămână necunoscute. EL dorea ca și ceilalți să se bucure de înțelepciunea și sfințenia lor. Astfel, într-o zi niște păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi și au alergat de au spus și altora din sat despre ei. Nu peste mult timp, ei au fost vizitați de mulți oameni ba chiar și de călugări care veneau din alte mănăstiri și doreau să rămână sub ascultarea lor.
Adunându-se mulți călugări, sfinții au fost nevoiți să ridice o lavră deasupra bisericii din peșteră. Teoctist a devenit egumenul lavrei iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peșteră. Înțeleptul Teoctist a primit pe toți cei care veneau la el, spovedindu-i și vindecându-le neputințele sufletești și trupești cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.
La o vârstă foarte înaintată, sfântul s-a îmbolnăvit și Eftimie a fost cel care, deși împlinise și el vârsta de 90 de ani, l-a vizitat și l-a îngrijit. Când Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, la înmormântarea sa a slujit Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.
Sf. Teoctist al Palestinei este altul decât Sf. Teoctist al Siciliei (prăznuit în 4 ianuarie).
Tot în această zi pomenim pe Sfânta Muceniță Vasilisa din Nicomidia
În împărăția răucredinciosului Diocletian nici o altă cetate nu s-a înroșit cu sângele mucenicilor așa ca Nicomidia, întru care era atâta mulțime de credincioși uciși pentru Hristos, încât într-o lună s-au nunłărat șaptesprezece mii, în afară de cei douăzeci de mii care au fost arși în biserică, în ziua Nașterii lui Hristos. Iar această nevinovată junghiere a credincioșilor nu într-o lună s-a săvârșit, ci multă vreme s-a întins, fiind acea prigonire grea și cumplită, și câți creștini au fost uciși, cine poate să-i numere, fără numai singur Dumnezeu, Cel ce numără mulțimea stelelor?
În aceeași cetate a Nicomidiei a pătimit și această Sfântă Muceniță Vasilisa. Și Atotputernicul Dumnezeu știe că nu numai în oamenii cei desăvârșiți, ci și în copiii cei mici poate să-și arate puterea Sa cea mare. Pentru că această muceniță a fost fecioară de nouă ani, mireasă curată a cerescului Mire și, fiind pusă înaintea ighemonului Alexandru al Nicomidiei, cu așa îndrăzneală a mărturisit pe Hristos, încât toți s-au mirat de buna înțelegere și de limba ei slobodă, căci ca un bărbat desăvârșit se lupta cu chinuitorul pentru cinstea Domnului. Pe aceasta, după multe cuvinte îmbunătoare și făgăduințe, văzând-o prigonitorul neplecată, a poruncit să o bată peste obraz, iar ea a mulțumit lui Dumnezeu. Apoi a poruncit s-o dezbrace de haine și cu vergi să o bată, iar ea a dat lui Dumnezeu mai multă mulțumire. Deci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să o bată și mai mult. Și atât o bătură peste tot trupul, încât s-a făcut numai o rană, iar ea striga: „Doamne, mulțumesc Ție pentru toate! „
După aceea, prigonitorul a poruncit să i se sfredelească gleznele și, legând-o cu funia, să o spânzure cu capul în jos, iar sub dânsa să se aprindă focul, deasupra căreia să se pună smoală, pucioasă, untdelemn și plumb, ca din acea silnică durere și de iuțimea focului degrabă să-i iasă sufletul. Sfânta, pătimind așa, se simțea ca într-o răcorire a raiului și cânta, lăudând pe Dumnezeu. Văzând că nu ia în seamă chinuirea lui, ighemonul a poruncit să ardă un cuptor și acolo să o arunce pe sfânta. Iar ea, însemnându-secu semnul cinstitei cruci, a intrat în mijlocul văpăii și, stând multăvreme în focul arzător, a fost păzită fără vătămare. Toți cei ce vedeau se spăimântau și nu pricepeau acea preaslăvită vedere. Apoi, scoțând pe Vasilisa din cuptor, a dat drumul la doi lei asupra ei ca s-o mănânce. Dar sfânta, rugându-se, a rămas nevătămată de fiare, că rugăciunea cea feciorească, ca și a lui Daniil, a astupat gurile leilor.
Văzând acestea, ighemonul Alexandru s-a spăimântat și a fost în uimire multă vreme. După aceea a zis: „Acestea sunt judecățile lui Dumnezeu! ” și îndată a căzut la picioarele sfintei, zicând:
„Miluiește-mă, roaba cerescului Împărat și Dumnezeu, și mă iartă pe mine de câte răutăți ți-am făcut, iar pe Dumnezeul tău roagă-L pentru mine să nu mă piardă pentru tine, căci iată și eu de acum cred într-însul”. Atunci sfânta muceniță, deschizându-și gura, a preamărit cu mare glas pe milostivul Dumnezeu, care a luminat orbirea ighemonului și la cunoștința adevărului l-a călăuzit. Apoi, chemând pe episcopul Antonin, i-a poruncit să-l povățuiască și, învățându-l credința, să-l boteze.
Mare bucurie a fost credincioșilor ce se aflau acolo pentru întoarcerea lui Alexandru, care, fiind botezat, se căia de păgânătatea sa de dinainte și pentru tirania cu care pierdea pe cei ce mărturiseau pe Hristos. Apoi se rugă Sfintei Vasilisa să-i ceară milă de la Dumnezeu, prin ale cărei mijlociri și rugăciuni în puțină vreme, plin de adevărată pocăință, s-a mutat la Domnul în mărturisirea cea bună și s-a îngropat de credincioși cu cinste. Iar sfânta, după îngroparea lui, a ieșit din cetate ca la trei stadii și, oprindu-se, a aflat o piatră și, stând pe dânsa, s-a rugat și îndată a curs apă din piatră, din care bând, s-a depărtat puțin de acolo și, plecându-și genunchii la pământ cu rugăciune, și-a dat Domnului duhul său.
Înștiințându-se de aceasta, episcopul Antonin a mers și a îngropat pe sfânta, făcându-i mormântul aproape de piatra unde cu rugăciunea ei a ieșit apa. Prin rugăciunile Sfintei Vasilisa, Doamne, varsă peste noi mila Ta cea mare și bogată. Amin.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Pisidia
Icoana Maicii Domnului din Pisidia este prăznuită pe 3 septembrie.
Icoana Maicii Domnului din Pisidia a fost proslăvită prin minuni în orașul Sozopol, dar originea sa este necunoscută. Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, pomenește de „icoana Maicii Domnului din Pisidia” în scrisorile sale despre venerarea icoanelor, care au fost citite la cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic. El a spus că „din mâinile Născătoarei de Dumnezeu curgea mir înmiresmat” și a descris icoana ca fiind „din vechime”.
Minuni săvârșite de icoana Maicii Domnului din Pisidia au fost înregistrate încă din secolul al VI-lea.
Una dintre multele minuni a fost consemnată de preotul Eustațiu, care a fost contemporan cu Patriarhul Eutihie (6 aprilie). La Amasea, în apropiere de Sozopolis, era o familie ai cărei copii se nășteau morți. Îndurerați de nenorocire, ei au mers la Patriarhul Eutihie, pentru povățuire. Sfântul Eutihie s-a rugat și i-a uns cu untdelemn sfințit de la Sfânta Cruce a Mântuitorului și de la icoana Maicii Domnului, spunând: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos! Botează-ți copilul tău, Petru, și el va trăi”. Curând soția a dat naștere unui fiu pe care l-au numit, într-adevăr, Petru. Mai apoi au avut un al doilea fiu, pe care l-au numit Ioan. Oamenii din oraș I-au dat slavă lui Dumnezeu când au auzit de această minune.
Timp de aproape 600 de ani, din icoana Maicii Domnului din Pisidia a curs mir înmiresmat. Eleusie, un ucenic al Sfântului Ierarh Teodor Sicheotul (22 aprilie), a dat mărturii despre aceasta.
O copie a acestei vechi icoane făcătoare de minuni a fost făcută în Rusia în anul 1608, la Mănăstirea Novospasky din Moscova (noua Mănăstire a Schimbării la Față a Mântuitorului). Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este înfățișată ținându-L pe Pruncul Hristos pe brațul stâng, iar cu mâna dreaptă binecuvântând.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.