Sfinții zilei – Sinaxar 30 august

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 30 august: Sfinții Ierarhi Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului; Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca și Secu, Arhiepiscopul Romanului; Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei; Sfântul Cuvios Alexandru Svirski și Sfântul Cuvios Hristofor. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna august, în ziua a treizecea pomenim pe Sfinții Ierarhi Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului

Sfântul Alexandru, arhiepiscopul Constantinopolului

De origine modestă și lipsit de știința cărților, dar prin virtuțile și harismele sale apostolice, sfântul Alexandru s-a aflat demn să-l slujească pe sfântul Mitrofan (cf. 4 iunie), Arhispiscop al Bizanțului, în calitate de preot al episcopului, iar mai târziu (314) ca episcop ajutător. După victoria sfântului Constantin asupra lui Licinius, împăratul a organizat o întâlnire oratorică între Alexandru și ritorii păgâni din Bizanț, care s-au văzut înfrânți nu de discursul sfântului, ci de o minune ce a săvârșit-o. Cum sfântul arhiepiscop Mitrofan era prea bolnav și prea bătrân ca să mai poată participa la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (anul 325), l-a trimis pe Alexandru să prezideze în locul lui. După închiderea lucrărilor Sinodului, împăratul Constantin a cerut la toți Purtătorii-de-Dumnezeu Părinți ce au strălucit în timpul lucrărilor să vină la Constantinopol (oraș pe care tocmai și l-a ales drept cetate imperială) ca să-l binecuvinteze. Un înger al Domnului i-a apărut în acele zile Sfântului Mitrofan, descoperindu-i că avea să-și încredințeze Domnului sufletul său în zece zile, și ca să-l lase pe fericitul Alexandru arhiepiscop în locul lui. Părinții episcopi care se aflau la Constantinopol în acele zile s-au bucurat de această veste și, după ce au slujit slujba de înmormântare a Sfântului Mitrofan l-au înscăunat în mod solemn pe sfântul Alexandru ca prim Episcop al noii capitale a Imperiului. În urma Sinodului de la Nicea, Sfântul Alexandru, care avea deja aproape 70 de ani, a continuat să apare Credința Ortodoxă în fața intrigilor lui Arie și a acoliților săi. Unii au spus chiar că sfântul Alexandru ar fi făcut mai multe călătorii apostolice în Tracia, Macedonia, Tesalia și în insulele grecești pentru a predica credința Sinodului ortodox de la Niceea.

Convocat la Nicomidia pentru ca să-și explice credința, Arie (Arius) a reușit să-l înșele pe împărat semnând o mărturisire de credință în care se mulțumea să spună că Fiul lui Dumnezeu este născut înainte de toți vecii. Profitând deci de această mărturisire de credită, Arie a cerut atunci reintegrarea sa în Biserică. Sub presiunea lui Eusebiu de Nicomidia, împăratul a primit favorabil cererea sa și a cerut Episcopilor reuniți la sinodul din Tir să o examineze (335). Acest sinod, compus în principal din partizani de-ai lui Arie, s-a întors cu răutate împotriva Sfântului Atanasie cel Mare (prăznuit la 18 ianuarie împreună cu Sfântul Chiril, amândoi arhiepiscopi ai Alexandriei, și la 2 mai – aducerea moaștelor), pe care l-au tratat de vrăjitor, de brută și de semănător de discordie. Luând cunoștiința de toate acestea, sfântul Atanasie s-a îmbarcat în secret pe o corabie cu destinația Constantinopol, unde a încercat în zadar să vorbească cu împăratul, în timp ce sinodul de la Tir îl condamnă la exil în Treves (orașul german Trier de azi). Arius a încercat să revină la Alexandria, însă la această veste o răzmeriță a izbucnit în osar contra lui, astfel încât împăratul la chemat la Constantinopol ca să se împărtășească cu sfântul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia și ai săi au făcut tot felul de presiuni asupra sfântului arhiepiscop ca să slujească o Sfântă Liturghie în care să se împărtășească cu Arie ereticul. Atunci sfântul Alexandru s-a retras în biserica Sfânta-Irina și, îngenunchiind în fața sfântului jertfelnic, s-a rugat zi și noapte cu aceste cuvinte: „Doamne, dacă Arie trebuie să fie împăcat cu Biserica, atunci slobozește pe robul tău cu pace. Dar dacă ai milă de Biserica Ta și nu vrei ca moștenirea Ta să se facă de rușine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii să nu ia erezia drept Adevărata Credință”. Sâmbătă, cu o zi înainte de duminica în care ar fi trebuie să se petreacă această slujbă, pe când se găsea în piața lângă coloana de porfiră ridicată de Constantin, Arie a fost brusc chemat de nevoile firești, și pe când era la closet, mațele au crăpat în el, și acolo a și murit, în locul în care-și fac oamenii nevoile firii, lipsindu-se astfel și de împărtășanie și de viață. Când a aflat această veste, Sfântul Alexandru a dat slava lui Dumnezeu, nu pentru moartea aceluia, ci pentru că Domnul și-a arăta încă o dată puterea Să peste dorința mai-marilor lumii acesteia. Totuși, cu această tulburări nu au luat sfârșit, și sfântul Alexandru a trebuit să continue să lupte pentru Ortodoxie. A adormit în pace câteva luni după moartea Sfântului Constantin (337), la vârsta de 98 de ani, lăsând în scaunul de la Constantinopol pe Sfântul Pavel (prăznuit la 6 noiembrie).

Sfântul Ioan, patriarhul Constantinopolului

Deși nu mai știm azi pe care din sfinții patriarhi de Constantinopol cu numele de Ioan prăznuim în această zi, se pare că este vorba de Ioan al VIII-lea Xiphilinos, care a păstorit între anii 1064 și 1075, când a murit, în vârstă de 65. Originar din Trebizonda, el și-a făcut studiile la Constantinopol, unde a fost prieten cu Mihail Pselos (Psellos), dar fără să împărtășească cu el pasiunea pentru filosofia neoplatonică ce l-a și condus la erezie. Cum Ioan era foarte învățat în științele juridice, i s-a încredințat catedra de drept a Universității imperiale pe care Pselos se străduia să o ridice la înălțimea de altădată. Dar în urma unor intrigi de la curte, Ioan este nevoit să părăsească capitala și, după ce a luat haina monahală, a trăit zece ani într-o mănăstire din Muntele Olimp al Bitiniei. La moartea Patriarhulu Constantin Lichoudes, Ioan a fost chemat de împăratul Constantin Doukas (Duca) și sfințit Patriarh Ecumenic, împotriva reținerilor sale. În acele vremuri tulburi, când expansiunea turcilor seleucizi devenea din ce în ce mai amenințătoare, patriarhul Ioan, om al păcii și al împăcării, s-a străduit să refacă legăturile cu Biserica armeană. A trăit toată viața într-o mare sărăcie și într-o desăvârșită curăție. Dădea milostenie tot ce avea, făcea distribuții publice de cele necesare vieții și ajută la întreținerea și refacerea bisericilor. Slujea zilnic Sfânta Liturghie, în ciuda criticilor unor alți episcopi, mai lumești, și era strălucitor în interpretarea dogmelor și canoanelor Bisericii.

Sfântul Pavel, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea zis cel Tânăr era originar din Cipru. El a fost mai întâi citeț, și, strălucind cu cuvintele și faptele sale virtuoase, a fost ales Patriarh, împotriva voinței sale, în cea dea două Duminică a Postului Mare din anul 780, după o lungă perioadă în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburărilor ereziei iconoclaste. Sub presiunea împăratului persecutor Leon al IV-lea Kazarul, Pavel a trebuit să semneze un document în care declară că nu va accepta cultul icoanelor. Dar împăratul a murit la puțină vreme după hirotonirea lui, așa încât a putut să retracteze cele semnate cu forța. Totuși, erezia continuă să se răspândească, iar el, bătrân și bolnav, se vedea neputincios a-i face față, așa încât a preferat să renunțe la slujirea de Patriarh și să se retragă la Mănăstirea lui Flor, fără să o prevină însă pe împărăteasa regență, Sfânta Irina (cf. 7 august ). Decum au aflat, împărăteasa și fiul ei Constant al VI-lea s-au dus la sfântul episcop și l-au întrebat de ce a plecat. Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a răspuns: „Nu ar fi trebuit să accept să fiu în fruntea unei Biserici care se separă de împărtășirea cu celelalte scaune patriarhale”. Plini de întristare și de amărăciune, suveranii au trimis o ambasadă de patricieni și membrii ai Senatului, ca să încerce să-l convingă să revină. Dar el le-a răspuns cu hotărâre: „Dacă nu adunați un Sinod Ecumenic care să corecteze eroarea care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi”. Și cum ei îl întrebau de ce a acceptat să semneze cu împăratul eretic, Pavel le-a răspuns: „Tocmai din această cauză plâng și mă tânguiesc acum și m-am hotărât să mă pocăiesc, rugându-l pe Dumnezeu să mă pedepsească pentru că nu am predicat adevărul de frică nebuniei voastre”. A adormit cu pace două sau trei luni după aceasta (784), aducând mare doliu la palat și printre ortodocși, căci toți îl admirau pentru virtutea și credința sa. Iar datorită acestei hotărâri și mustrări a lui, împărăteasa și patriarhul ce i-a urmat, Sfântu Tarasie (cf. 25 februarie), au început pregătirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca și Secu, Arhiepiscopul Romanului

Între sfinții primelor veacuri creștine se află și mulți ierarhi, vrednici conducători spirituali ai credincioșilor și, totodată, pilde pentru ei de curăție a vieții. Însă nu toți ierarhii cu viață îmbunătățită ai acelor vremuri au rămas cunoscuți până astăzi. Așa este cazul, la români, cu Ioan de la Râșca – numit de către mitropolitul Dosoftei „Arhiepiscopul cel sfânt și minunat”1. Nici unul din documentele grăitoare, din vremea arhipăstoriei sale, nu a ajuns până la noi, pierzându-se din pricina vitregiei vremurilor. Icoana vieții lui sfinte și minunate însă s-a păstrat în inima și în sufletele credincioșilor2.

„Frumoasa mănăstire Râșca”3 a fost o adevărată grădină în care au crescut și s-au format bărbați însemnați în viața Bisericii Ortodoxe Române din Moldova4.

În acest locaș al lui Dumnezeu, cu sobor de oameni înțelepți și cu mare rîvnă de cele sfinte, a poposit din plaiurile Fălticenilor de atunci – după 1560 – un tinerel ager la minte și cu multă dragoste pentru viața cea aleasă a monahilor5. Văzând biserica frumoasă și pe pereții ei – pe dinăuntru și pe dinafară zugrăvite chipuri ale sfinților mucenici și mucenițe, cuvioși și cuvioase, dascăli și ierarhi și auzind din cărți de faptele lor preaminunate, s-a aprins cu duhul, năzuind să se asemene unora ca aceștia. Când privea scara desăvârșirii Sfântului Ioan Sinaitul, pictată pe peretele exterior al bisericii, se întraripa și mai mult sufletește. Și a rămas mai multă vreme între frații de ascultare, deprinzându-se cu treburile mănăstirii și, la orice era pus, făcea cu toată luarea-aminte și cu purtarea de grijă, știind că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit” (Gal. 6, 7) de lenevie și de fățărnicie. De aceea, zi cu zi pășea pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, adică era „cu mintea întreagă”, priveghea în rugăciuni și, mai presus de toate, se silea să țină „din răsputeri dragostea dintre frați”, care – după cuvântul aceluiași Apostol „acoperă mulțime de păcate” (I Petru 4, 7-8).

După rânduiala fericitului ei ctitor, la mănăstirea Râșca din zilele acelea era și multă nevoință pentru cunoașterea slovelor, apoi pentru scris și pentru citit. La acestea cu multă dragoste se apleca și, mai mult pe „furate” la început, le-a deprins, iar mai pe urmă a fost pus de părinții duhovnicești cu dinadinsul să se îngrijească de cunoașterea lor. Ajunsese în puțin timp ca nimeni altul dintre frații de atunci să scrie cu litere împodobite și să citească cu multă ușurință din cărțile de slujbă, din cele de evlavie creștină și din cele de istorie a neamului nostru. Deprinsese și înțelegerea limbii slavone, traducând unele scrieri ale Sfinților Părinți în limba noastră românească. De aceea s-a hotărât să fie îmbrăcat în haina monahală, iar la slujba călugăriei i s-a pus numele de Ioan. S-a bucurat din tot sufletul său că a primit acest nume ca acela al Sfântului Înainte-Mergătorul și Botezătorul Domnului nostru Iisus Hristos, Ioan, primul viețuitor al pustiului, adevărat înger în trup. Era bucuros de asemenea ca numele acesta îl avea și cel ce devenise, cu un veac și jumătate înainte, podoaba Moldovei și a cetății Suceava – Sfântul Ioan cel Nou – mucenicul de la Cetatea Albă, care a fost pus la cazne în anii de la Hristos 1330.

În lucrarea smereniei și a ascultării fiind, și cu chipul blândeții împodobindu-se, a fost rânduit și egumen al mănăstirii Râșca. În vremea stareției lui ședeau în acea mănăstire și unii episcopi retrași de la nevoințele eparhiilor lor: Ghedeon de la Rădăuți și Agafton al Romanului. De la acești îmbunătățiți eparhioți mult s-a folosit Cuviosul Ioan, iar de la Ghedeon a deprins meșteșugul cârmuirii mănăstirii, căci el fusese egumen prin anii 1578-1588.

Fiind conducător la Râșca Părintele Ioan, împrejurări deosebite au făcut ca să se sporească eparhiile Moldovei cu încă una. Noua episcopie care s-a înființat cu doi ani înainte de anul 1400 a fost cea de la Huși. Cu rânduială dumnezeiască s-a ales ca episcop Cuviosul Ioan, egumenul de la Râșca. Pricina întemeierii episcopiei de la Huși era aceasta: în urma răscoalei lui Aron Vodă, o parte din ținuturile cuprinse în raialele turcești au fost alipite la Moldova și, astfel, aceste ținuturi au trecut sub oblăduirea ei bisericească. În părțile amintite, care erau amenințate de mahomedanism6, se cerea mai multă „priveghere” din partea administrației bisericești, și lucrul acesta îl putea face numai un episcop destoinic. Se mai adaugă și faptul că propaganda papistă lucra, prin iezuiți, ca să atragă Moldova la o unire cu apusenii7. Cu astfel de pricini – de priveghere împotriva mahomedanismului, precum și împotriva papismului -, cel mai potrivit s-a găsit a fi Cuviosul Ioan de la Râșca.

Chemat la scaunul cel nou al episcopiei Hușilor pentru viața și renumele curăției lui, s-a ostenit ca un viteaz în războiul cel nevăzut, arătându-se biruitor în vâltoarea luptelor cu răutățile vremii și ale asupritorilor. De aceea mâna Domnului a fost asupra lui în toată vremea. Rugăciunile Cuviosului Ioan aduceau pe toți la Mântuitorul Hristos; faptele lui minunau și pe cei mai împotrivitori, iar cu puterea lui Dumnezeu a întărit pe drept-credincioșii creștini.

Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși, zidită încă din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a recăpătat strălucirea din zilele ei de glorie. Sfintele slujbe aduceau mulțime de credincioși ; gospodăria a sporit și s-a pus în rânduială partea administrativă. Trăind ca sfinții, Cuviosul Ioan se făcea pildă tuturor, prin rugăciunea și prin munca cea cinstită și cu bun chip.

Cu blândețe pe toți îi cucerea. Pe urmele ostenelilor sale răsăreau ca din pământ biserici noi pe care le sfințea, dându-le antimise pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Pentru nevoile credincioșilor din eparhie alegea preoți cucernici pe care îi ținea la episcopie un timp precum a se învăța cu rânduiala, cu cântarea bisericească, precum și cu cele ale duhovniciei și ale lucrării misionar-pastorale. Nu-și punea mâinile pe nimeni până nu se convingea singur de înaintarea duhovnicească a celui venit pentru hirotonie. Îndruma pe preoții tineri să se îngrijească din toată inima să ajungă preoți îmbunătățiți, învățați în ale Dumnezeieștilor Scripturi, cu frică de Dumnezeu, păstori folositori poporului și patriei. Preoția este o lucrare îngerească, le spunea cuviosul nostru, ca oarecând Cel cu Gura de Aur, ea este săvârșitoarea unei mari taine a lui Dumnezeu. Preoția înalță pe om până la scaunul ceresc, căci îl face să vadă tainic pe Dumnezeu înconjurat de Sfinții îngeri, nu ca prin oglindă, ci aievea, când săvârșește Taina Împărtășaniei cea pentru mântuirea lumii. După multă pregătire și ispitire, hirotonindu-i, le dădea carte duhovnicească în care le punea și în scris, ca să nu le uite nicicând, îndatoririle pe care le au în slujirea lor de preoți și duhovnici. Se ostenea să-i cerceteze apoi la parohii, pentru care lucru se ducea călare zile și săptămâni întregi în câte un protopopiat o dată, în alt protopopiat de mai multe ori. Pe toți îi îndruma, îi mângâia, le binecuvânta casa și copiii, întărindu-i cu cuvântul adevărului.

La Huși, tânărul ierarh s-a luptat cu multele greutăți ale începutului, străduindu-se să dea noii eparhii o organizare cât mai potrivită nevoilor de aici. Mulțimea de lucrări minunate pe care le făcea sporea credința, înavuțea și adâncea viața creștină a păstoriților. Primejdiei dezbinării îi luau locul înfrățirea și întărirea rândurilor, silnicia se schimba în dreptate, și cinstirea îi venea chiar și din partea străinilor.

Cuviosul Ioan s-a învrednicit să trăiască în zilele de glorioasă împlinire a unirii românilor într-o singură țară, sub Mihai Viteazul. Deși plecat o dată cu ceilalți ierarhi, îndată, la chemarea făcută de marele voievod, prin protopopul Teodor, el nu a stat în cumpănă, ci s-a întors la eparhie, la păstoriții lui. A depus jurământul de credință celui care s-a putut intitula, chiar și numai pentru puțină vreme, cu formula: „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”. „Pohta ce pohtise” marele voievod au exprimat-o nu numai actele scrise, ci și ștampila sa, în care se îngemănau stemele celor trei țări românești: sus, vulturul Țării Românești, la mijloc, capul de bour al Moldovei și jos, leii Transilvaniei8. Pe unde a trecut marele voievod al unirii – Mihai Viteazul – s-a întărit Ortodoxia – adică „legea românească” – și, prin ea, s-a ajuns și la „întărirea conștiinței unității spirituale a neamului românesc”9.

Cuviosul Ioan a îmbrățișat aspirațiile poporului român de la începutul veacului al XVII-lea, dăruind pentru înfăptuirea lor toată priceperea și dragostea sa. Prin înțelepciunea cuvântului și a faptei a ușurat primirea solemnului act al unirii. În felul acesta, a devenit un ierarh bineplăcut lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că a îmbrățișat o cauză dreaptă, Atotputernicul l-a apărat de mânia Movileștilor, rămânând în scaunul de la Huși până către luna aprilie a anului 1605. S-a întâmplat ca episcopul Teodosie Barbovschi de la Rădăuți să treacă în scaunul de mitropolit al Moldovei și Sucevei și, după rânduiala vremii, episcopul de la Huși – Ioan – a trecut la Rădăuți. Nu i-a trebuit mult ca să poată să cunoască nevoile acestei eparhii. Cu darul lui Dumnezeu și cu stăruința cu care lucra, la care adăuga și știința în cele ale cârmuirii duhovnicești, în foarte puțin timp a pus în bună rânduiala toate laturile vieții administrativ-bisericești de aici. Mult s-a nevoit Cuviosul Ioan din tinerețile sale, iar ca eparhiot nu a dat „somn genelor sale” și ostenelile cele de multe feluri i-au șubrezit sănătatea. Gândindu-se că vremea sfârșitului său este aproape, a hotărât cu bună chibzuință să se retragă la oarecare liniște, așa cum o avusese cândva la mănăstirea Râșca. S-a sfătuit cu mitropolitul țării și a cerut iertare și binecuvântare pentru „paretisirea sa” – adică pentru retragerea sa din scaun de bună voie și mergerea la mănăstirea de metanie. Mitropolitul s-a mâhnit de o hotărâre ca aceasta, dar văzând slăbiciunea trupească în care se afla cuviosul, sărutându-l cu dragoste frățească și mulțumindu-i pentru toată lucrarea pe care o făcuse ca episcop la Huși și la Rădăuți, i-a îngăduit retragerea din scaun.

Venind la mănăstirea Râșca, adesea fostul ierarh se refugia în poiana care poartă și astăzi numele de „Poiana lui Ioan”, pe pârâiașul Râșcuța. Aici retrăia bucuria liniștii și a rugăciunii celei preafrumoase și dulci: „Doamne, Iisuse, miluiește-mă”, simțindu-se înălțat către luminile cele neapuse ale veșniciei. A vrut însă Bunul Dumnezeu ca zilele vieții Cuviosului Ioan să se încheie în a doua jumătate a anului 1608 și, tot aici, să fie pus spre veșnica odihnă. După obiceiul vremii, după locul metaniei sale, s-a numit Cuviosul Ioan cu numele de Râșcanul sau de la Râșca. La vremea îndătinată a dezgropării, rămășițele sale pământești s-au aflat pline de bună mireasmă și curate de orice întinare. Au fost păstrate cu evlavie multă vreme. De aceea veneau credincioși din toate părțile și sărutau cu dragoste sfântă cinstitele lui moaște, dobândind deosebit folos sufletesc. Dar cum în veacul acela, multe întâmplări nepriincioase au fost, și sfintele biserici au fost răvășite, și chiar sfinte moaște răpite, din cele câte nu au putut fi ascunse din calea răufăcătorilor, nu știm ce s-a întâmplat cu odorul acesta de la Râșca. De vor fi ajuns în altă parte și vor fi în bună păstrare, încă trebuie să mulțumim Domnului.

Acest ierarh de seamă este numit în unele documente ale vremii: „prea iubitorul de Dumnezeu episcop de Huși – Ioan”10. Denumirea nu este întâmplătoare, ci caracterizează pe deplin personalitatea cuviosului. Mireasma sfințeniei lui răzbate, peste veacuri, până la noi și prin această calificare a documentelor. Cu tinerească putere de munca a împlinit slujba de apostol al lui Hristos și al neamului românesc, întrupând în lucrarea sa de ierarh chipul Mariei și al Martei în una și aceeași persoană. Pentru clerici și pentru credincioși, figura blândă, dar hotărâtă și energică a ierarhului Ioan, a rămas pururea vie. Viața lui atât de pilduitoare, pusă în slujba unității credinței ortodoxe și a unității neamului românesc, a stârnit nenumărate mărturii de dragoste. La paraclisul de la mănăstirea Râșca11, la bisericuța de la Agapia din Deal12, la biserica de la schitul Vovidenia al mănăstirii Neamțu13, ca și în alte multe locașuri, la fost reprodusă icoana lui între celelalte chipuri de sfinți. Figura Cuviosului Ioan de la Râșca parcă îndeamnă și acum, cu aceeași dragoste pe care o avea pe când era în viață, la credință și virtute. Cinstirea de care s-a bucurat acest bărbat sfânt în rândul contemporanilor poate că o exprimă cel mai potrivit caracterizarea amintită a mitropolitului Dosoftei, care și după moarte îi acordă titlul de „arhiepiscop”, deși în viață el nu a fost decât episcop.

Cuviosul Ierarh Ioan de la Râșca a devenit „sfânt” prin frumusețea viețuirii lui, fiind cu adevărat și „minunat” pentru toate cele bune pe care le-a săvârșit în Biserica Ortodoxă Română din Moldova pentru fiii săi sufletești. „Poftind curăția, că-i de cinste”14 – cum zice Dosoftei – și „împărțind pâinea Svintei Evanghelii în sufletele flămânde, adecă strigarea credinței bune”15, râvnitorul ostaș al Duhului a ajuns la dobândirea darurilor dumnezeiești. Chiar și prin puținele sale cuvinte, mitropolitul cărturar a mijlocit generațiilor următoare bucuria de „a ne îndulci sufletește ca în raiul adevărat”16 al lui Dumnezeu cu numele strămoșilor noștri care s-au ostenit cu bună nevoință.

Ca adevărat „purtător de Dumnezeu” și făcător de minuni s-a arătat pe sine turmei sale Cuviosul Ierarh Ioan, silindu-se să sădească și să se păstreze în sufletele fiilor săi duhovnicești ceea ce este veșnic și plăcut lui Dumnezeu. Chip al curăției și al gândului smerit s-a arătat acest prealuminat ostaș duhovnicesc; erou al sărăciei de bună voie și al înfrânării s-a cunoscut; ctitor de sfinte locașuri și semănător de fapte bune a fost. Ca în „pomelnicul triptic de la mănăstirea Moldovița”17 și noi, cei de astăzi, minunându-ne de vrednicia acestui mare bărbat, ne rugăm: „Pomenește, Doamne pe robul Tău, episcopul Ioan!”.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei

Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Ilias, Miron Barnovschi, Moise Movilă și Vasile Lupu.

Provenind dintr-o familie de răzeși, care se numea Moțoc, din Borcești, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamț, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile.

Din tinerețe și-a îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat carte și limbile slavonă și greacă. Pe aceeași vatră, Vornicul Nestor Ureche și soția sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcționeze și o școală.

Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povățuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărților, traducând Scara (Leastvita) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile și virtuțile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.

Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev și Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna și Bârnova și pentru biserica ctitorită de domnitor în Iași. Săvârșind aceasta, Varlaam s-a întors în țară, dar primind vestea morții Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) și pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaș, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veșnice și a fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița, Neamț.

Noul Mitropolit unea învățătură cu rugăciunea și cuvântul înțelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învățatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu.

Sprijinit și de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înființat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din lași.

Înțelept apărător al dreptei credințe și al unității Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la lași din anul 1642, care a îndreptat și aprobat Mărturisirea de credință alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului și credincioșilor ortodocși o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiție a Bisericii.

Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era prețuit atât în țară, cât și în afara ei. Astfel, pentru evlavia și înțelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidați propuși pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Ca un păstor bun și harnic, Mitropolitul a tipărit la Iași mai multe cărți de slujbă și de apărare a credinței ortodoxe, și anume: Cazania, Cele șapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravilă, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu și altele.

Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învățătură la duminicile de peste an, la praznice împărătești și la sfinți mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi românești. Ea s-a răspândit în toate provinciile românești, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget și credința pe românii locuind de o parte și de alta a munților Carpați.

În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ctitoria cea mai de seamă a a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfințită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori și binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă și înțelepciune.

În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a așezat moaștele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoștință pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioșilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva.

Pentru a întări credința ortodoxă și a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la lași, în anul 1640, prima școală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovnicești de la Kiev, înființată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă.

Noul așezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă și română, se află în incinta Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, având la început și profesori trimiși de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu și-a uitat patria sa, Moldova.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniște și de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturisește cronicarul Miron Costin, Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune și în viețuire sfântă, strămutându-se la veșnicele locașuri către sfârșitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieții sale le-a dăruit Mănăstirii Secu.

Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

Pentru râvna sa în apărarea dreptei credințe, pentru viețuirea sa sfântă și pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinților din calendar pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Alexandru Svirski

Cuviosul Părintele nostru Alexandru s-a născut la Oloneț, în ținutul Novgorodului, în urma unei descoperiri primite de părinții săi, Ștefan și Vasa. Din botez, el a fost numit Amos, iar când a crescut a fost încredințat unui om evlavios pentru a-l învăța dumnezeieștile Scripturi, dar copilul întâmpina mai multe greutăți la pricepere decât cei de o vârstă cu el. Într-o zi, pe când cerea cu dinadinsul ajutorul Maicii lui Dumnezeu în mănăstirea Ostrog, care se afla lângă satul său, a auzit vocea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care îl îmbărbăta și de atunci a putut să învețe cu ușurință. În fiecare zi el mergea la biserică și petrecea în multă înfrânare, deși era încă tânăr cu vârsta. Când a crescut, părinții s-au pregătit să-l căsătorească, dar el le-a arătat că nu dorea să fie decât al lui Dumnezeu și, punând pricină că merge la lucru într-un alt sat, a plecat cu bucurie pe calea care urma să-l ducă la mântuire. Deci trecând râul Svir, a ajuns noaptea în preajma unui lac înconjurat de o pădure de nepătruns. În vreme ce se ruga lui Dumnezeu să-l călăuzească, o rază de lumină a strălucit locul acela și a auzit o voce cerească care îi poruncea să meargă la mănăstirea Valaamului, vestindu-i că după ce se va nevoi acolo pentru o vreme, va veni din nou în locul acesta pentru a întemeia o mănăstire. Dimineața s-a pornit iarăși la drum și, fiind călăuzit de un om pe care l-a întâlnit, a trecut degrab calea care-l despărțea de mănăstirea Valaamului. Iar când au zărit mănăstirea în depărtare, tovarășul său de drum a dispărut deodată, lăsându-l pe Amos să înțeleagă că fusese un înger trimis de Dumnezeu.

Deci a mers la egumenul Ioachim care, pentru a-l încerca, i-a arătat toate greutățile vieții călugărești, plină de nevoi. Dar cum tânărul stăruia, starețul a primit să-l tundă, dându-i numele Alexandru și urându-i putere și răbdare pentru a duce la sfârșit lupta cea bună. Fiind atunci în vârstă de 26 de ani, Sfântul Alexandru s-a dăruit cu totul pe sine slujirii lui Dumnezeu și fraților. El petrecea zilele în ascultările mănăstirii, iar nopțile priveghind în rugăciune și în cântări. Avea totdeauna trezvie în ceea ce făcea și arăta atâta smerenie și ascultare, încât cineva putea crede că era un înger în trup.

În această vreme, părinții lui deznădăjduiți căutându-l peste tot, după trei ani au aflat că se află la Valaam și tatăl său a venit acolo ca să încerce să-l înduplece să se întoarcă acasă. Dar, în urma povețelor fiului său, chiar el a purces pe calea călugăriei în mănăstirea Maicii Domnului din satul său, în vreme ce soția sa primea și ea chipul monahicesc, luând numele de Varvara. După un timp, Alexandru aflând că părinții săi s-au mutat la Domnul, și-a zis: „Și eu sunt muritor!” și a început nevoințe mai mari, pentru a se pregăti pentru întâmpinarea Domnului. Lucra la brutărie, căra apă și lemne din pădure și slujea tuturor cu bucurie. Noaptea mergea în pădure unde se dezgolea până la brâu, lăsându-se pradă țânțarilor, și se ruga până dimineața, când se ducea la biserică înaintea tuturor și rămânea până la sfârșitul slujbei, luând seama cu dinadinsul la sfintele slujbe dumnezeiești. Așa a ajuns să fie cinstit de toți călugării, ceea ce îl tulbura și îl făcea să se gândească să fugă în pustie, pentru a scăpa de lauda oamenilor, care îi primejduia mântuirea.

Deci a cerut binecuvântarea egumenului, dar acela nu i-a dat-o, zicând că este prea tânăr și neîncercat. Astfel, sfântul și-a tăiat voia și a început iarăși viața sa de nevoință în ascultare. Dar într-o noapte, în vreme ce se ruga, a auzit o voce care îi poruncea să meargă în apropierea lacului unde avusese descoperirea când a plecat de acasă. Totodată, o lumină strălucitoare i-a arătat locul unde avea să zidească noua mănăstire. Mărturisind mai apoi egumenului ceea ce i s-a întâmplat, acesta i-a dat acum binecuvântare să plece, iar sfântul a purces la drum la căderea nopții, neluând nimic altceva decât hainele pe care le purta pe el. Călăuzit de Dumnezeu, a ajuns degrab aproape de lac. Acolo a ridicat o mică colibă într-un loc arătat de o rază de lumină și a început să se nevoiască în rugăciune și cântări de psalmi ziua și noaptea, postind și priveghind, depărtat de toate grijile lumii.

Într-o zi, pe când mergea după apă, o voce de sus i-a spus: „Alexandre, pentru că din tinerețe ai mers pe calea cea strâmtă și cu necazuri, îți voi încredința spre călăuzire o mulțime de suflete. Să nu-ți întorci fața ta de la ele, ci povățuiește-le pe calea mântuirii”.

Nu departe de acea pustie, trăia un boier pe nume Andrei Zavalișin, care mai târziu avea să fie Sfântul Andrei de Ondrusov. Într-o zi, acela fiind la vânătoare, un cerb i-a ieșit în cale. Urmărindu-l, s-a depărtat de tovarășii lui și deodată a nimerit în fața colibei lui Alexandru. Crezând că este o ispită diavolească, sfântul s-a înspăimântat, căci nu văzuse față omenească în locurile acelea, dar în cele din urmă l-a primit pe boier, iar acela dându-și cuvântul său că nu va mai spune la nimeni, Alexandru i-a povestit cum a petrecut în pustie vreme de șapte ani.

Luând apoi binecuvântare, Andrei s-a reîntors la ai săi, dar n-a putut să țină ascunsă povestirea vieții minunate a Sfântului Alexandru, așa încât vestea despre el s-a răspândit pretutindeni. Până și fratele lui Alexandru, Ioan, a auzit de aceasta și a pornit să se nevoiască și el în pustie, unde fratele său l-a primit cu dragoste. Însă nu după multă vreme, Ioan s-a mutat la Domnul și au venit alți doritori de viață îngerească. Iar sfântul i-a așezat în apropiere, în colibe osebite, pentru a petrece în liniște și rugăciune neîncetată. Toți se supuneau cuviosului, care îi întărea cu învățăturile sale să rabde lipsurile și să rămână pe calea cea strâmtă care duce la mântuire.

După ce binefăcătorul obștii, Andrei Zavalașin, luând binecuvântare de la sfânt, a lăsat lumea și s-a făcut călugăr la mănăstirea Valaam, Cuviosul Alexandru a început să are și să semene pământul, ca să hrănească călugării și pelerinii care veneau la mănăstire. Pe lângă muncile acestea, el adăuga alte nevoințe, căci îndura frigul greu din acele locuri, nădăjduind prin aceasta să scape de focul cel veșnic.

În al 23-lea an al petrecerii sale în pustie, în 1508, o mare lumină i s-a arătat în vremea rugăciunii sale de noapte și a văzut trei bărbați străluciți, care luminau cu o slavă negrăită și țineau fiecare în mână câte un toiag. Spăimântându-se, sfântul căzu cu fața la pământ, dar ei l-au ridicat și i-au spus: „Nu te teme, căci Sfântul Duh s-a sălășluit întru tine, pentru curăția inimii tale”. Apoi l-au încredințat iarăși că va zidi în acel loc o biserică de piatră și va ridica o mare mănăstire. Iar sfântul a răspuns că este păcătos și nevrednic de aceasta, căci el a venit acolo doar pentru a-și plânge păcatele. Dar bărbații l-au întărit, sfătuindu-l să închine biserica Sfintei Treimi care i S-a arătat. După aceasta au dispărut, zicându-i: „Pacea Mea o las ție”. Și fiind sfântul nedumerit în ce loc să zidească biserica, un înger i s-a arătat deodată, cu aripile deschise, și i-a arătat chiar locul unde i se arătase Sfânta Treime.

Deci începând lucrările pentru o biserică de lemn, frații îl sileau pe sfânt să primească preoția, dar Alexandru se apăra zicând că este peste puterile lui. În cele din urmă, cu porunca arhiepiscopului de Novgorod, Serapion, Sfântul Alexandru a primit să fie hirotonit și biserica a fost sfințită. Luând preoția, cuviosul și-a îndoit nevoința și smerenia. El nu șovăia să-i ajute pe frați la brutărie și în ascultările cele mai de jos. Noaptea, în vreme ce frații dormeau, adesea mergea să macine grâul pe care fiecare dintre frați trebuia să-l macine înainte de slujba de dimineață. Nu se întindea niciodată să doarmă, nu își spăla decât mâinile și era întotdeauna îmbrăcat cu o rasă de rând și peticită, încât oaspeții nu puteau să-l deosebească de cel mai smerit dintre frați.

Veghind ca un tată asupra călugărilor, îi sfătuia să fie atenți la mântuirea sufletului lor, depărtându-se de orice deșertăciuni. El îi îndemna să se pocăiască fără fățărnicie înaintea lui Dumnezeu, plângându-și neîncetat păcatele lor, căci pocăința este cheia Împărăției cerurilor. Iar frații, urmând sfaturilor lui, înmulțeau faptele bune, trăind ca și îngerii, astfel încât, după mutarea sa la Domnul, mai mulți dintre ucenicii săi au fost cinstiți ca și sfinți: Sfântul Atanasie de Siandemsk, Ghenadie și Nichifor de la lacul Vaje, Macarie de la Oredet, Macarie Romanul. De asemenea, mulți credincioși veneau la mănăstire pentru a se mărturisi și pentru a primi sfaturi și mângâiere în necazurile lor.

Astfel, cu ajutorul țarului Vasile Ivanovici, Sfântul Alexandru a ridicat o biserică de piatră, sfințită de arhiepiscopul Macarie de Novgorod. Apoi, cu câțiva ani înainte de fericita sa pristăvire, cuviosul a mai zidit o biserică, tot cu ajutorul țarului, închinată Acoperământului Maicii Domnului, pe care Preacurata a binecuvântat-o arătându-se așezată ca și pe un tron deasupra altarului și făgăduind că va răsplăti fiecăruia care va aduce oricât de mic ajutor la ridicarea bisericii. Această vedenie a văzut-o cuviosul împreună cu ucenicul său de chilie, Atanasie.

Ajungând la adânci bătrâneți, Sfântul Alexandru i-a adunat pe frați cu un an înainte de plecarea sa la Domnul și făgăduind că va rămâne în mijlocul lor, i-a rugat să-i arunce trupul său într-o mlaștină, dar numai după ce vor călca toți peste el. Însă la stăruința ucenicilor săi, a primit să fie îngropat aproape de biserica Schimbării la Față, pe care o construise. Deci venind ziua care o spusese mai înainte, la 30 august 1533, având 85 ani, Sfântul Alexandru s-a mutat la Domnul. Mormântul lui însă a început să reverse tămăduiri asupra celor care veneau la el cu credință.

Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost distrusă de nemți și de lituanieni în 1628, dar apoi a fost refăcută, iar în 1641 au fost descoperite moaștele nestricate, ca și vii, ale sfântului. Mănăstirea a cunoscut o mare înflorire în secolul XIX, sub înrâurirea ucenicilor Sfântului Paisie de la Neamț. În 1918, moaștele Sfântului Alexandru au fost luate și cercetate de comuniști, stând ascunse până în 1998, când au fost descoperite în aceeași stare de nestricăciune, de parcă sfântul ar fi fost viu. La prima slujbă săvârșită lângă ele, în Muzeul Academiei de Medicină Militară din Peterburg, unde au fost găsite, moaștele au început să izvorască mir. Mutate spre închinare în Mănăstirea Pokrovo-Terveniceski, moaștele au izvorât o mulțime de tămăduiri în rândul credincioșilor veniți din întreaga Rusie, în vreme ce nu conteneau să izvorască mir, în văzul tuturor, spre slava lui Dumnezeu, care preamărește pe bineplăcuții Lui. Amin.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Hristofor

Despre Cuviosul Hristofor, Ioan și Sofronie, scriitorii cărții ce se numește Limonar, au scris astfel:

Când eram în Alexandria, am mers la părintele Teodul, care era în Sfânta Sofia cea din Faran și starețul ne-a spus: „Eu m-am tuns în călugărie în viața de obște a părintelui nostru Teodosie, cea din pustia sfintei cetăți a lui Hristos, Ierusalimul, și am găsit acolo pe un stareț mare, de neam roman, pe nume Hristofor. Deci, într-una din zile m-am închinat lui, zicând: «Părinte, arată-mi dragoste și spune-mi lucrurile tale cele din tinerețe».

Și rugându-l eu foarte mult și starețul cunoscând că-l întreb pentru folos, a început a-mi spune astfel: «Fiule, când m-am lepădat de lume, aveam multă căldură și osârdie spre nevoința monahicească.

Deci ziua mă îndeletniceam în slujbe, iar seara târziu intram în peștera în care mai înainte obișnuiau a se ruga Cuviosul Teodosie și ceilalți sfinți părinți. Și intrând în peșteră, făceam câte o sută de metanii pe fiecare treaptă și mă aruncam pe mine înaintea lui Dumnezeu. Și toate treptele erau în număr de optsprezece. Apoi intrând înăuntrul peșterii, petreceam acolo rugându-mă, până ce lovea în toacă de cântarea Utreniei și atunci ieșeam din peșteră la biserică. Astfel am petrecut unsprezece ani, neschimbându-mi pravila aceasta, cu postire multă și cu înfrânarea ândurilor, ostenindu-mi trupul în slujbele ce mi se porunceau și răbd nd toată lipsa întru neavere.

Iar într-o noapte, intrând în peșteră și săvârșindu-mi pe trepte, după obicei, plecările mele de genunchi, m-am pogorât la treapta cea mai de pe urmă și am stat. Atunci deodată m-am simțit într-o răpire și am văzut toată peștera plină de candele, din care unele ardeau, iar altele nu. Am văzut încă și doi bărbați cu chip luminos, umblând în haine albe și aranjând candelele. Si am zis către dânșii: „Pentru ce ați pus candelele acestea aici și nu mă lăsați să intru să mă rog?” Ei mi-au răspuns: „Candelele acestea sunt ale părinților lui Dumnezeu care se ostenesc”. Și am zis către dânșii iar: „Pentru ce unele ard, iar altele nu?” Ei mi-au răspuns: „Cei ce slujesc bine Domnului și-au aprins candelele lor, iar cei leneși nu și le-au aprins!” Eu iar am zis către dânșii: „Faceți bine și spuneți-mi, candela mea arde sau nu?” Ei mi-au răspuns: „Ostenește-te și te roagă și o vom aprinde”. Iar eu am zis: „Mă rog totdeauna și n-am făcut altceva până în vremea aceasta”. După cuvintele acestea mi-am venit în sine și n-am mai văzut pe nimeni.

Atunci am zis către mine: „O, Hristofore, ai trebuință de osteneli mai mari ca să-ți aprinzi candela ta! ” Deci dimineață am ieșit din mănăstirea mea și m-am dus în muntele Sinai, neluând nimic cu mine, decât numai haina cu care eram îmbrăcat. Si petrecând eu în Muntele Sinai în multe osteneli și nevoințe 50 de ani, a venit un glas, Zicându-mi: „Hristofore, du-te în mănăstirea ta, în care te-ai ostenit bine mai înainte, ca să te odihnești acolo cu părinții tăi!”» Acestea spunând Cuviosul Hristofor despre sine, a mai viețuit puțin după aceea, apoi și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu”

Același părinte Teodul ne-a spus nouă – adică lui Ioan și lui Sofronie – că părintele Hristofor, mai înainte de mutarea sa, a zis aceasta: „Într-una din zile am ieșit din mănăstirea mea și m-am dus la sfânta cetate Ierusalim, ca să mă închin și să sărut Crucea Domnului cea făcătoare de viață. După ce am fost acolo și m-am închinat Domnului, când voiam să ies, am văzut pe un frate oarecare stând în ușile din mijloc ale bisericii, nici intrând, nici ieșind. Si am văzut și doi corbi zburând fără de frică înaintea feței lui, oprindu-l cu aripile și nelăsându-l să intre. Și am înțeles eu că acei corbi erau demoni și am zis către cel ce stătea: «Frate, spune-mi pentru ce stai în mijlocul ușilor și nu intri?» El mi-a răspuns: «Părinte, iartă-mă că sunt bântuit de gânduri. Un gând îmi zice: „Mergi și te închină Cinstitei Cruci și o sărută pe ea! ” Iar alt gând îmi zice: „Ba nu, du-te mai întâi și săvârșește-ți lucrul și vei veni să te închini altădată!” » Iar eu, auzind acestea — zice Sfântul Hristofor – l-am luat de mână și l-am dus în biserică, și îndată s-au stins de la dânsul corbii aceia. Apoi l-am făcut să se închine Cinstitei Cruci și Sfântului Mormânt al Domnului, și după aceea l-am lăsat să plece cu pace” .

„Acestea mi le-a spus Cuviosul Hristofor – zice Teodul —, de vreme ce mă vedea îndeletnicindu-mă mult la lucrurile mănăstirești; iar de rugăciune neîngrijindu-mă, ca să știu că se cuvine a cinsti mai întâi pe cele duhovnicești, și după aceea a săvârși slujirile cele trupești”. Auzind acestea fericiții părinți Ioan și Sofronie, le-au scris spre folosul celor ce le citesc și le ascultă, și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.