Sfinții zilei – Sinaxar 30 iulie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 30 iulie: Sfinții Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic, din numărul celor 70; Sfântul Sfințit Mucenic Valentin, episcopul Umbriei și cei împreună cu dânsul; Sfânta Muceniță Iulita (Iulia) din Cezareea; Sfântul Polihronie, episcopul Babilonului și cei împreună cu dânsul și Sfântul Cuvios Anatolie cel Tânăr de la Optina. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna iulie, în ziua treizeci, pomenim pe Sfinții Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic, din numărul celor 70

Sfîntul Apostol Sila, pe care cei mai mari apostoli l-au ales spre slujirea cuvîntului lui Dumnezeu, mai întîi cu Sfîntul și Marele Apostol Pavel, apoi și singur a suferit multe osteneli pentru bunăvestirea lui Hristos. De la început s-a trimis poruncă de la adunarea apostolilor din Ierusalim Bisericii din Antiohia, ca să nu taie împrejur pe cei ce vin de la neamuri la sfînta credință. Deci s-a trimis cu alți bărbați vestiți și Sfîntul Sila, precum de aceasta scrie Sfîntul Luca în Faptele Apostolilor: Au voit apostolii și bătrînii cu toată adunarea, alegînd dintre dînșii pe niște bărbați, i-au trimis în Antiohia cu Pavel și cu Varnava, pe Iuda cel ce se numea Varsava și pe Sila bărbatul cel vestit între frați.

Deci, mergînd ei în Antiohia, au adunat poporul și le-a dat scrisoarea de care, citind-o, s-au bucurat de mîngîiere. Iar Iuda și Sila, fiind prooroci, cu cuvîntul au mîngîiat mult pe frați și i-au întărit. Sila a voit să petreacă în Antiohia, iar Iuda s-a întors la Ierusalim. După aceasta Sfîntul Pavel a voit să meargă în alte țări la propovăduire și, alegînd pe Sila, s-a dus cu dînsul, încredințîndu-se darului lui Dumnezeu de către frați. El a străbătut Siria și Cilicia, întărind bisericile. Mergînd ei în Derbe și în Listra, au luat de acolo pe Timotei și s-au dus în Macedonia și în Filipi, unde au găsit o fecioară, care prin vrăji aducea mult cîștig stăpînilor săi. Deci, au izgonit din ea duhul cel cîștigător. Văzînd stăpînii ei că a pierit nădejdea cîștigului lor, au prins pe Pavel și pe Sila și i-au dus în tîrg la boieri, clevetind și zicînd: Acești oameni tulbură cetatea noastră. S-a strîns la dînșii mult popor și voievozii rupîndu-le lor hainele, au poruncit să-i bată cu toiege. Deci, dîndu-le lor multe lovituri, i-au băgat în temniță, iar picioarele lor le-au băgat în butuci. La miezul nopții Pavel și Sila cîntau, rugîndu-se lui Dumnezeu.

Atunci, deodată s-a făcut cutremur mare, încît și temeliile temniței s-au clătinat, ușile s-au deschis și legăturile au slăbit. Păzitorul temniței, deșteptîndu-se, a văzut ușile temniței deschise și, scoțîndu-și cuțitul, voia să se înjunghie, părîndu-i-se, că au scăpat cei legați. Dar Pavel, strigîndu-l, l-a oprit de a se ucide pe sine. Atunci păzitorul, tremurînd, a căzut la picioarele lui Pavel și ale lui Sila și, scoțîndu-i, i-a dus în casa sa și le-a spălat rănile și s-a botezat cu toți casnicii săi. De acolo Sfîntul Apostol Pavel și Sila s-au dus în Antipoli, în Apolonia și în Tesalonic. Mulți din elini și multe din femeile cele de bun neam s-au alăturat lor. Pentru acest lucru zavistuind, neînduplecații evreii au luat pe oarecare bărbați răi, gîlcevitori și au tulburat poporul împotriva apostolilor lui Hristos și voiau să-i ucidă. Frații au trimis noaptea pe Pavel și pe Sila în Veria, dar evrei din Tesalonic, mergînd și acolo, au pornit poporul împotriva propovăduitorilor Cuvîntului lui Dumnezeu. Deci, Pavel s-a dus pe mare, iar Sila și Timotei au rămas acolo. Nu după multe zile, ducîndu-se, au aflat pe Sfîntul Pavel în Corint. Atunci Sfîntul Sila s-a făcut episcop al Corintului, și ostenindu-se destul întru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu și făcînd semne și minuni, s-a dus către Domnul.

Sfîntul Apostol Silvan s-a ostenit în propovăduirea cuvîntului cu amîndoi apostolii, Petru și Pavel. Căci amîndoi acești apostoli în scrisorile lor îl pomenesc pe el. Sfîntul Apostol Petru, în soborniceasca sa scrisoare, scrie astfel: Cu Silvan, credinciosul frate, precum socotesc, puține v-am spus vouă. Asemenea și Sfîntul Pavel scrie în Epistola a II-a către Corinteni: Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă de noi prin mine și prin Silvan. De aceea adevărat este că Sfîntul Silvan fiecăruia dintre acei mai mari apostoli le-a slujit în acea vreme și a fost părtaș al ostenelilor și al durerilor lor întru bunavestire a lui Hristos. Deci, făcîndu-se episcop în Tesalonic, a suferit multe primejdii pentru nevoințele credinței și s-a suit la Hristos, Dătătorul de cununi.

Sfîntul Apostol Crescent, pe care îl pomenește Sfîntul Pavel în epistola a II-a către Timotei, care este alcătuită în limba elinească, zice: Crescent în Galatia, trimis de mine la propovăduire. Acesta a fost episcop în Galatia, apoi în Galia a propovăduit pe Hristos. În Viena, cetatea nemților, a pus episcop pe Zaharia, ucenicul său, iar el s-a întors în Galatia și s-a sfîrșit mucenicește pe vremea împărăției lui Traian.

Sfîntul Apostol Epenet, pe care Pavel, în scrisoarea cea către Romani, îl pomenește, zicînd: Închinați-vă lui Epenet, iubitul meu, care este începătură a Ahaiei întru Hristos. El a fost episcop în Cartagina.

Sfîntul Apostol Andronic (Notă – Pomenirea Sfîntului Andronic, afară de această zi, se mai cinstește încă deosebit în 17 zile ale lunii Mai, împreună cu Iunia, ajutătoarea lui; deci, vezi acolo viața lui mai pe larg), pe care Pavel tot în aceeași scrisoare îl pomenește: Închinați-vă lui Andronic, zicîndu-i și numindu-l rudenie și împreună robit cu sine, vestit între apostoli, care mai înainte decît sine a crezut în Hristos. El a fost episcop în Panonia.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Valentin, episcopul Umbriei și cei împreună cu dânsul

Într-un hotar din părțile Italiei, care se numește Umbria, în cetatea care se chema Interamna, a fost episcop Sfîntul Valentin, care luase de la Dumnezeu darul tămăduirilor. El tămăduia toate neputințele și toate bolile oamenilor cu rugăciuni și cu chemarea preasfîntului nume al lui Iisus Hristos. Pe cei necredincioși îi întorcea spre Dumnezeu de la păgînătatea închinării de idoli, pentru că atunci credința idolească cuprindea multă lume și împărații păgîni stăpîneau Apusul și Răsăritul și prigoneau pe creștini. În acea vreme, trei scolastici din Atena cu neamul și cu credința elini, cu numele Proclu, Efiv și Apolonie, au mers la Roma pentru învățătură, vrînd să se deprindă mai bine cu limba și filosofia romană.

Acolo, găsind ei pe un ritor preaînțelept și iscusit în amîndouă limbile – latină și elină -, cu numele Craton, s-au încredințat aceluia spre învățătură și petreceau în casa lui. Unul din fiii lui Craton, cu numele Herimon, s-a îmbolnăvit foarte tare și în boală i s-a gîrbovit spatele, astfel că capul lui ajunsese la genunchi și nu putea să se întindă deloc. El a chemat mulți doctori și nu puteau să aducă bolnavului nici un folos; deci, a pătimit trei ani, părăsit fiind și de doctori. S-a întîmplat de a mers la casa lui Craton un tribun cu numele Fronton. Acela, văzînd pe cel bolnav, a zis: „O boală ca aceasta s-a întîmplat unui frate bun al meu și l-a tămăduit un episcop creștin, care se numește Valentin și care petrece în cetatea Interamna”. Tribunul spunînd aceasta, sfătuia pe Craton, să trimită pe fiul său bolnav la acel episcop. El a mai adăugat încă și aceasta despre fratele său, că după primirea tămăduirii n-a voit să se despartă de episcopul acela, fiind atras de bunătatea aceluia; astfel s-a legat de el prin dragoste.

Craton, auzind acestea, a trimis niște bărbați cinstiți, prieteni de-ai săi, la acel episcop, rugîndu-l să vină la dînsul, de vreme ce nu era cu putință să poarte atîta cale pe copilul cel bolnav. Dar omul lui Dumnezeu nu s-a lenevit să meargă din cetatea sa în Roma, la omul care-l chema și de care a fost primit cu cinste. Craton arătînd arhiereului pe Herimon, fiul său cel bolnav, l-a rugat să-l tămăduiască pe el, precum a tămăduit și pe fratele tribunului. Sfîntul Valentin i-a zis: „De vei vrea tu, fiul tău se va tămădui!” Craton a zis: „Jumătate din avuția mea o voi da, de vei putea să tămăduiești pe fiul meu”.

Sfîntul a zis: „Mă minunez de tine că ești dascăl înțelept și nu pricepi cuvintele cele zise de mine. Deci, iarăși îți spun, că de vei vrea tu, se va tămădui fiul tău; adică, de vei crede în Hristos, toate se vor putea da credinciosului, căci credinciosul este mai cinstit înaintea lui Dumnezeu decît cel necredincios. Necredinciosul își pune nădejdea sa în cele deșarte și în lucruri proaste; iar pe idolii făcuți din lemn, din piatră și din alte materii, care au fost oameni răi, îi are ca pe niște zei. Au, doar pot oamenii să creadă că aceia sînt zei, care se tăvălesc în lucruri necurate și se îndeletnicesc cu păcate cumplite, neavînd nici un ceas liber de fărădelegile cele urîte? De aceea, de vei primi credința la care eu te sfătuiesc, și te vei lepăda de păgînătatea zeilor și îți vei pune nădejdea în singurul Dumnezeu, Cel nevăzut și atotputernic, se va da sănătate fiului tău, precum dorești. Jumătate din averea ta, pe care mi-o făgăduiești, împarte-o săracilor, ca să se roage lui Dumnezeu pentru tine și pentru fiul tău. Iar pe mine cu nici un chip nu mă vei putea îndemna să iau ceva de la tine pentru tămăduirea lui, decît numai singură credința ta îmi trebuie. Deci, să crezi că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu și să te lepezi de toți idolii tăi și atunci vei vedea sănătos pe fiul tău”.

Craton i-a zis: „Deși nu știu în ce fel de rînduială se cuprinde credința voastră, însă am auzit, că fiecare se mîntuiește cu credința sa. Căci credința unuia nu poate să ajute altuia, nici credința cuiva să vatăme pe a altuia”. Sfîntul Valentin a răspuns: „Sînt cazuri în viețile omenești, care altuia nici nu pot să ajute, nici să-l vatăme; pentru că necredința tatălui nu poate să vatăme credința fiului, dar la nevoie și la trebuința sănătății, credința cuiva poate să ajute altuia. Prin aceasta tatăl ajută fiului, sora, fratelui și stăpînul, slugii. Noi citim că sutașul, pentru credința lui, a luat sănătoasă pe sluga sa, care murea. Mai-marele sinagogii a văzut întoarsă la viață pe fiica sa, care murise. Și surorile care plîngeau pe Lazăr, fratele lor, care murise și-l îngropaseră, prin glasul Domnului l-au văzut înviat a patra zi și s-au bucurat. Sînt și alte multe în Scriptura veche și nouă. Iar acestea le-am arătat ca dovezi, că credința unuia poate să ajute altora. Se întîmplă încă și aceasta, ca necredința cuiva să aducă vătămare asupra altora; căci și necredința unui om ca a lui Faraon, a adus diferite pedepse asupra Egiptului, încît și pe el însuși l-a pierdut cu toată oastea”.

Acestea și mai multe altele zicînd sfîntul episcop, ritorul Craton a căzut la picioarele lui și a zis: „Cred că Cel propovăduit de tine este adevăratul Dumnezeu și nu este altul afară de El. El poruncește bolilor și morții să fugă. El poruncește vieții și vine”. Sfîntul episcop Valentin i-a zis: „Credința creștinească se cade a o arăta nu numai prin cuvinte, ci și cu faptele”. Ritorul a zis: „Care sînt faptele prin care poate să se arate credința?” Episcopul a zis: „Să te lepezi de idolii cei făcuți de mîini și să primești Sfîntul Botez, ca să te rînduiești între fiii lui Dumnezeu!” Craton a zis: „Apa care spală întinăciunea trupească, cum poate să spele și păcatele?” Arhiereul a răspuns: „Apa, cînd se va chema asupra ei numele Preasfintei Treimi, primește într-însa pe Sfîntul Duh, Care curățește toate păcatele omului, ce se botează în apa aceea”. Craton a zis: „Lungindu-se vorba noastră, se scurtează viața fiului meu Herimon”. Sfîntul Valentin a zis: „De nu vei crede acestea pe care niciodată nu le-ai putut auzi și vedea, fiul tău nu va putea să fie sănătos”.

Craton a zis: „Ce este aceea, pe care eu niciodată n-am putut auzi și nici vedea?” Arhiereul a zis: „Oare ai auzit vreodată de Fecioara cea neîntinată care a zămislit, adică, fiind fecioară, a născut și după naștere a rămas tot fecioară? Oare ai văzut cîndva pe cineva umblînd pe apele mării ca pe uscat și cu cuvîntul să fi schimbat valurile mării în alinare? Auzit-ai oare de Hristos, Care mai în urmă a fost răstignit, mort și îngropat și a treia zi a înviat din morți și apoi S-a înălțat la cer? Și la a Cărui înălțare îngeri în vederea ochilor arătîndu-se oamenilor, au mărturisit că iarăși va veni din cer ca să judece viii și morții? De le crezi acestea că sînt așa, apropie-te și te botează, ca să cîștigi sănătatea fiului tău și singur să te învrednicești vieții veșnice”. Ritorul a zis: „Toate cîte mi le grăiești le voi face, numai fiul meu să se facă sănătos”. Atunci episcopul a zis: „Deoarece înțelepciunea lumii acesteia, se pare că este nebunie la Dumnezeu, dă-mi cuvînt că dacă fiul tău prin credința mea va cîștiga sănătate, tu împreună cu toată casa ta te vei întoarce spre Hristos și te vei boteza”.

Atunci ritorul Craton, chemînd pe femeia sa și pe toți casnicii săi, s-au aruncat înaintea picioarelor lui, făgăduind că toți se vor face creștini, dacă se va tămădui Herimon. Acolo erau și tinerii cei mai sus ziși: Procul, Efiv și Apolonie, care și ei dorind sănătatea fiului dascălului lor, au făgăduit că se vor face creștini. De aceea, episcopul Valentin a poruncit să se pregătească o cameră deosebită și în ziua aceea și în noaptea viitoare să fie tăcere. Apoi, luînd pe bolnav în camera aceea, s-a închis singur cu dînsul. Deci, bolnavul își strînsese tot trupul ca un ghem, avînd capul între genunchi și picioarele pe umeri, încît nici o parte nu avea liberă între încheieturile trupului. El nu putea vorbi cu limba ci numai gemea. Deci, nici unul dintre doctori nu putea să cunoască și să vindece neputința lui. Dar Sfîntul Valentin episcopul, a așternut pe pămînt rasa de păr, pe care obișnuia a se ruga, și punînd pe dînsa pe bolnav, mai mult mort decît viu, s-a rugat toată noaptea lui Dumnezeu. Iată, la miezul nopții a strălucit în camera aceea o lumină cerească, încît celor ce erau afară li s-a părut că s-a aprins camera.

Iar după ce a trecut miezul nopții, copilul s-a sculat sănătos cu trupul și a început cu glas mare a lăuda pe Dumnezeu. Atunci părinții lui și toți care erau cu dînșii în casa aceea, auzind glasul lui Herimon, s-au bucurat foarte mult, că de trei ani nu-l mai auziseră pe el vorbind, decît numai gemînd. Deci, apropiindu-se, au bătut în ușă, rugînd pe sfînt să le deschidă și să vadă pe Herimon. Însă sfîntul le-a răspuns lor: „Pînă ce nu voi săvîrși obișnuitele mele rugăciuni și cîntări de laudă, nu vă voi deschide”. Deci, așteptînd ei pînă la ziuă, sfîntul episcop le-a deschis ușa și scoțînd pe copil sănătos cu trupul, ca și cum niciodată n-ar fi fost bolnav, l-a dat pe el părinților lui. Atunci ritorul Craton, cu toată casa sa, a crezut în Hristos și s-a botezat, veselindu-se cu duhul întru Dumnezeu Mîntuitorul lor.

Deci, Herimon, copilul cel tămăduit, după primirea Sfîntului Botez, nu mai voia să se despartă de doctorul său, de Episcopul Valentin. Asemenea și cei trei tineri, pomeniți mai sus, după botez, lăsînd filosofia cea din afară, s-au alăturat cu toată osîrdia de duhovnicescul învățător, de Valentin, arhiereul lui Dumnezeu și s-au făcut ucenicii lui, fiind următorii vieții lui cele sfinte și căutători ai mîntuirii lor. Pentru că pe școlarii cei tineri și de o vîrstă cu dînșii, prin îndemnările lor și cu chipul vieții celei cinstite și înțelepte, îi aducea la credința în Hristos și la Sfîntul Botez. La dînșii se adunau mulțime de școlari, care, ascultînd învățătura lor cea insuflată de Dumnezeu, se învățau la cereasca înțelepciune și se povățuiau la calea cea adevărată. După ce și fiul eparhului cetății, cu numele Avundie, a crezut în Hristos și s-a botezat, s-a aprins de dragoste dumnezeiască și mărturisea înaintea tuturor că este robul lui Hristos.

Atunci tatăl lui și ceilalți senatori, umplîndu-se de mînie, au prins pe învățătorul credinței creștine, pe Sfîntul Valentin și bătîndu-l fără cruțare îl sileau la închinarea de idoli. Dar el, nevrînd să le facă voia, a fost muncit cumplit, apoi l-au dus la închisoare în temniță. Dar sfîntul se bucura că s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos Domnul său, rănile cele suferite, căci se înfrumuseța ca și cu niște podoabe scumpe și se lăuda apostolicește, zicînd: Rănile Domnului meu pe trupul meu le port. Acelea împlinesc patimile lui Hristos în trupul meu. Iar pe ucenicii săi care veneau la dînsul, pe cînd ședea în temniță, îi întărea în sfînta credință. De acest lucru înștiințîdu-se eparhul, s-a mîniat foarte mult și, trimițînd noaptea, l-a scos din temniță și i-a tăiat capul.

Astfel și-a sfîrșit nevoința sa cea mucenicească Sfîntul Episcop Valentin; iar ucenicii lui, Procul, Efiv și Apolonie, luînd cinstitul lui trup, l-au dus în cetatea Interamna și acolo, înaintea cetății, cumpărînd o parte mică de pămînt, l-au îngropat cu cinste. Ei au petrecut lîngă mormînt ziua și noaptea în post și rugăciuni, lăudînd pe Dumnezeu. La dînșii se adunau toți credincioșii cîți erau în cetate și mulți din cei necredincioși veneau și ascultau cuvintele lor cele mîntuitoare de suflet și la propovăduirea lui Hristos, luminîndu-se cu credința.

După o vreme oarecare, ajungînd toate acestea la cunoștința lui Leontie, dregătorul cetății, a poruncit de a prins pe cei trei sfinți și i-a băgat în temniță. Dar, de vreme ce a văzut pe popor făcînd zgomot pentru prinderea lor, pentru că tuturor erau iubiți, a poruncit să-i ucidă pe dînșii noaptea, pentru că se temea ca să-i osîndească pe dînșii la moarte ziua, ca să nu fie liberați de mîinile poporului.

Deci, sfinții mucenici au fost tăiați noaptea și s-au dus la lumina cea neînserată a cereștii împărății. Iar Sfîntul Avundie, cel mai sus pomenit, fiul eparhului Romei, care mersese acolo la iubiții săi prieteni, cînd a auzit de uciderea lor, i-a fost jale de aceasta foarte mult. Deci, luînd cinstitele lor trupuri, le-a îngropat cu cinste lîngă mormîntul Sfîntului Valentin, învățătorul lui, slăvind pe Domnul Iisus Hristos, Care viază și împărățește împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Muceniță Iulita (Iulia) din Cezareea

Această sfântă a fost din Cezareea Capadociei, și pe ea a cinstit-o cu laude și Vasile cel Mare. Având ea judecată cu un om oarecum lacom și silnic, care împresurase cea mai mare parte a pământului ei, țarine și sate, dobitoace și robi, și tot lucrul și hrana vieții le trăsese la sine. Căci nu lua aminte de dreptate, nici de Dumnezeu, ci se rezemă și nădăjduia numai în năpăstuiri și în mărturii mincinoase și în mita ce dă judecătorilor. Începând femeia a se plânge de nedreptatea și tirania omului, el numaidecât a pârât-o că este creștină, și cum că nu i se cade să aibă parte de cele de obște, căci nu cinstește și nici nu slujește zeilor împăraților. Iar ea, neuitându-se la cele lumești și trecătoare, ci călcând toate, a zis: „Prăpădească-se averea și mărirea lumii, dar eu nu mă voi lepăda de Făcătorul și Ziditorul tuturor”. Atunci nedreptul judecător a pus de au ars-o; iar cuptorul arzând trupul sfintei, l-a păzit întreg și a fost dat rudeniilor ei și la toți credincioșii.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Polihronie, episcopul Babilonului și cei împreună cu dânsul

Deciu, păgânul împărat al Romei, muncind pe mulţi creştini, s-a dus cu toată puterea oştirii sale împotriva Persiei, şi biruind ostile persane, a prădat ţara lor şi a luat în stăpânire Babilonul, Vactrianul, Ircania şi Asiria; iar mulţimea creştinilor care se aflau în acele ţări, a pierdut-o cu felurite munci. Atunci era episcop în Babilon, Polihronie şi cu dânsul trei preoţi, Parmenie, Elima şi Hrisotel; iar ca diaconi: Luca şi Muco. Pe aceştia prinzându-i Deciu, a poruncit să-i aducă îndată la jertfă idolească. Iar Sfântul Polihronie a zis cu îndrăzneală: „Noi ne aducem jertfă pe noi înşine Domnului nostru Iisus Hristos, iar diavolilor şi idolilor celor deşerţi făcuţi de mâini omeneşti, niciodată nu ne vom închina!”

Atunci Deciu a poruncit să arunce în temniţă pe episcop împreună cu preoţii şi cu diaconii lui. Şi a început a zidi în cetatea Babilonului o capişte spurcatului său zeu Saturn, făcându-i un idol aurit. El a scris la Roma eparhului Valerian de fericita sa biruinţă asupra perşilor, despre care zicea că i s-a dat lui de la zeii săi, şi i-a poruncit să facă în Roma prăznuire mare zeilor, iar pe creştini să-i muncească şi să-i ucidă.

Deci Valerian făcea în Roma porunca lui Deciu. Şi săvârşin-du-se în Babilon capiştea zeului Saturn, păgânul a pus înaintea judecăţii sale pe Polihronie, episcopul, cu preoţii şi cu diaconii lui şi a zis: „Oare tu eşti fur de cele sfinte, necinstind pe zei şi neascultând poruncile împărăteşti?” Iar sfântul nu i-a răspuns nici un cuvânt, ci stătea tăcând. Atunci împăratul a zis către preoţi şi diaconi: „Povăţuitorul vostru a amuţit”. Preotul Parmenie a răspuns: „Părintele nostru n-a amuţit, dar, nevrând să-şi spurce cinstita şi sfânta sa gură, face după porunca Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce cu picioarele lor şi întorcându-se să vă rupă pe voi. Deci oare este drept ca gura cea curată să se întineze cu gunoiul?” Şi mâniindu-se Deciu, a zis: „Oare noi suntem gunoi?” Şi îndată a poruncit să taie limba acelui preot.

Iar după ce i-au tăiat limba, Sfântul Parmenie a strigat luminos către Sfântul Polihronie, zicând: „Sfinte părinte, roagă-te pentru mine, pentru că văd asupra ta pe Sfântul Duh Cel ce împărăteşte, Care îţi pecetluieşte gura, iar într-a mea pune fagur de miere!” Aşa de minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, căci celui ce avea limbă, i-a poruncit să tacă, iar celuilalt, a cărui limbă era tăiată, i-a dat putere a vorbi, spre arătarea tăriei Sale celei atotputernice. Apoi Deciu a zis către episcop: „Polihronie, jertfeşte zeilor şi-mi vei fi mie prieten, iar capiştea cea nou zidită a lui Saturn o voi încredinţa ţie”. Dar episcopul nu i-a răspuns nimic. Atunci Deciu, umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată cu pietre peste gură. Iar când îl bătea, sfântul şi-a înălţat mâinile spre cer şi, ridicându-şi ochii, şi-a dat duhul. Şi a lăsat Deciu trupul mucenicului aruncat înaintea capiştei lui Saturn. Iar în noaptea următoare au mers doi bărbaţi cinstiţi, boieri persani: Avdon şi Senis, creştini tăinuiţi, care, luând în taină trupul Sfântului Episcop Polihronie, l-au îngropat lângă zidul Babilonului. Iar Deciu s-a dus la cetatea ce se numea Corduva, care este în ţara Persiei, poruncind să aducă după el pe acei preoţi şi diaconi legaţi cu lanţuri de fier.

Iar sfinţii fiind duşi, fiarele au căzut de pe grumajii lor şi de pe mâinile lor. Şi mergând împăratul Deciu în cetatea Corduva, a pus înaintea judecăţii sale pe legaţii cei aduşi şi a zis către dânşii: „O, nebunilor, voiţi şi voi să pieriţi? Iată, eu vă îndemn să jertfiţi zeilor celor fără de moarte”. Atunci preotul Parmenie, căruia îi era limba tăiată, a răspuns cu glas mare: „O, ticălosule, care ne sileşti pe noi să ne închinăm idolilor celor făcuţi de mâini, închină-te tu Domnului nostru Iisus Hristos, căci de nu te vei închina Lui, vei pieri împreună cu toţi zeii tăi”. Atunci Deciu a poruncit să-i spânzure pe toţi la muncire.

Iar sfinţii fiind întinşi, mulţumeau lui Dumnezeu şi ziceau către preotul Parmenie: „Roagă-te pentru noi, părinte!” Iar el a zis: „Dumnezeu, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, să ne dea nouă mângâierea Sfântului Duh, Care împărăteşte în vecii vecilor”. Ei i-au răspuns: „Amin”. Iar Deciu, mâniindu-se, a zis: „Iată farmecele! Oare nu este semn arătat de farmece, ca omul să grăiască, fiind fără de limbă?” Preotul Parmenie a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos, Care a dat odinioară mutului grăire, Acela mi-a dat şi mie păcătosului a grăi; iar tu având limbă şi grăind, eşti mut, de vreme ce nu slăveşti pe adevăratul Dumnezeu”. Atunci Deciu a poruncit să-i ardă cu foc, să le lipească table de fier arse pe coastele lor şi cu unghii de fier să le strujească trupurile.

Pe când Sfinţii erau astfel munciţi, s-a auzit un glas din cer, zicându-le: Veniţi la Mine cei smeriţi cu inima. Iar Deciu, auzind acel glas, îl socotea vrăjitorie. Deci a poruncit să coboare pe mucenici de la muncire şi să le taie capetele, iar trupurile lor să le arunce afară din cetate, lângă calea poporului şi să pună păzitori ca să nu le ia cineva şi să le îngroape. Astfel şi-au săvârşit pătimirea lor pentru Hristos, Sfinţii Mucenici, cei trei preoţi: Parmenie, Elima, Hrisotel şi cei doi diaconi: Luca şi Muco. Iar trupurile lor cele aruncate le-au luat cei doi cetăţeni, de care s-a zis mai sus, şi le-au îngropat într-un sat al lor, aproape de Corduva.

In aceeaşi vreme, împăratul Deciu a trimis prin toată Persia, să caute pe creştini şi să-i pună la muncire. Iar unii din slujitorii lui, apropiindu-se de dânsul, i-au zis: „O, împărate, prinşii aceia ai tăi, care i-ai miluit şi le-ai dăruit viaţă şi libertate, sunt creştini, pentru că adună trupurile cele creştineşti, le îngroapă în satul lor şi nu se închină zeilor, nici nu ascultă porunca ta”. Deciu a zis cu mânie: „Cine sunt acei necredincioşi?” Slujitorii au răspuns: „Avdon şi Senis”. Şi a poruncit împăratul să-i cheme la el îndată. Iar ei venind, le-a zis: „Oare aşa sunteţi de nebuni, că nu vedeţi că pentru aceia sunteţi supuşi şi biruiţi de stăpânirea noastră, a romanilor, deoarece nu cinstiţi pe zei?” Ei au răspuns: „Pentru aceea ne-a făcut Hristos să fim biruitori asupra diavolului, pentru că am defăimat pe zeii voştri!”

Deciu le-a zis cu mânie: „Oare nu ştiţi că viaţa voastră stă în mâinile mele?” Sfinţii au răspuns: „Viaţa noastră este în mâinile Dumnezeului nostru şi Lui ne închinăm, căci El, plecând cerurile, S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră!” Atunci Deciu a poruncit să-i lege cu lanţuri de fier şi să-i închidă într-o temniţă strâmtă. Iar sfinţii, fiind legaţi cu lanţuri, au zis: „Iată slava noastră pe care totdeauna o nădăjduiam de la Domnul nostru!” Tot în aceeaşi zi au fost pârâţi la împărat că sunt creştini şi alţi doi bărbaţi cinstiţi, Olimpie şi Maxim. Iar împăratul, prinzându-i, a poruncit să-i bată îndată cu beţe, fără să-i cerceteze, pentru că zicea: „Nu sunt vrednici să le ascult cuvintele lor, deoarece nu cinstesc pe zeii mei; ci sunt vrednici de moarte toţi cei ce au Dumnezeu pe Omul Care a murit”. Sfântul Maxim a grăit: „Ai zis bine, Cel ce a murit, dar de ce nu zici că Acelaşi a şi înviat?”

Deciu a zis: „Spuneţi-ne nouă comoara voastră”. Sfântul Olimpie a răspuns: „Comoara noastră – aurul, argintul şi toată bogăţia -, este Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care nu ne cruţăm sănătatea noastră, defăimând toate bogăţiile pământeşti”. Şi fiind sfinţii bătuţi aspru, strigau: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ai binevoit să ne rânduieşti pe noi cu robii Tăi!” Iar Deciu, iuţindu-se şi mai mult, a poruncit să-i bată cu vergi de plumb. După aceea i-a încredinţat unui oarecare Anisie, ajutor al său. Acela, luându-i, i-a muncit şi la sfârşit le-a tăiat capetele cu securea, iar trupurile lor le-a aruncat spre mâncarea câinilor. Şi au zăcut ele neîngropate cinci zile, dar nimic nu s-a atins de dânsele. Iar după acele cinci zile, creştinii luându-le noaptea, le-au îngropat cu cinste.

După aceasta, Deciu, păgânul împărat, a plecat spre Roma, şi cu el erau aduşi, legaţi cu lanţuri, şi sfinţii mucenici din Persia: Avdon şi Senis, pe care Deciu îi purta înainte, spre slava sa, ca să facă cu ei privelişte romanilor. In acea vreme, Valerian eparhul prinsese în Roma pe preasfinţitul papă Sixt, împreună cu tot clerul său şi nu puţini din ceilalţi creştini, şi i-a închis pe toţi în temniţa poporului. Şi şezând papa Sixt acolo multe zile, veneau la dânsul creştinii cei tăinuiţi şi aduceau pe fiii lor, pe rude şi pe cunoscuţi, care se întorceau de la păgânătatea idolească spre Hristos, spre a fi botezaţi în temniţă de papa.

Iar Deciu a intrat în Roma cu slavă şi cu dănţuire mare, la care dănţuire erau aduşi ca nişte robiţi şi acei doi boieri din Persia, Avdon şi Senis. Apoi, în altă zi, Deciu, chemând senatul Romei şi pe Valentin eparhul, a adus înaintea lor pe boierii prinşi în Persia, legaţi cu lanţuri şi îmbrăcaţi boiereşte, cu aur, cu argint şi cu podoabe de mare preţ şi pietre scumpe. Şi erau astfel împodobiţi spre slava lui Deciu, deşi pe cale fuseseră chinuiţi cu felurite munci. Deci împăratul, arătând cu degetul spre dânşii, a zis către sfat: „Vedeţi pe vrăjmaşii pe care zeii şi zeiţele ni i-au dat în mâinile noastre? Aceştia sunt potrivnicii împărăţiei Romei”.

Şi privind spre dânşii tot senatul Romei, s-au mirat toţi de cinstita lor vedere şi au fost cuprinşi de jale pentru dânşii. Pentru că Domnul dăduse robilor Săi atâta dar, încât mai mult se umileau cei ce căutau la dânşii, decât să se mânie. Şi a poruncit Deciu să cheme pe cel mai mare slujitor idolesc al Capitoliului, cu numele Claudie. Şi acela venind, a adus cu sine un idol şi trispodul (altar cu trei picioare). Şi a zis Deciu către sfinţi: „Jertfiţi zeilor şi veţi fi boieri liberi ai Romei. Veţi stăpâni toate averile voastre, vă veţi îmbogăţi cu mai multe bogăţii şi veţi lua de la noi mare cinste”. Sfinţii au răspuns: „O dată ne-am adus jertfă Dumnezeului nostru, Domnul Iisus Hristos, iar zeilor tăi jertfeşte-le tu!”

Iar împăratul a poruncit ca a doua zi să fie gata priveliştea, ca să dea fiarelor spre mâncare pe Avdon şi Senis, boierii persani. Şi a doua zi, după ce s-a făcut ziuă şi priveliştea era gata, împăratul Deciu n-a mers la privelişte, ci a trimis pe eparhul Valerian în locul său. Iar Valerian, ducându-se şi punând pe mucenici de faţă, mai întâi i-a îndemnat la închinarea idolilor, zicându-le: „Cruţaţi-vă neamul vostru cel bun şi puneţi zeilor tămâie pe altar, pentru că de nu veţi face aceasta, veţi pieri sfâşiaţi de dinţii fiarelor”. Sfinţii au răspuns: „Acum ţi-am spus că Domnului nostru Iisus Hristos îi aducem jertfa de laudă şi tămâie de rugăciuni şi Lui Unuia ne închinăm; iar pe idolii cei făcuţi de mâini, nu-i vom cinsti niciodată!”

Şi stătea înaintea priveliştii idolul soarelui, iar Valerian a poruncit ostaşilor să ducă pe mucenici la idolul acela şi să-i silească să se închine lui. Dar sfinţii, apropiindu-se de idol, au scuipat asupra lui. Atunci Valerian, umplându-se de mânie, a poruncit să bată pe sfinţii mucenici cu vergi de plumb, apoi să-i ducă dezbrăcaţi la locul care era îngrădit împrejur, unde aveau să fie mâncaţi de fiare, înaintea ochilor poporului care privea de pe trepte înalte. Deci sfinţii stăteau dezbrăcaţi, dar îmbrăcaţi întru Hristos şi îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci. Atunci au dat drumul asupra lor mai întâi la doi lei, apoi la patru urşi. Dar fiarele nu i-au vătămat deloc, ci şedeau la picioarele lor ca nişte păzitori. Şi a zis Valerian: „Iată, acum este dovedită vrăjitoria creştinească”.

Atunci a poruncit să ducă fiarele, iar ostaşii cei înarmaţi să intre la mucenici şi să-i ucidă. Şi astfel i-au înjunghiat cu săbiile. Apoi legându-i de picioare, i-au tras şi i-au aruncat înaintea idolului soarelui, din porunca ighemonului, spre înfricoşarea creştinilor. Şi aşa au zăcut acolo trei zile. Iar un creştin tăinuit, anume Chirin, cu rânduiala ipodiacon, petrecând aproape de privelişte, a luat noaptea trupurile mucenicilor, le-a pus într-o raclă de plumb şi le-a îngropat în casa sa. Astfel s-au sfârşit Sfinţii Mucenici Avdon şi Senis, boierii persani. Iar Sfântul Sixt papa, cu clerul său, a fost muncit după dânşii, şi pătimirea lui, împreună cu Sfântul Lavrentie arhidiaconul, se cinsteşte în 10 zile ale lunii august.

Cinstitele moaşte ale acestor doi sfinţi mucenici, Avdon şi Senis, au stat în pământ până pe vremea împărăţiei Marelui Constantin. Iar în zilele lui, prin dumnezeiasca descoperire, au fost găsite de credincioşi şi au fost mutate în gropniţa lui Pontian, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Anatolie cel Tânăr de la Optina

Sfântul Anatolie cel Tânăr de la Optina este unul dintre Cuvioșii care s-au nevoit duhovnicește și au sfințit pământul Mănăstirii Optina, din Rusia. Născut în anul 1855 și trecut la cele veșnice în ziua de 30 iulie 1922, acest cuvios bărbat a fost ucenic de chilie al Sfântului Ambrozie de la Optina, în urma căruia a și rămas ca îndrumător duhovnicesc pentru obște și credincioși.

Mănăstirea Optina este una dintre cele mai mari și renumite mănăstiri de călugări din întreg Răsăritul Ortodox. Aceasta se află în Rusia Centrală, la aproximativ 130 de kilometri de Moscova și la mică distanță de localitatea Kozelsk. Ea este considerată a fi centrul spiritualității Bisericii Ortodoxe Ruse, încă din secolul al XIX-lea. Obștea acestei mănăstiri a dat lumii mulți sfinți cuvioși părinți.

Alexandru Potapov, după numele său de mirean, s-a născut în anul 1855, într-o localitate din Rusia. Deși și-a dorit încă de mic să îmbrățișeze viața monahală, el a intrat definitiv pe poarta Mănăstirii Optina abia în ziua de 15 februarie 1885, la vârsta de treizeci de ani, când mama sa a trecut la cele veșnice.

Fiind primit în obște, fratele Alexandru a fost rânduit la chilia Cuviosului Ambrozie, spre a-i fi ucenic. Potrivit celor care l-au cunoscut, acest cuvios bărbat a primit de la Dumnezeu încă de la început mari daruri duhovnicești, precum darul dragostei, al compătimirii celor suferinzi, al discernământului și al cunoașterii inimilor.

În ziua de 3 iunie 1895, după zece ani de ascultare și nevoințe duhovnicești, fratele a fost tuns în monahism, primind numele de Anatolie. După trecerea la cele veșnice a Cuvioșilor Iosif și Varsanufie, Cuviosul Anatolie a purtat sarcina de îndrumător al obștii și al credincioșilor, alături de Cuviosul Nectarie. Monahii și credincioșii cu pregătire intelectuală deosebită obișnuiau să meargă la Cuviosul Nectarie, iar credincioșii simpli la Cuviosul Anatolie.

Cuviosul Anatolie a legat o strânsă prietenie cu Sfântul Alexie Meciov (preot de mir, căsătorit), drept pentru care îi trimitea adesea la el pe credincioșii din Moscova.

Cuviosul Anatolie cel Tânăr era totdeauna smerit și niciodată mâhnit, precum mărturisesc cei care l-au cunoscut și cele câteva poze care s-au păstrat până astăzi. Avea mereu chipul luminos, iar bucuria cu care îl întâmpină pe fiecare credincios în parte era precum un izvor cu apă limpede. Cuviosul îi primea pe toți cei care căutau mângâiere sau sfătuire, în orice moment al zilei, trecând peste toate durerile trupești pe care le avea.

Când autoritățile atee au început să prigonească Biserica lui Hristos, mulți stareți și slujitori ai Sfântului Altar au fost aruncați în temnițe. Cuviosul Anatolie a fost și el arestat, însă, pentru bolile sale, nu a fost aruncat în închisoare, ci dus într-un spital pentru deținuți. Acolo, sfântului i-au tuns părul și barba. Când s-a constatat că a fost confundat cu altcineva, sfântul a fost eliberat, putând să se întoarcă la Mănăstirea Optina. Cuviosul Anatolie a rămas la fel de blând, smerit și luminos.

În ziua de 29 iulie 1922, autoritățile au trimis ordin la mănăstire ca starețul să fie arestat din nou. Pentru blândețea și smerenia lui, cei însărcinați cu arestarea au acceptat rugămintea Cuviosului Anatolie de a-l mai lăsa o seară în mănăstire, pentru a se pregăti sufletește. În seara cu pricina, starea sănătății sfântului s-a înrăutățit, chiar dacă medicul nu a putut să descopere nici o cauză. A doua zi, când a intrat în chilie, Cuviosul Varnava, ucenicul sfântului, l-a găsit pe Cuviosul Anatolie așezat în genunchi. Peste doar câteva clipe, sfântul a trecut la cele veșnice, la fel de liniștit precum a trăit toată viața.

Cuviosul Anatolie a trecut la cele veșnice în ziua de 30 iulie 1922, la vârsta de 67 de ani. El a fost înmormântat lângă mormântul Cuviosului Ambrozie, duhovnicul său, în acel loc despre care, în urmă cu doar două săptămâni, a spus: „Aici poate fi așezat foarte bine încă un om. Exact un loc pentru încă un mormânt.”

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.