Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 30 noiembrie: Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat; Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei și Sfântul Ierarh Frumentiu, episcopul Etiopiei.
În această lună, în ziua a treizecea, pomenim pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. Acesta a fost din Betsaida, orășel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, și fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul lui Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan, arătând cu degetul către Iisus și zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Sfântul Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat după Hristos, zicând fratelui său Petru: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan 1, 41). Și astfel, l-a tras și pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune și Apostolul cel întâi chemat al Domnului. Și se află în Scriptură și alte multe învățături despre dânsul.
Din zilele acelea, ca și ceilalți Apostoli, Sfântul Andrei a urmat Mântuitorului, însoțindu-L pe drumurile Țării Sfinte, adăpându-se din izvorul nesecat al dumnezeieștilor descoperiri pe care le aducea Mântuitorul. A fost martor faptelor minunate săvârșite de Domnul, s-a împărtășit din cuvântul dumnezeiesc, dătător de viață, al credinței cele noi întemeiată de Hristos, și, mai presus de toate, a văzut Patimile Domnului, a plâns moartea Lui pentru noi și s-a întărit în credință, în ziua Învierii.
La rândul ei, Tradiția Bisericii ne spune că, după Înălțarea Domnului la cer și după Cincizecime, Apostolii au tras la sorți și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Atunci, acestui întâi chemat, – i-a căzut sorțul să meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia și Macedonia, cu ținuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre și Sciția (adică Dobrogea noastră) și până în Crimeia, Însă, a umblat în aceste locuri nu în grabă, ci, în fiecare, zăbovind și răbdând multe împotriviri și nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a întors la urmă din nou în Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie și, străbătând celelalte țări, a ajuns la ținutul Peloponezului, unde pe mulți i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Tradiție, mai știm că Sfântul Andrei a avut și un sfârșit de mucenic, fiind răstignit, la Patras, lângă Corint, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X, căreia i s-a spus „Crucea Sfântului Andrei”. Dumnezeului nostru slavă!
Viața pe larg a Sfântului Apostol Andrei o puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei. Acest minunat părinte, trimis de Dumnezeu ca un apostol, pentru a aduce nădejde și pace neamului românesc ortodox, oprimat și umilit, din Ardeal, a strălucit în veacul al XIX-lea ca o lumină, pe care vânturile și furtunile nu au reușit să o stingă.
S-a născut din părinți temători de Dumnezeu, proveniți din aromânii locuitori în Peninsula Balcanică. Familia Șaguna, în care, din voia lui Dumnezeu, a venit pe lume Anastasiu, viitorul Mitropolit al Ardealului, se așezase în orașul Mișcolț, în nord-estul Ungariei. Vrednica sa mamă, Anastasia, a dat numele ei pruncului născut în 20 decembrie 1808. Simțea cu duhul că, așa cum Nașterea Domnului anunță deja praznicul Învierii, tot așa și Anastasiu, fiul ei, primind numele Învierii, în Ajunul Crăciunului, avea să aducă învierea Ortodoxiei neamului românesc din care făcea parte.
După moartea timpurie a tatălui său, trecut la catolicism, mama sa, Anastasia Șaguna, s-a găsit în fața necazurilor vieții cu trei copii: Evreta, Ecaterina și Anastasiu, încredințați unor așezăminte de educație catolice. Anastasia și-a crescut însă cu dârzenie exemplară copiii în duhul Ortodoxiei. Astfel că la vârsta de 18 ani toți cei trei copii ai ei au făcut cerere oficială de reprimire în Biserica străbună. Ortodoxia viitorului mare ierarh este opera credincioasei sale mame, Anastasia. Ziua de 29 decembrie 1826, când Anastasiu Șaguna și-a declarat, în limba latină, hotărârea de a redeveni ortodox, e tot atât de memorabilă pentru istoria Bisericii Ortodoxe ca și ziua nașterii lui. Se încheia astfel o dramă sufletească adâncă. Anastasia Șaguna s-a preocupat în special de Anastasiu, care a fost dat să învețe la cele mai bune școli ale timpului: gimnaziul „superior” (liceul) din Pesta (azi, Budapesta); apoi Universitatea din acel oraș, unde a făcut studii strălucite de filosofie și drept. La terminarea studiilor, tânărului Anastasiu i se deschidea în față o frumoasă carieră de avocat, judecător sau profesor. Însă, la îndemnul înțeleptei sale mame, a plecat la Vârșeț (în Banatul sârbesc de azi) și s-a înscris la Seminarul Teologic româno-sârb. La absolvire a intrat ca frate în mănăstirea sârbească Hopovo, unde, la nici 25 de ani, a cerut să fie tuns în monahism. A primit numele Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, împlinindu-și și el chemarea sfântă de a reînvia Ortodoxia românească din Transilvania asuprită și umilită de stăpânitorii nedrepți ai acestui pământ. Mulțumită să-și vadă fiul monah ortodox, evlavioasa lui mamă, Anastasia, pildă de jertfelnicie creștin-ortodoxă, s-a mutat la Domnul, în vârstă de 51 de ani, în ziua de 17 ianuarie 1836.
Învățatul monah Andrei Șaguna, cu studii de drept, filosofie și teologie, cunoscător al multor limbi străine, și-a început nevoința duhovnicească cu înțelepciune, întru smerenie și ascultare deplină, lucrând cu timp și fără timp în împlinirea virtuților, sporind în evlavie și rugăciune curată, pe calea desăvârșirii, spre a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Pentru toate acestea, el fost foarte mult apreciat de ierarhii ortodocși sârbi, care l-au rugat să părăsească liniștea mănăstirii și să îndeplinească diferite ascultări în cadrul Mitropoliei Sârbe de la Carloviț. Smerit și ascultător, a răspuns acestei chemări și, timp de 13 ani, a activat ca rector, ca asesor (consilier) mitropolitan, ca profesor de seminar și ca egumen la patru mănăstiri sârbești (Iazak, Beșenovo, Hopovo și Covil).
În vara anului 1846, mitropolitul de la Carloviț l-a numit „vicar general” al Episcopiei românești vacante a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, iar în decembrie 1847, „soborul” protopopilor ardeleni l-a propus ca episcop. A fost confirmat de Curtea Imperială din Viena și apoi hirotonit arhiereu de către mitropolitul din Carloviț, în Duminica Tomii a anului 1848.
Așteptat ca un izbăvitor al românilor drept-credincioși, ierarhul lui Hristos s-a ostenit cu multă dăruire în lucrarea de apărare și de păstrare a identității spirituale și culturale a națiunii române ardelene, pe primul loc fiind atât recunoașterea lor ca „națiune” egală în drepturi cu maghiarii, sașii și secuii, cât și desființarea iobăgiei. Pentru lupta sa de apărare a drepturilor și a demnității românilor transilvăneni, a fost mult iubit de cler și popor.
În plan bisericesc, Mitropolitul Andrei Șaguna a luptat cu mult curaj, timp de 15 ani, pentru ieșirea Bisericii românești din Ardeal de sub jurisdicția Mitropoliei Sârbești de la Carloviț, sub care a fost așezată în mod abuziv de Curtea Imperială de la Viena. Lupta lui a fost încununată de izbândă în decembrie 1864, când s-a aprobat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului (desființată în 1701 de autoritățile de stat de atunci prin trecerea la „unire” cu Roma a unei părți a clerului ortodox), iar Andrei Șaguna a devenit arhiepiscopul Sibiului și mitropolitul românilor din Ardeal, Banat și „părțile de vest” (Crișana). Canonist de vocație, marele Mitropolit a întocmit, apoi, o lege de organizare bisericească, sub numele de Statutul organic, aprobată de un Congres Național-Bisericesc în anul 1868, prin care se prevedea autonomia Bisericii sale față de stat, dar și participarea laicilor la conducerea vieții bisericești, în probleme administrative și economice.
Mitropolitul Andrei a fost un adevărat „ctitor” de viață și limbă românească în Transilvania. El a reorganizat vechea școală teologică de la Sibiu (existentă din 1786) ca un „Institut Teologico-Pedagogic”, cu două „secțiuni”, în care se pregăteau viitorii preoți, dar și învățătorii celor aproximativ 800 de școli primare din Ardeal, majoritatea ctitorite de el și îndrumate de Biserică, pentru ridicarea neamului. Împreună cu protopopul Ion Popasu, viitorul episcop al Caransebeșului, a întemeiat Gimnaziul cu opt clase din Brașov (actualul Colegiu „Andrei Șaguna”), un Gimnaziu la Brad, în jud. Hunedoara, o școală „reală-comercială” în Brașov și a inițiat cursuri pentru neștiutorii de carte în fiecare parohie. La Sibiu a înființat o „tipografie diecezană”, în anul 1850, în care s-au tipărit: „Telegraful Român” (din ianuarie 1853 până azi, în mod neîntrerupt), „Calendarul” eparhial (numit în prezent „Îndrumătorul bisericesc”, din 1852 până azi), o serie de manuale pentru școlile primare, dar și manuale pentru învățământul teologic (unele scrise de el însuși), toate cărțile de slujbă, o nouă ediție a Bibliei, între anii 1856 și 1858.
A fost un om rugător și postitor, un evlavios liturghisitor, un bun predicator și păstor de suflete, care a păstrat în permanență legătura cu clerul și credincioșii săi prin minunatele pastorale trimise acestora de Crăciun, de Paști și în alte ocazii. Prin toate s-a dovedit a fi un păstor cărturar, un ierarh luminat, smerit și înțelept, un apărător neînfricat al dreptei credințe și un mare chivernisitor al vieții bisericești.
A trecut la cele veșnice în 28 iunie 1873, la vârsta de 65 de ani, fiind înmormântat lângă biserica mare din Rășinari, așa cum a rânduit el însuși prin testament, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică și fără pompă”. Văzând smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul drept-credincios l-a cinstit cu multă prețuire și evlavie după moarte, încât s-a creat un adevărat „cult popular” al mitropolitului Andrei cel Mare și Sfânt. Zeci de oameni de cultură, români și străini, au scris despre viața și strădaniile sale întru slujirea Bisericii și a neamului său, socotindu-l între cei mai de seamă ierarhi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română în istoria sa.
Cunoscând evlavia clerului și poporului față de acest mare ierarh luptător și rugător pentru credința ortodoxă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 21 iulie 2011, l-a trecut în rândul sfinților din calendar.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Frumentiu, episcopul Etiopiei. În zilele împăratului Constantin cel Mare, în anii 330, un filozof ce era din Tir, s-a dus să colinde în India cea mai dinăuntru, având împreuna cu el și doi frați după trup tineri, ale căror nume erau Edesiu și Frumentiu. Iar întorcându-se din India, a stat la un liman ca să ia apă, și acolo au căzut în mâinile tâlharilor și ale barbarilor, care pe unii din cei din corabie i-au aruncat în mare, iar pe alții i-au tăiat. Din cei omorâți, unul era și pomenitul filozof. Câți au rămas vii, între care erau și cei doi frați după trup, Edesiu și Frumentiu, au fost dați împăratului Indiei.
Deci văzând împăratul pe acești doi tineri ca erau potriviți cu scopul ce el cugeta, i-a pus pe ei supraveghetori și iconomi împărătescului său palat. Dar și fiul împăratului, care a moștenit împărăția după tatăl său, a învrednicit pe tineri de mai mare cinste și îndrăzneală. Deci fiindcă ei aveau mare putere la împăratul Indiei, pentru aceasta porunceau cu îndrăzneală neguțătorilor ce veneau din părțile romanilor ca să se adune la o biserică, după obiceiul lor, și să săvârșească dumnezeiască liturghie. Iar trecând câțiva ani s-au dus tinerii la împăratul și i-au cerut ca să le dea lor plata pentru dragostea cea către ei. Iar plata era ca să-i lase să se întoarcă în patria lor. Aceasta dorire dobândind-o, s-au dus mai întâi în pământul romanilor. Și Edesiu s-a dus la Tir, ca să-și afle părinții și rudeniile sale, iar Frumentiu a cinstit mai mult osârdia către cele dumnezeiești, decât vederea părinților săi. Deci ajungând la Alexandria, a arătat arhiepiscopului de acolo ca indienii foarte doresc să primească lumina slăvirii de Dumnezeu și a credinței.
La aceasta a răspuns arhiepiscopul Atanasie (căci acesta era care pe acea vreme împodobea scaunul Alexandriei): „Iubitul meu, cine este mai bun și mai potrivit decât tine, ca să alunge din sufletele lor întunericul înșelăciunii și să le pricinuiască lor lumina dumnezeieștii propovăduiri?” Acestea zicând, l-a hirotonit pe el arhiereu și l-a trimis în India, ca să lucreze cu plugul învățăturii sale, la acel neam. Deci dumnezeiescul Frumentiu, nimic socotind atunci ca să meargă spre a-și vedea rudeniile sale, ci pentru dragostea credinței celei drepte și pentru binele aproapelui, lăsându-și patria și rudeniile, a îndrăznit să călătorească pe mare, până ce a ajuns în India.
Iar după ce a ajuns acolo fericitul, cu osârdie a bine-lucrat înțelenitele inimi ale indienilor, semănând în ele sămânța credinței. Drept aceea le-a și făcut vrednice spre rodirea cunoștinței de Dumnezeu și a faptei bune, având împreună-lucrător harul cel dat de la Dumnezeu. Căci el, urmând toată ziua apostoleștile învățături și făcând minuni multe, nu numai pe cei demonizați îi mântuia și tot felul de boală vindeca, ci și din cei ce se împotriveau și nu primeau în grabă cele de dânsul zise, iar pe alții îi da Satanei. După cum a făcut apostolul, care zice: „Dați-l pe el Satanei spre pierzarea trupului, ca să se mântuiască duhul lui”. Iar pe alții îi făcea să se usuce, și altora le orbea ochii.
Drept aceea pentru această pricină, toți au primit și au rodit în sufletele lor sămânța credinței lui Hristos. Pentru care și în puțină vreme singur sfințitul Frumentiu, cu ajutorul și harul lui Dumnezeu, a botezat toată latura indienilor. Și a zidit biserici, și a hirotonit preoți, și capiștile idolești le-a surpat, și pe idoli i-a zdrobit. Așadar pentru toate acestea, se minunau toți și însuși împăratul, și zicea sfântului: „Pentru care pricină, o iubitule, în curgerea de vreme a atâtor mulți ani ce ai viețuit mai înainte împreună cu noi, nu ai făcut niciodată vreun semn și minune? Și acum de unde ți s-a dat ție acest fel de har și de putere, iubitule?”
Iar fericitul Frumentiu a răspuns: „Nu este al meu harul, o prea cinstiților și adevăraților ai lui Hristos prieteni, ci al preoției, care mi s-a dat mie de la Însuși Hristos. Căci văzând bun cugetul vostru, lăsând pentru aceasta patria și rudenia, după cuvântul Domnului, m-am dus la Alexandria și, arătând cele despre voi marelui Atanasie, pastorul Bisericii aceleia, și cu tainică ungere a arhieriei fiind hirotonit de el, și cu harul apostolesc fiind luminat, prin rugăciunea lui către Dumnezeu, am fost trimis către voi. Iar voi cu credință și cu dragoste primindu-mă, harul preoției, dar mai ales al lui Dumnezeu, lucrează prin mine precum vedeți, și face asemenea minuni”.
Așadar Frumentiu acesta întocmai cu apostolii, întru mulți ani viețuind cu plăcere de Dumnezeu între indieni și, învățându-i poruncile lui Dumnezeu, și spre lucrarea poruncilor prefăcându-i, s-a mutat către Domnul. Ale cărui cinstite moaște dau tot felul de vindecări celor ce se apropie de ele, întru slava adevăratului Dumnezeu. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.