Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 31 decembrie: Sfânta Cuvioasă Melania Romana; Sfântul Mucenic Hermes; Sfântul Cuvios Zotic și Sfântul Teofilact al Bulgariei.
În această lună, în ziua treizeci și unu, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Melania Romana
Ea s-a născut la Roma din părinți evlavioși și foarte bogați. Ea a fost silită de părinții ei să se căsătorească cu un tânăr nobil, de condiția ei, pe nume Apinian. La nașterea celui de al doilea copil însă ea s-a îmbolnăvit foarte grav, ceea ce a determinat-o să îi arate soțului ei că ea se va vindeca numai dacă el făgăduiește că vor trăi împreună doar ca frate și soră. Soțul ei a făgăduit, iar Cuvioasa Melania, din prea plinul bucuriei inimii, s-a însănătoșit desăvârșit.
Așa binevoind Domnul, El la timpul de El rânduit i-a chemat la Sine pe cei doi copii ai lui Apinian și Melaniei. Atunci ei au hotărât să vândă toate imensele lor proprietăți și au împărțit banii săracilor, bisericilor și mânăstirilor.
Ei au călătorit în multe țări și cetăți, făcând pretutindeni bine din bogățiile lor. Ei au cercetat pe vestiții Sfinți Părinți din toată pustia egipteană, învățând mult și zidindu-se sufletește din convorbirile cu ei. În tot acel timp, Cuvioasa Melania postea foarte strict, avea rânduiala de rugăciune și citea mereu în întregime toate Sfintele Scripturi, de trei ori în fiecare an.
Ea a viețuit în tot acest timp cu soțul ei ca o soră, el fiind împreună-nevoitor cu ea. Sosind la Alexandria, ei au primit binecuvântarea Patriarhului, pe atunci Sfântul Chiril. După aceea, ei au călătorit la Ierusalim și s-au sălășluit la Muntele Măslinilor. Acolo Cuvioasa Melania s-a închis într-o peșteră în care a trăit întru postiri aspre, rugăciuni și sfinte citiri și cugetări dumnezeiești vreme de paisprezece ani. Ea a putut după aceea să fie de folos multor oameni pe calea mântuirii. Ea a întemeiat o mânăstire de bărbați și o alta de femei.
La chemarea unei rudenii a ei, Senatorul Volusian, păgân cu credința, ea a călătorit la Constantinopol și l-a convertit la credința creștină (ceea ce nici Fericitul Augustin nu reușise să facă). Ea apoi s-a întors la Muntele Măslinilor, unde s-a săvârșit către Domnul la anul 439, în vârstă fiind de cincizeci și șapte de ani.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Hermes
Este nesfârșit șirul mucenicilor din populația daco-romană de pe malurile Dunării care s-au împărtășit devreme de harul sfințeniei creștine cu prețul sângelui lor. Dintre aceștia, unii s-au învrednicit de slujire bisericească înaltă, ca episcopi, preoți sau diaconi, iar alții au ajutat pe frații lor de credință în slujiri mai modeste, dar folositoare mântuirii lor. Astfel, unii citeau din cărțile sfinte la slujbele bisericești, iar alții, dăruiți cu o putere deosebită, înlăturau duhurile rele ce stăpâneau pe unii creștini. Aceștia purtau numele de exorciști și aveau un rol mare în pregătirea celor care doreau să primească botezul creștin, citind rugăciunile de lepădare și de alungare a duhurilor rele din trupurile și sufletele lor, ceea ce astăzi face preotul, căci nu se mai folosesc exorciștii.
Ei luau deci parte cu multă râvnă și cu evlavie la lucrările sfinte din biserică, iar în timpul prigoanei împăratului Dioclețian, mulți au înfruntat cu curaj și lepădare de sine suferințele și moartea, ca și cei din slujirile bisericești mai înalte, primind cununa de mucenici și ajungând la lumina slavei celei de sus.
Între aceștia se face pomenirea Sfântului Mucenic Hermes, exorcistul, care a slujit cu smerenie și adâncă evlavie lui Hristos în biserica din cetatea Bononia. Aici exista un locaș sfânt și mulți închinători dintre băștinașii daco-romani, trăitori ca și acesta cu multă evlavie creștină și ascultând și urmând poruncilor adevăratului Dumnezeu.
Neînfricoșându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor și slujitorilor lui Hristos, luate de împăratul Dioclețian și aduse la îndeplinire de către demnitarii săi, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhuri rele și prin harul și puterea rugăciunii sale le alunga și-i tămăduia pe aceștia. Totodată el pregătea pe cei care aveau să se boteze, citind rugăciunile de lepădare și de curățire de întinarea demonilor, după care se oficia taina Botezului de către episcop sau de către preot.
Când s-a pornit mânia conducătorilor păgâni ca să nimicească pe slujitorii Bisericii, fără să se lepede sau să ascundă lucrarea sa printre cei de o credință cu el, exorcistul Hermes a arătat folosul slujirii sale în Biserică și a primit cu curaj și sfântă bucurie mucenicească sfârșitul vieții sale pământești, când călăii cei păgâni i-au tăiat fără milă capul. De altfel, așa s-au sfârșit prin ascuțișul sabiei atâția mărturisitori neînfricați din cetatea Bononia și de pe întinsul țărmurilor Dunării.
Prin această moarte martirică, exorcistul Hermes a pășit în viața cea adevărată și veșnică. Sângele său nevinovat și de mult preț i-a deschis și însemnat calea către ceruri, unde s-a învrednicit să intre în ceata sfinților și să trăiască în slava cea veșnică.
Totodată, pe pământ, Hermes-exorcistul s-a dovedit vrednic de cinstire de-a lungul veacurilor nu numai în cetatea sa, ci și în cetatea apropiată, Ratiaria, și oriunde trăiau suflete creștine, ce căutau mântuirea cu ajutorul confraților, care din cer se rugau pentru ei. Pomenirea morții mucenicești a lui Hermes, exorcistul, avea loc la 31 decembrie.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Zotic
Acesta era din Roma cea veche, din neam cinstit și luminat, și se nevoia din copilărie, cu tot felul de învățături ale filosofiei. Și, fiind el om iscusit la minte, a fost mutat și dus la Constantinopol, cu voia și cu porunca celui dintre împărați, marele Constantin și a fost cinstit, de către acela, cu vrednicia de magistru în senat. Au venit împreună cu dânsul și alți oameni de frunte din Roma la Constantinopol, al căror nume îl poartă până astăzi, cinstitele lăcașuri zidite de ei.
Și se povestește că, în acea vreme, a intrat boala cea mare a leprei în Constantinopol și că împăratul a dat porunca să se arunce în mare cel ce va cădea într-acea boală. O moarte că aceasta neputând vedea acest cinstit om și arzând de dragostea aceea către Dumnezeu, a mers la împărat și i-a zis: „Dă-i, împărate, slugii tale, aur mult și voi cumpăra mărgăritare și pietre scumpe strălucitoare spre slavă și cinstea împărăției tale; că eu sunt foarte cunoscător în acestea. Și îndată a poruncit împăratul să se facă acestea. Iar el, ca un iubitor de Dumnezeu și iscusita sluga ce era, dacă a luat aurul, a ieșit afară vesel. Și, cu aurul, dând bun preț, răscumpără de la moartea aceea a înecului pe cei ce erau dați de prefect la pierzare. Pe leproși îi ducea de cea parte de Bizanț, în muntele ce se chema pe atunci Eleon. Și, făcând acolo corturi și colibe, îi odihnea într-însele. Această câștigată de Dumnezeu neguțătorie nu a rămas ascunsă, că Sfântul le era de mult ajutor bolnavilor în toate zilele, și erau mulți cei care se temeau că aceasta ar putea să aducă mare foamete în cetate.
Într-aceasta, a murit și marele și de-a pururi pomenitul împărat Constantin, luând toată împărăția răsăritului fiul său Constanțiu, care nu era dreptcredincios, de vreme ce era arian și pe mulți dreptcredincioși i-a chinuit pentru credință. Și îi era urât și fericitul Zotic, fiindcă era dreptcredincios; se sfia însă să-i facă vreun rău, pentru dragostea pe care Sfântul Constantin, tatăl său, o avusese pentru Sfântul. Dar, aflând acum bună pricină, îl defăimă ca, prin săracii miluiți de el, a venit în cetate boala leprei. Și s-a întâmplat de a căzut întru acea boală și fiica împăratului, pe care chiar tatăl său a dat-o prefectului ca să o înece în mare. Iar Sfântul Zotie, dând slujitorilor obișnuită plată, a cumpărat-o și a pus-o cu ceilalți leproși.
Deci, făcându-se foamete și ajungând cetatea la lipsa de bucate, împăratul a încercat să afle pricina foametei; iar năpăstuitorii și dușmanii adevărului, găsind vreme potrivită, au început a-l para pe Sfântul Zotic, zicând că el era pricina foametei, că ducea peste măsură de multă hrană la cei leproși, care erau mulțime nenumărată. Iar împăratul, auzind acestea, își stăpânea mânia, că doar va lua mărgăritarele și pietrele cele scumpe. Și, Sfântul, auzind că împăratul a dat porunca să-l prindă, s-a grăbit și, intrând în ascuns în palat, a stat înaintea împăratului. Și, văzându-l împăratul i-a zis: „Venit-a corabia care aduce mărgăritarele și pietrele cele scumpe?” Cuviosul a răspuns: „A sosit împărate. Pentru aceasta, dacă vrei, vino cu robul tău și o vei vedea cu adevărat.” Deci, împăratul, fără zăbavă a plecat, iar Sfântul Zotic, alergând mai înainte la Eleon, a poruncit să iasă din colibe frații întru Hristos, împreună cu fiica împăratului, ca să-l întâmpine cu lumânări aprinse.
Deci, sosind la locul acela și văzând pe leproși cu lumânări aprinse, împăratul minunându-se de mulțime, a zis: „Ce sunt aceștia?” Iar Zotic, arătând cu degetul, a zis: „Aceștia sunt, o, împărate, pietrele cele fără de preț și mărgăritarele cele strălucitoare pe care le-am cumpărat cu multă trudă.” Iar împăratul, văzând în aceasta o batjocură, s-a aprins de mânie și a poruncit de l-a legat, fără nici o milă, de catari sălbatici, care, trăgându-l, degrabă să-l lipsească de viață, rupându-se mădularele lui de pietre.
Deci, îndată făcându-se aceasta, stând împăratul și privind, slujitorii au îmboldit catarii cu țepușe. Și, catârii trăgând pe Sfântul cu alergătura sălbatică, i s-au risipit lui mădularele în bucăți și i-au sărit ochii. Și așa, târât, fericitul și-a dat sufletul la Dumnezeu. Și la locul sfârșitului său a izvorât izvor de apă curată, care tămăduiește toată boala și slăbiciunea. Și nu numai acestea. Ci o minune, însuși împăratul și-a venit în fire și i-a părut rău de ceea ce făcuse. Și, cu zdrobită inima, zicea că, din nesocotință, au fost acele ce a făcut. Și, înțelegând sfatul omului lui Dumnezeu, cu mare râvnă s-a nevoit de a făcut acolo casa mare leproșilor, cu cheltuiala împărăției. Și îndată a poruncit de a îngropat cu multă grijă și cu nespusă cinste trupul Sfântului. Și se face pomenirea lui în sfânta biserică a Sfântului Apostol Pavel, ce este la Orfanotrofion, adică hrănitoarea săracilor.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Teofilact al Bulgariei
Binecuvântatul Teofilact al Bulgariei (cca. 1050/60-cca. 1108) a fost unul dintre cei mai faimoși cărturari și exegeți biblici bizantini; s-a născut pe insula greacă, aproape de Atena, între 1050 și 1060. A fost educat în Constantinopol, studiind sub îndrumarea celor mai buni profesori de literatură și retorică din timpul său și a devenit unul dintre clericii Marii Biserici acolo. A fost numit profesor de retorică la academia patriarhală și tutore al copiilor împăratului. Ca om relativ tânăr, a fost sfințit episcop și trimis, împotriva voii sale, la Ohrida, unde a fost mitropolit al Bisericii din Bulgaria timp de douăzeci și cinci de ani.
Un teolog și orator inspirat, a lăsat multe omilii și, cel mai important, un comentariu a tot Noul Testament (Teolifact a dus la bun sfârșit comentarii biblice ample a celor patru Evanghelii, a Faptelor Apostolilor și a epistolelor Noului Testament. De asemenea, se presupune că acolo este și un comentariu al textului grecesc al Psalmilor și al Profeților), care a fost prețuit de creștinii ortodocși de atunci. Patrologia Graeca are o lungă predică despre cruce, alta despre Ioan Botezătorul, și a treia despre sărbătoarea Întâmpinarea Domnului.
În ultimii săi ani s-a mutat la Tesalonic, unde a adormit în pace; anul exact al adormirii binecuvântatului Teolifact nu este cunoscut, dar cea mai târzie dată posibilă, care poate fi determinată din scrisorile sale este 1108. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Teolifact ca sfânt pe 31 decembrie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.