Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 31 octombrie: Sfinții Apostoli din cei 70, Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelie și Aristotel; Sfinții Cuvioși părinți Spiridon și Nicodim, prescurarii de la Pecerska și Sfântul Mucenic Epimah. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna octombrie, în ziua a treizeci și una pomenim pe Sfinții Apostoli din cei 70, Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelie și Aristotel
Pe cei șase Sfinți Apostoli îi întâlnim pentru prima dată în Sfânta Scriptură, lucrând împreună cu marele Apostol Pavel, la întemeierea Bisericii din Roma (Rom. 16, 8-11). Dar îi întâlnim și în Tradiția Bisericii, ca făcând parte din cei 70 de apostoli ai Domnului, de care amintește Sfântul Luca în Evanghelia sa (Luca 10, 1-4). Și îi pomenim pentru osteneala lor, nu atât din timpul vieții Domnului pe pământ, cât mai ales pentru dumnezeiasca lor lupta de a duce mai departe lucrarea mântuirii și Biserica lui Hristos, după mutarea la cer a marilor Apostoli, cu fapta, cu cuvântul, cu minunile și cu sângele lor, luminând lumea ca un alt soare, în diferite părți ale creștinătății de atunci. Și facem pomenire, pe cât se știe din Tradiție, și de locul ostenelii lor.
Astfel, Sfântul Stahie a fost așezat episcop în Bizanț de însuși Sfântul Apostol Andrei și a zidit, la Arghiropol, împreună cu dânsul, o biserică, în care, adunând pe creștini, îi învață viața cea mântuitoare. Și așa, viețuind 16 ani, a răposat cu pace.
Amplie și Urban au fost puși episcopi tot de Sfântul Andrei: Amplie la Diospolis, iar Urban în Macedonia. Și, fiind omorâți pentru mărturisirea lui Hristos și-au dat fericitele lor suflete lui Dumnezeu.
Sfântul Narcis a fost episcop în Atena, Sfântul Apelie, în Iraclia, iar Sfântul Aristobul în Britania și, mărturisind pe Hristos, și-au luat fericitul sfârșit al ostenelilor celor multe. Dumnezeului nostru, slavă!
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Cuvioși părinți Spiridon și Nicodim, prescurarii de la Pecerska
Tot sufletul cel dreptcredincios este umilit, neavând întru sine vicleșug, nici înșelăciune, ca un vas și lăcaș al lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Duh curat. De aceea si Apostolul zice: „Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înțelepte să le rușineze”.
Dintre unii ca aceștia a fost ales cuviosul părintele nosmł Spiridon, de care ne este vorba. Pentru că acest fericit, fiind de neam, nu din cetate, ci dintr-un sat, neînvățat la meșteșugul cărții și neștiutor la cuvânt, dar nu și cu înțelegerea cea duhovnicească și cu lucrurile plăcute lui Dumnezeu, căci frica lui Dumnezeu care este începutul înțelepciunii, având-o în inima sa, a mers la Mănăstirea Pecerska și a luat viața monahicească cea aspră. Neștiind Scriptura, a început a învăța carte, deși cu anii nu mai era tânăr și a învățat toată Psaltirea pe de rost. Astfel se ostenea pentru mântuirea sufletului său, neîncetat cântând Psaltirea toată în fiecare zi.
Văzând Pimen, pustnicul cel ce era atunci egumen, că acest bărbat este smerit și iubitor de osteneală, sârguindu-se de-a pururea în rugăciune și în post și fiind cu totul neprihănit, i-a încredințat lui ascultarea cea bineprimită lui Dumnezeu, ca să coacă pâinea care se aducea la dumnezeiasca Liturghie pentru Taina Trupului lui Hristos, adică prescura. Iar fericitul Spiridon, intrând cu osârdie în prescurărie, nu și-a schimbat nevoința sa și osteneala cea duhovnicească, ci săvârșea slujba cea încredințată lui cu toată cucernicia și frica lui Dumnezeu. Căci osteneala mâinilor lui era pentru pregătirea cea curată și neprihănită a jertfei, care se aducea de preot, iar rodul buzelor lui era jertfa laudei celei de-a pururea lui Dumnezeu. Fiindcă el, ori tăind lemne, ori frământând aluat, neîncetat rostea cu gura sa psalmii lui David, în toate zilele, după cum avea obiceiul, ca să sfârșească toată Psaltirea.
Odată, săvârșind fericitul obișnuita sa slujbă, a aprins cuptorul pentru coacerea prescurilor și, din pricina flăcării focului, s-a aprins acoperișul casei. Atunci fericitul, luând mantia sa, a astupat cu ea gura cuptorului. Apoi, legând mânecile rasei sale, a alergat cu dânsa la fântână si a umplut-o cu apă, iar după aceea a chemat pe frați ca să-l ajute să stingă focul. Venind, frații au văzut un lucru minunat, că nu a ars mantia cu care astupase fericitul gura cuptorului și nu a curs nici din rasă apa cu care a stins focul, și au preamărit pe Dumnezeu.
Acest fericit Spiridon avea ca ajutor un frate, anume Nicodim, care în toate era cu el într-un gând, la un obicei, la rugăciune și la lucrul mâinilor. Amândoi au slujit bine și cu plăcere dumnezeiască la coacerea prescurilor timp de treizeci de ani, săvârșind curat și neprihănit lucrul lor. Drept aceea, întru bună mărturisire mutându-se din această viață, se satură de slava lui Dumnezeu, pe care o văd nu sub chipul pâinii care se aduce, ci față către față. Cu ale căror sfinte rugăciuni să ne săturăm si noi cu vrednicie de pâinea vieții, a darului și a slavei lui Iisus Hristos, Căruia cu Dumnezeu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Mucenic Epimah
Sfântul Mucenic Epimah era de neam din Egipt și din părinți creștini. El încă din tinerețe L-a iubit pe Dumnezeu și, Lui Unuia voind să-I slujească, s-a dus în pustie, urmând Sfântului Ioan Botezătorul, și a petrecut multă vreme în muntele Pilusiului.
Neavând pe cineva din sfinții părinți povățuitor la viața cea pustnicească, se povățuia cu duhul lui Dumnezeu, și dragostea cea către Dumnezeu îi era lui dascăl, învățându-l spre toată viața cea îmbunătățită. Pentru că cine poate învăța pe om fapta cea bună mai bine ca dragostea lui Dumnezeu? Aceea i-a învățat pe sfinții apostoli ca, lăsând toate, să meargă în urma Domnului Celui ce a sărăcit, aceea a învățat pe cuvioșii părinți să umble în cojoace și în piei de capră, lipsiți, scârbiți și de rău supărați, aceea a învățat pe sfinții mucenici și mucenițe să pătimească pentru Hristos cu osârdie, în timp ce grăia acestea: „Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutând, mă chinuiesc”. Acea dragoste l-a învățat și pe Sfântul Epimah a suferi nevoințele și ostenelile cele pustnicești, a răbda toate supărările de la vrăjmașii cei nevăzuți, a viețui cu sfințenie după Dumnezeu și pentru Dânsul a fi gata la moarte.
Viețuind Sfântul Epimah în pustnicească singurătate ani îndelungați, a auzit că în Alexandria creștinii sunt chinuiți de păgâni și că, mulți temându-se de chinurile cele cumplite, unii fug prin munți și se ascund prin pustietăți, iar alții cad din credință. De aceea, aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, a lăsat pustia și s-a dus în Alexandria, vrând să pătimească până la sânge pentru mărturisirea lui Hristos. Văzând în cetate fărădelegea păgânilor închinători la idoli și că diavoleasca păgânătate s-a înmulțit foarte mult, iar cinstea lui Hristos s-a împuținat și sfințenia Domnului s-a necinstit cu jertfe, a intrat în capiștea idolească cu îndrăzneală înaintea tuturor, și în vremea praznicului celui diavolesc a răsturnat jertfele lor, iar pe idoli i-a trântit la pământ și i-a sfărâmat. Pentru aceasta a fost prins și a fost dus la ighemonul Apelian. Acolo, văzând pe ighemon șezând la judecată și pe creștini chinuindu-i, cu inima bărbătească s-a pornit asupra lui, vrând să-l ucidă. Și l-ar fi ucis de nu ar fi fost oprit de cei ce stăteau înaintea lui. Așa a râvnit după Domnul Dumnezeul său. Iar ighemonul s-a mirat de o îndrăzneală ca aceea a unui om prost, și a poruncit să fie aruncat în temniță până ce va hotărî cu ce fel de chinuri să-l piardă. în temniță erau o mulțime de credincioși închiși pentru mărturisirea lui Hristos, pe care Sfântul Epimah îi întărea spre nevoință, cu gura cea plină de Sfântul Duh.
Atât de mult s-au întărit credincioșii spre pătimire prin cuvintele lui, încât nici unul dintre ei nu s-a mai înfricoșat, nici n-a căzut din credință, ci toți cu sârguință și-au vărsat sângele pentru adevăratul Dumnezeu și și-au dat sufletele după multe chinuri. La sfârșit l-au scos la chinurile cele cumplite și pe Sfântul Epimah, nu numai pentru că credea în Hristos, ci și pentru că a făcut din praznicul lor tulburare și mai cu seamă pentru că a îndrăznit să se ridice asupra ighemonului ca să-l ucidă. Mai întâi l-au spânzurat și l-au strujit cu gheare de fier, apoi l-au bătut cu pietre, sfărâmându-i oasele. Iar el, în chinuri, zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a fost răstignit pentru mine, împuns cu sulița și adăpat cu oțet, oare să nu mă fac și eu părtaș patimilor Lui? Doresc mai mari chinuri decât acestea pe care mi le dați. Dați-mi palme, scuipați asupra mea, puneți cunună de spini pe capul meu, dați-mi trestii în mâini și cu fiere să mă adăpați; tot trupul meu o rană să-l faceți, pe cruce să mă pironiți și cu sulițe să mă împungeți. Acestea toate le-a răbdat Domnul meu, pe acestea și eu voiesc ca să le rabd. în timp ce sfântul era chinuit, mult popor stătea adunat împrejurul lui și privea la chinurile lui. în acel popor era o femeie care stătea aproape de el și avea un ochi bolnav de albeață. Aceasta, văzând pătimirea Sfântului Epimah, plângea și neclintită privea la dânsul. In acele chinuri cumplite, vărsându-se sângele sfântului, a sărit o picătură în ochiul cel bolnav al femeii și îndată i s-a tămăduit ochiul și s-a făcut luminos, căpătându-și vederea ca și celălalt. Iar femeia, câștigând tămăduire din picătura sângelui celui căzut în ochi, a strigat: „Mare este Dumnezeul pe Care pătimitorul acesta îl mărturisește”. După aceea i-au tăiat capul sfântului și astfel și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, pentru Care a pătimit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.