Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 4 februarie: Sfântul Isidor Pelusiotul; Sfântul Cuvios Nicolae Mărturisitorul, studitul; Sfântul Sfințit Mucenic Avramie, episcopul Arvilului din Persia și sihastrul necunoscit, care s-a pocăit după ce a căzut în păcat.
În luna februarie, în ziua a patra, pomenim pe Sfântul Isidor Pelusiotul
Acest Sfânt a fost egiptean de neam și era rudenie cu Teofil și Chiril, arhiepiscopii Alexandriei, viețuind pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450). Dumnezeiescul acesta Isidor învățase multă carte și era socotit de istoricii din vremea lui drept un filosof și un desăvârșit îndrumător în înțelepciunea vieții și a Sfintelor Scripturi și-și luase drept chip și pildă de viață și de lucrare pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
Și, încă tânăr fiind, a lăsat slava lumii, bogăția și strălucirea numelui și, toate socotindu-le gunoaie, s-a dus într-o mănăstire din părțile Pelusiei și s-a făcut monah. Și, cu multe sudori și osteneli înfrânându-și trupul, iar sufletul înfierbântându-și-l cu tainice și înalte descoperi, s-a făcut ca un stâlp viu și însuflețit al vieții monahicești. Și, fiind el sfințit preot și egumen, se vedea de toți că petrecea o viață cu adevărat, după Sfânta Evanghelie. Și povățuia nu numai pe cei din mănăstirea lui, că au rămas de la el peste două mii de scrisori, prin care lumina pe scurt și în minunate cuvinte, pline de folos, pe toți iubitorii de învățătură din toată lumea, întorcând pe păcătoși, întărind pe cei porniți spre fapte bune, iar pe cei neascultători, cu certarea dumnezeieștilor dojeniri îndreptându-i, încă și pe împărați îi sfătuia și, în scurt, tâlcuia și lămurea, cu mare înțelepciune, tuturor celor ce întrebau, cuvintele și mărturiile dumnezeieștilor Scripturi, îndreptând obiceiurile oamenilor.
Și așa, bine viețuind și dumnezeiește purtrându-se, la adânci bătrâneți și-a săvârșit viața, mutându-se la Domnul.
Despre viața pe larg a Sfântului Isidor, puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Nicolae Mărturisitorul, studitul
Acest cuvios s-a născut în insula Creta, și vrând ca să vadă pe o rudenie a lui cu numele Teofan, s-a dus la Constantinopol. Aflându-l pe acesta în Mănăstirea Studiților, unde trăia laolaltă cu ceilalți frați, s-a îmbrăcat și el în schimă. Și dobândind toată duhovnicească învățătură și învățând cu de-amănuntul care sunt semnele petrecerii călugărești și ajungând prin viața lui la cele mai înalte fapte bune, a fost hirotonit după aceea preot. Nu a trecut însă prea multă vreme și acest fericit Nicolae a fost condamnat la surghiun împreună cu sfântul Teodor, igumenul Mănăstirii Studiților. În urmă au fost chemați din surghiun amândoi, și au fost bătuți cu vine de bou, din porunca împăratului Leon Armeanul, luptătorul împotriva sfintelor icoane, deoarece se închinau sfintelor icoane; după aceea au fost aruncați în temniță. Apoi fiind din nou întrebați și mărturisind cu aceeași hotărâre închinarea la sfintele icoane, iarăși au fost bătuți, puși în lanțuri și aruncați în temniță. Rămânând acolo trei ani, luptându-se cu foamea și cu setea și cu goliciunea, de acolo au fost trimiși la Smirna, unde iarăși au fost bătuți și aruncați în temniță, unde li s-au pus picioarele în butuci. După trecere de douăzeci de luni de la aceasta, a murit Leon Armeanul și atunci fericiții fiind sloboziți din temniță, s-au dus la Calcedon și acolo întâlnindu-se cu fericitul Nichifor, patriarhul Constantinopolului, au petrecut împreună cu el. Dar când după Leon Armeanul a venit la împărăție Mihail Travlul, luptător împotriva sfintelor icoane, atunci sfinții au fost din nou izgoniți la Prusa și de acolo la Acrita, ce se află lângă Calcedon, unde mult pătimitorul Teodor s-a mutat către Domnul. Iar după ce a murit Mihail Travlul și a ajuns la împărăție Teofil, fiul său, iarăși s-a pornit prigoanî asupra dreptcredincioșilor închinători la sfintele icoane. După ce s-a stins din viață și Teofil, a ajuns la împărăție drept credincioasa împărăteasă Teodora, împreună cu fiul Mihail. Și atunci s-a făcut pace statornică între dreptcredincioși. Mai târziu, ajungând împărat Vasile Macedon, acesta, cu multe îndemnuri, a înduplecat pe cuviosul și mult pătimitorul Nicolae și l-a așezat igumen la Mănăstirea Studiților. Deci într-acest fel și cu atâtea lupte petrecându-și viața timp de șaptezeci și cinci de ani, acest sfințit părinte, și de multe rele pătimiri fiind chinuit, s-a odihnit în pace.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Avramie, episcopul Arvilului din Persia
În anul al cincilea al prigoanei ce s-a făcut în Persia împotriva credincioșilor, a fost prins de mai marele magilor, și sfântul Avramie, care era episcopul uneia din cetățile Persiei, numită Arvil, și a fost silit să se lepede de Hristos și să se închine soarelui. Dar fericitul Avramie, zicea mai marelui magilor: nenorocitule și ticălosule, cum nu te temi a mă îndemna să fac cele ce nu se cuvin? Este, oare, cu putință să las pe Făcătorul soarelui și al tuturor făpturilor și să mă închin soarelui, care este făcut de Dumnezeu? Aceste cuvinte au tulburat foarte pe tiran împotriva sfântului; și îndată a poruncit să fie bătut cu toiege. Și mai-marele magilor văzând că suferea vitejește și că se și ruga pentru cei ce-l băteau, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta, că nu știu ce fac”, a poruncit să i se taie capul cu sabia. Și s-a săvârșit sfântul Avramie, în satul ce se zice Telman, tăindu-i-se capul cu sabia.
Tot în această zi, pomenim pe sihastrul necunoscit, care s-a pocăit după ce a căzut în păcat
Era un sihastru temător de Dumnezeu şi sporit în bunătăţi, care şedea într-un munte pustiu, la hotarele cetăţii Antinoa, din Egipt, de la care mulţi se foloseau prin cuvintele şi lucrurile lui. Astfel fiind el, l-a ispitit vrăjmaşul, ca şi pe toţi bărbaţii cei îmbunătăţiţi, şi i-a dat un gând ca acesta: “Nu se cade ţie ca să-ţi lucreze sau să-ţi slujească alţii şi nici nu eşti vrednic să slujeşti cuiva; dar de nu slujeşti altora, apoi măcar ţie să-ţi slujeşti. Deci, sculându-te, mergi în cetate, şi-ţi vinde coşurile pe care le lucrezi, cumpără-ţi cele de trebuinţă şi întoarce-te îndată la linişte, ca niciunuia să nu-i faci greutate”. Aceasta l-a sfătuit înşelătorul, zavistuind liniştea lui, precum şi îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu şi folosul multora, pentru că vrăjmaşul pretutindeni se sârguieşte să vâneze pe toţi.
Deci sihastrul, supunându-se ca unui gând bun, a ieşit din chilia sa, neînţelegând meşteşugurile cele viclene ale diavolului, deşi era cunoscut, lăudat şi de mirare la toţi. După multă vreme, văzând o femeie şi vorbind mult cu ea, din neluarea sa aminte s-a împiedicat şi, mergând la un loc pustiu, povăţuindu-l vrăjmaşul, a căzut cu ea lângă un râu şi îndată a înţeles că s-a bucurat vrăjmaşul de căderea lui. Iar el voia să se deznădăjduiască, de vreme ce a mâhnit pe Duhul Sfânt, pe îngeri şi pe sfinţii părinţi, dintre care mulţi, locuind în cetăţi, au biruit pe vrăjmaş. Deci se mâhnea foarte mult de aceasta, neaducându-şi aminte că Domnul este gata să dea putere celor ce nădăjduiesc spre El şi, uitând tămăduirea greşelii, voia să se arunce în repeziciunea râului, spre cea mai desăvârşită bucurie a diavolului. Dintr-o durere sufletească mare ca aceea, a slăbit cu trupul. Şi de nu i-ar fi ajutat mai pe urmă milostivul Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăinţă, spre bucuria diavolilor.
Venindu-şi în fire, se gândea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăinţă şi în rea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu prin lacrimi şi prin tânguire. Atunci iarăşi s-a dus în chilia sa, astupând uşa şi, precum este obiceiul a plânge asupra mortului, astfel plângea rugându-se lui Dumnezeu, postind şi priveghind. Apoi cu toată strâmtorarea şi-a slăbit trupul şi nici aşa nu i se părea că-şi face pocăinţă îndestul pentru păcatul ce făcuse. Iar fraţii, după obicei, venind de multe ori la dânsul pentru folos şi bătând în uşă, el le răspundea, zicând: “Nu pot să deschid pentru că am dat cuvânt lui Dumnezeu ca astfel să mă pocăiesc un an, ci, rugaţi-vă pentru mine, nevrednicul”. Căci bătrânul nu găsea cum ar putea să le răspundă, ca să nu se smintească auzind de căderea lui în păcat, de vreme ce era socotit de dânşii ca un foarte cinstit şi mare monah. Şi a petrecut tot anul postind şi pocăindu-se.
Venind noaptea Învierii lui Hristos şi luând o candelă nouă, a grijit-o, turnând untdelemn. Apoi, punând-o într-un vas nou, a acoperit-o şi de cu seară a stat la rugăciune, zicând: “Îndurate şi milostive Doamne, Cel ce voieşti ca şi păgânii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie, la Tine am scăpat, Mântuitorule al sufletelor noastre, miluieşte-mă pe mine, care mult Te-am mâniat şi spre bucuria vrăjmaşului multe am făcut. Iată, acum sunt mort, ascultând pe vrăjmaşul. Dar Tu, Doamne, Cel ce miluieşti pe cei necuraţi şi nemilostivi şi-i înveţi a milui pe aproapele, miluieşte şi Te milostiveşte spre a mea ticăloşie, pentru că nimic nu-Ţi este Ţie cu neputinţă. Milostiveşte-Te, că de iad s-a apropiat sufletul meu; fă milă, că eşti bun şi milostiv, ca Unul ce voieşti ca şi trupurile cele ce nu sunt să le înviezi în ziua Învierii. Auzi-mă, Doamne, că s-a stins duhul şi a slăbit trupul meu pe care l-am întinat; deci nu pot vieţui, fiind nevrednic, iar de frica Ta lipsindu-mă, am îndrăznit a mă apropia spre pocăinţă. Ţie mă rog, iartă-mi greşeala. Îndoit păcat am: căderea şi deznădăjduirea. Deci, înviază-mă pe mine cel pierdut şi porunceşte ca prin al Tău foc să se aprindă candela aceasta; ca astfel luând încredinţare de iertare, prin îndurările Tale cele mari, cealaltă vreme a vieţii ce mi-o vei dărui să o petrec întru frica Ta, păzind poruncile Tale şi mai cu osârdie să-Ţi slujesc Ţie”.
Acestea grăindu-le în noaptea Sfintei Învieri, cu multe lacrimi s-a sculat să vadă de s-a aprins candela şi, descoperind vasul, a văzut că nu se aprinsese. Apoi iarăşi căzând pe faţa sa, se ruga, zicând: “Ştiu, Doamne, că nevoinţa îmi era înainte ca să mă încununez şi n-am luat aminte la cărările mele, voind mai mult să mă arunc în calea celor necuraţi, prin dulceaţa trupească. Deci, miluieşte-mă, Doamne, că iată mărturisesc bunătăţii Tale a mea păcătoşenie înaintea tuturor îngerilor şi a drepţilor şi, de nu s-ar sminti oamenii, apoi înainte a toată lumea aş mărturisi căderea în păcat. Miluieşte-mă, Doamne, pe mine cel ce mă mărturisesc, ca şi pe alţii să-i învăţ; aşadar, Doamne, înviază-mă”.
Astfel, petrecând el în mărturisire, s-a făcut ziuă şi, veselindu-se întru Domnul, a uitat de trupeasca hrană în ziua aceea de bucurie. Focul din candela aceea l-a păzit în tot timpul vieţii sale, punând untdelemn într-însa, ca să nu se stingă, şi iarăşi a petrecut într-însul duhul lui Dumnezeu, fiind de toţi ştiut şi folositor. Iar când era să se ducă din viaţa aceasta, i s-a arătat de la Dumnezeu, mai înainte cu câteva zile, ceasul sfârşitului său şi s-a odihnit în pace, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.