Sfinții zilei – Sinaxar 4 iunie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 4 iunie: Sfântul Ierarh Mitrofan, întâiul patriarh al Constantinopolului; Sfinții Mucenici: Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel; Sfintele Mironosițe Marta și Maria, surorile Dreptului Lazăr; Sfânta Cuvioasă Sofia, cea din Tracia; Sfântul Mucenic Concordie; Sfinții Mucenici Frontasie, Severin, Severian și Silan și Sfântul Cuvios Zosima din Cilicia. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna iunie, în ziua a patra, pomenim pe Sfântul Ierarh Mitrofan, întâiul patriarh al Constantinopolului

Părintele nostru Mitrofan a trăit pe vremea marelui Constantin, întîiul împărat creștin. El era fiu al lui Dometie Romanul, de neam împărătesc; pentru că Dometie era frate cu Prob, cel care a fost mai înainte împărat al Romei. Acest Dometie, fiind om cunoscător, a priceput înșelăciunea și rătăcirea închinării de idoli și, cunoscînd că credința creștină este dreaptă și adevărată, s-a lepădat de zeii cei mincinoși și a crezut în adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci, fiindcă în acea vreme se săvîrșea mare păgînătate de îndrăcire de idoli în Roma și se făcea ucidere nevinovată de creștini în toate zilele fără număr, de aceea Dometie, lăsînd Roma, a venit în Vizantia cu doi fii ai săi, cu Prob și Mitrofan. Pe atunci era episcop în Vizantia Tit, bărbat plăcut lui Dumnezeu și sfînt; pe lîngă acesta petrecea Dometie cu fiii săi, învățînd credința cea întru Hristos, legea Domnului, și povățuindu-se la viața cu fapte bune. Episcopul văzîndu-l pe el lipit cu toată inima și cu tot sufletul său de Hristos, iar cu duhul arzînd și slujind Domnului, l-a rînduit pe el în rîndul clericilor bisericii, hirotonindu-l preot.

După moartea episcopului Tit, Dometie i-a luat scaunul lui, iar după sfîrșitul fericitului episcop Dometie, scaunul patriarhal l-a luat fiul său Prob. După moartea lui Prob, Sfîntul Mitrofan, fiul lui Dometie și fratele lui Prob, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Vizantiei. Marele împărat Constantin, venind în părțile Traciei și vizitînd și Vizantia, a văzut pe Sfîntul Mitrofan și, vorbind cu dînsul, l-a cunoscut că este plăcut lui Dumnezeu. Deci s-a minunat de îmbunătățita lui viață și înțelepciune, iubindu-l foarte mult; apoi, dorind să audă cuvintele lui cele însuflețite de Dumnezeu, l-a dus pe el la Roma.

Marele Constantin a voit să-și mute scaunul împărătesc de la Roma la Bizanț – Constantinopolul de azi -, pentru că a văzut că acel loc este foarte frumos și l-a socotit a fi vrednic de o cetate împărătească; deoarece era îndestulat cu roadele pămîntului și așezat lîngă Pontul Euxin – Marea Neagră de azi -, între Europa și Asia, avînd multe căi, atît pe mare, cît și pe uscat. Acolo a întemeiat o cetate mare, cu ziduri frumoase și a numit-o pe ea după numele său, Constantinopole sau Noua Romă.

Împăratul Constantin, mutîndu-și scaunul din Roma veche în Roma cea nouă, a adus și pe Sfîntul Mitrofan, numindu-l părinte al său și mijlocind pentru cinstea cea patriarhicească de la cei 318 Sfinți Părinți, care au luat parte la întîiul Sinod Ecumenic la Niceea. După porunca lui cea împărătească, Mitrofan a fost cel dintîi patriarh al Constantinopolului.

Sfîntul Mitrofan, întîiul patriarh al Constantinopolului, neputînd să fie la soborul acela din cauza bătrîneții și a slăbiciunii sale, a trimis în locul său pe arhiepiscopul său Alexandru, bărbat cinstit, sfînt și bătrîn, care a suferit pentru pacea Bisericii multe osteneli în Tracia și în Iliric. Acesta, în sobor, ținea locul patriarhului Mitrofan și se nevoia contra lui Arie. Iar după ce s-a sfîrșit acel Sinod ecumenic, dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, a rugat pe toți arhiereii să meargă cu dînsul la Prea Sfințitul patriarh Mitrofan, să-l cerceteze pe el, fiind bolnav pe patul morții.

Deci, mergînd la dînsul toți împreună cu împăratul, într-o zi de Duminică, și stînd de vorbă, împăratul a zis către dînsul: „O, prea cinstite părinte, te văd că ai slăbit de bătrînețe și boală; deci, te rog spune și ne arată nouă, cine va fi vrednic după tine, ca să fie păstor al turmei!”

Sfîntul Mitrofan, cu fața veselă, a răspuns către împărat: „Cu adevărat Duhul Sfînt a vorbit prin gura ta, de vreme ce, cu șapte zile mai înainte, gîndindu-mă la aceasta, Domnul mi-a descoperit acestea: după zece zile mă voi duce din cele de aici și după mine are să vină la scaunul patriarhicesc slujitorul meu, Alexandru, cel vrednic cu adevărat de alegerea și de darul Sfîntului Duh; iar după el, are să fie moștenitor scaunului, Pavel, care este acum între cetăți”. După aceea Sfîntul Mitrofan, căutînd spre dumnezeiescul Alexandru, patriarhul Alexandriei, a zis către dînsul: „O, frate, și tu vei lăsa după tine moștenitor ales”. Apoi, luînd de mînă pe Ata-nasie, arhidiaconul lui, a grăit: „Iată viteazul ostaș al lui Hristos! Acesta va fi după tine moștenitor, care va sta împreună cu fratele meu, Alexandru, nu numai împotriva păgînătății lui Arie, dar va intra și în mari nevoințe; deci, pe el, împreună cu viteazul Pavel, îl așteaptă pătimirile cele multe”.

Astfel a proorocit sfîntul, despre cele ce aveau să fie. Într-a-devăr, după acele zece zile de la descoperirea Domnului, s-a săvîrșit cu pace, în 4 zile ale lui iunie, și a trăit toți anii de la nașterea sa, 117; iar acum trăiește în viața cea fără de sfîrșit, stînd înaintea scaunului marelui Arhiereu, al Domnului nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici: Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel

Întreaga Sciție Mică, adică Dobrogea de astăzi, acum două milenii făcea parte din Imperiul Roman și era destinată, în timpul marilor persecuții creștine din secolele I-IV după Hristos, pentru surghiunirea și martirizarea creștinilor care refuzau să se închine idolilor păgâni și să le aducă jertfă. Acest teritoriu de la periferia de nord-est a imperiului, plasat între Dunăre și Marea Neagră, mai ales Delta Dunării și codrii seculari dintre Măcin, Isaccea, Niculițel și Babadag, ca și zona de sud a Dobrogei dintre Cernavodă, Adamclisi, Mangalia și Constanța (Tomis) erau cele mai potrivite pentru acest scop.

Dintre cele zece persecuții romane împotriva creștinilor desfășurate între anii 64 și 324, care au umplut cerul de sfinți și au sfințit pământul cu sângele a peste zece milioane de martiri, trei din ele au fost cele mai sângeroase: persecuția lui Deciu (249–251), a lui Dioclețian și Maximian (284–305) și a lui Liciniu (308–324), în Răsărit, care au dat cei mai mulți mucenici. În timpul acestor persecuții au fost surghiuniți în Sciția Mică mii de creștini, ostași, dregători, clerici și cetățeni romani de toate vârstele și stările sociale.

Unii dintre ei mureau aici de foame și de frig, sau din cauza bătăilor pe care le răbdau cu bărbăție, ca niște sfinți mărturisitori ai Sfintei Evanghelii. Alții reușeau să se repatrieze după terminarea surghiunului sau după moartea împăraților și guvernatorilor persecutori. Iar alții, poate sute dintre ei, fiind mai tari în credință și mai râvnitori pentru Hristos, erau greu chinuiți și apoi martirizați aici, între Dunăre și Marea Neagră, prin decapitare. Trupurile lor, devenite sfinte moaște, erau luate în grabă de creștini și îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau și aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaște și scriau scurte biografii cu viața și pătimirea sfinților mucenici. Așa luau naștere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creștinilor, în cultul Bisericii lui Hristos și în sinaxarele ei.

Așa au fost salvați de uitare zeci de mii de mucenici din Imperiul Roman și peste o sută din Dobrogea. Mai târziu, când focul persecuțiilor străine se stingea și se făcea iarăși pace în imperiu, creștinii scoteau din păduri și din morminte moaștele ascunse ale sfinților mucenici și le așezau cu cinste în cripte, anume zidite de ei, numite „martirioane”, peste care zideau biserici (bazilici) de piatră și cărămidă, ale căror numeroase ruine se văd și astăzi în toată Dobrogea. Unele din aceste martirioane (cripte martirice) din primele secole creștine s-au ruinat de-a lungul vremii. Altele au fost distruse și profanate de popoarele barbare, care năvăleau mereu peste țările creștine. Iar altele au rămas până astăzi ascunse în pământ, pentru nevrednicia creștinilor, ca niște mărgăritare de mult preț.

Cu rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, pârâul satului Niculițel–Tulcea, venind mare, a descoperit, sub șoseaua ce trece prin mijlocul localității, cel mai vechi și mai bine păstrat „martirion” creștin din întreaga Peninsulă Balcanică și printre cele mai rare și prețioase din lume. Cripta martirică de la Niculițel, construită din cărămidă, cu dimensiunile de 3,70×3,50×2,30 m, este împărțită în două mici încăperi supraetajate. În încăperea de sus s-au găsit patru moaște întregi de martiri, așezate într-o raclă comună, de lemn, după tradiția ortodoxă cunoscută, cu mâinile pe piept și cu capul spre apus. Toți martirii aveau capetele tăiate, din care trei erau așezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe pieptul martirului. Pe peretele din stânga intrării se află săpată în mortar următoarea inscripție în limba greacă: „Martirii lui Hristos”, iar pe peretele din dreapta scrie: „Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos”, având deasupra crucea monogramată (Hr).

În încăperea de jos, împărțită și ea în mici secțiuni, s-au găsit aproape o sută de bucăți de oase sfinte, care aparțineau altor doi martiri necunoscuți, care, probabil, pătimiseră odată cu ceilalți patru în localitatea romană din apropiere, numită Noviodunum, astăzi Isaccea. Pe o lespede de calcar este scrisă această mică inscripție: „Aici și acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor”.

Martirologiul siriac și mai ales Martirologiul ieronimian fixează data pătimirii acestor sfinți martiri la 4 iunie și, alături de cei patru amintiți mai sus, înșiră și alți martiri, ca: Eutihie, Quirinus, Iulia, Saturninus, Ninita, Fortunio și alți 25 ostași ai lui Hristos, ale căror nume nu sunt scrise în aceste sinaxare (vieți de sfinți).

Deasupra criptei martirice de la Niculițel s-a construit o bazilică din piatră și cărămidă destul de mare, care a servit, probabil, ca lăcaș de cult al unei străvechi mânăstiri, în secolele IV-VII. În anul 602, datorită invaziei slavilor și bulgarilor, care traversează Dobrogea spre sudul Dunării, majoritatea bazilicilor și a centrelor creștine organizate din Dacia Pontică sunt devastate și rămân în ruină.

Sfinții Mucenici de la Niculițel, Zotic, Atal, Camasie și Filip, împreună cu ceilalți 31 de martiri, cu nume și fără nume, de origine greci, romani, traci, daci și capadocieni, au pătimit pentru Hristos prin tăierea capului, fie în timpul persecuției lui Dioclețian, în anii 303–304, fie în timpul ultimei persecuții sângeroase din timpul împăratului Liciniu, în anii 319–324.

După ce moaștele lor au fost așezate provizoriu în morminte simple și discrete de frica ostașilor romani, sub împărăția Sfântului Constantin cel Mare, după anul 324, când capitala imperiului este mutată la Constantinopol, creștinii din Sciția Mică (Dobrogea), ajutați de episcopii de la Tomis, construiesc o criptă nouă în comuna Niculițel și înalță biserică mare deasupra, unde așază definitiv moaștele martirilor amintiți.

Așa a binecuvântat Dumnezeu pământul nostru străbun cu numeroși martiri creștini, încă din primele secole și până în zilele noastre. Așa ne-a descoperit Mântuitorul moaștele întregi ale celor patru martiri, care au sfințit pământul neamului cu jertfa și sângele lor. Jertfa Sfinților și Mucenicilor Zotic, Atal, Camasie și Filip, împreună cu a celorlalți 31 de mucenici, de la Isaccea–Niculițel, este una dintre cele mai mari jertfe martirice pentru Hristos, din țara noastră. Numai jertfa marelui domn și martir Constantin Brâncoveanu, cu a celor patru fii ai săi, poate fi pe măsura sfinților mucenici de la Niculițel.

Descoperirea acestor patru sfinte moaște întregi, unele dintre cele mai vechi și mai bine păstrate moaște creștine din lume, formează o minune a lui Dumnezeu săvârșită cu noi și un semn al milei Tatălui ceresc cu poporul român, credincios și atât de mult încercat. Ele sunt o dovadă că Mântuitorul încă ne iubește, că nu ne-a părăsit pentru păcatele noastre și că ne cheamă și pe noi, prin rugăciunile sfinților mucenici, la pocăință, la smerenie, la credință și la o viață creștină cât mai curată, până la jertfa supremă pentru dragostea lui Hristos, știind că fără jertfă creștină nu este mântuire.

Din toamna anului 1971, moaștele celor patru sfinți martiri de la Niculițel au fost depuse în biserica Mânăstirii Cocoș, spre închinarea credincioșilor iubitori de mucenici. Ele formează cea mai mare cunună a Bisericii lui Hristos din România, pentru care lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită.

Tot în această zi, pomenim pe Sfintele Mironosițe Marta și Maria, surorile Dreptului Lazăr

Aceste două sfinte femei, surori ale lui Lazăr, prietenul lui Hristos, locuiau în Betania, un sat aflat la mică distanță de Ierusalim. Într-o zi Hristos a fost primit în casa lor. Marta, cea mai mare, se silea slujind Învățătorului și, văzând că sora sa, Maria, rămânea tăcută la picioarele lui Iisus ascultând vorbele sale dumnezeiești, spuse pe un ton mâniat : „Doamne, au nu socotești ca sora mea m-a lăsat singură să slujesc ? Spune-i deci să-mi ajute”. Dar Domnul îi răspunse : „Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești dar un lucru trebuie” (Luca 10 : 38-42) (De aceea Părinții au considerat pe Maria drept chip al contemplației, de preferat față de fapta virtuții reprezentată de Marta.).

Mai târziu, cu puțin timp înaintea Patimilor, Lazăr se îmbolnăvi și muri. Cele două surori trimiseră la Iisus să fie înștiințat dar El nu ajunse în Betania decât patru zile mai târziu. Marta se grăbi de îndată în întâmpinarea lui, în timp ce Maria rămase acasă, unde numeroși prieteni și rude veniseră să le mângâie. Domnul o asigură că fratele său avea să învieze iar Marta își arată credința față de El ca Fiu al lui Dumnezeu, apoi o chemă pe sora sa și se duseră împreună până la mormânt. La chemarea lui Iisus, cel înmormântat ieși, cu picioarele și mâinile legate cu fâșii de pânză iar fața acoperită de un giulgiu (Ioan 11).

Cu șase zile înainte de Paște, o masă mare i-au pus lui Iisus în Betania, în prezența lui Lazăr. Marta se silea ca de obicei slujind la masă, în timp ce Maria, luând o litră de mir de mare preț, unse picioarele Domnului și le șterse cu părul ei. Cum Iuda, cel zgârcit, se arăta nemulțumit de o asemenea risipă, Domnul îi spuse că pentru îngroparea Lui îi păstrase ea mirul acesta (Ioan 12).

După Înălțare, Marta și Maria însoțiră pe Lazăr pentru a răspândi Vestea cea Buna a Învierii.

Deși anumite manuscrise ale Sinaxarului le prăznuiesc ca Mironosițe, Sfânta Scriptură nu menționează printre acestea din urmă decât pe Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și / sau Maria lui Cleopa (cf. 23 mai), Salomea și „cealaltă Marie” pe care unii Părinți o identifică cu Maica Domnului.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Sofia, cea din Tracia

Sfânta Sofia s-a născut în Aenus, Rhodope, și era mama a șase copii. Deși ocupată cu grijile și datoriile acestei lumi, a ținut poruncile Domnului și a trăit o viață plină de virtute.

După ce i-au murit copiii, a devenit mamă pentru orfani și a ajutat pe văduve. Și-a vândut avuțiile și a dat banii săracilor.  A dus o viață de austeritate, mâncând pâine și apă. Avea neîncetat pe buze Psalmii regelui-profet David și lacrimi curgeau fără încetare din ochii ei. Prefera să se lipsească ea de cele necesare decât să lase pe un sărac să plece din casa ei cu mâinile goale.

Prin smerenia ei și dragostea față de săraci, Dumnezeu a binecuvântat-o în felul următor. În casa ei era un butoi cu vin pe care îl păstra pentru săraci. Ea a remarcat că oricât ar fi luat  din bidon acesta rămânea plin. Dar imediat ce a povestit cuiva despre această minune și a slăvit pe Dumnezeu, bidonul s-a golit. Sfânta Sofia s-a întristat, crezând că vinul s-a sfârșit din cauza caracterului său nedemn. De aceea, a sporit nevoințele sale ascetice până la a-și pune în pericol sănătatea.

Simțindu-și sfârșitul aproape, ea a primit tunderea în monahism. Sfânta Sofia a adormit întru Domnul la vârsta de 53 de ani.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Concordie

Pe vremea împăratului Antonin s-a ridicat în cetatea Romei mare prigoană împotriva creștinilor, încât nu era cu putință cuiva a vinde sau a cumpăra ceva, afară numai de cei care jertfeau zeilor. Pe atunci era în cetatea Romei un bărbat cu numele Concordie, născut din casă de neam bun, al cărui tată se numea Gordian, cu dregătoria preot. Acela, având pe acest fiu Concordie, l-a pus să învețe Sfânta Scriptură și l-a rânduit între ipodiaconii Preasfințitului Pios, episcopul Romei, care a fost muncit pentru Hristos, pe vremea împărăției lui Aurelian. Deci, acest fericit Concordie, împreună cu tatăl său, nu se îndeletniceau cu nimic altceva, decât numai cu posturi și rugăciuni ziua și noaptea, și cu milostenia la săraci. Și se rugau Domnului, ca să poată să scape de sălbăticia prigonitorilor.

Într-o vreme, fericitul Concordie a zis tatălui său: „Stăpâne al meu, de voiești, dă-mi binecuvântare să mă duc la Sfântul Eutihie și să stau împreună cu dânsul câteva zile, până ce va înceta sălbăticia vrăjmașului împărat Antonin”. Zis-a lui tatăl: „Fiule, mai bine să petrecem aici, ca să luăm cununile de la Domnul”. Atunci, fericitul Concordie a zis: „Mă voi duce de vei porunci, că acolo mă voi încununa, unde va binevoi Hristos”.

Deci tatăl lui i-a dat voie și s-a dus la Sfântul Eutihie, care era atunci în satul său, în calea Salariei, aproape de cetatea Trivula. Iar fericitul Eutihie, primindu-l cu mare bucurie, a început a mulțumi lui Dumnezeu și petreceau împreună, îndeletnicindu-se în rugăciuni și postiri. Si mulți bolnavi de felurite boli veneau la dânșii, iar ei, rugându-se în numele lui Iisus Hristos, îi tămăduiau; și astfel străbătea slava lor în popor.

Iar auzind de dânșii Torcvat, comitul Tuschiei, care atunci locuia în cetatea Spoletania, a trimis de a chemat la sine pe Sfântul Concordie și i-a zis: „Cum te numești? ” Iar el i-a răspuns: „Sunt creștin”. Zis-a cołnitul: „Te întreb de numele tău, iar nu de Hristos”. Sfântul Concordie a răspuns: „Ți-am spus odată că sunt creștin și mărturisesc pe Hristos”. Zis-a comitul: „Jertfește zeilor celor fără de moarte și fii prietenul nostru, căci eu te voi avea ca pe un tată și voi spune stăpânului meu, împăratului Antonin, să te facă slujitor al zeilor”. Sfântul Concordie a răspuns: „O, de te-ai fi făcut tu părtaș zeilor tăi”. Zis-a lui comitul: „Ascultă-mă pe mine și jertfește zeilor celor fără de moarte”. Sfântul Concordie a răspuns: „Ascultă-mă tu și jertfește Domnului meu Iisus Hristos, ca să poți scăpa de veșnicele munci; iar dacă nu vei face aceasta, tu și zeii tăi veți fi pedepsiți în focul cel veșnic” .

Atunci comitul a poruncit să-l bată cu toiege și să-l arunce în temnița cea de obște. Iar noaptea au venit la dânsul fericitul Eutihie cu Sfântul Antim episcopul. Si de vreme ce Antim era prietenul comitului, a rugat pe Torcvat comitul să elibereze câteva zile la el pe cel legat. Și l-a slobozit pe el comitul la fericitul Antim și au locuit împreună mai multe zile. Iar într-o vreme bine potrivită, l-a hirotonisit pe el preot, și astfel se îndeletnicea în rugăciuni. Însă după câtăva vreme, comitul a trimis de a adus pe Concordie și i-a zis: „Ce te-ai sfătuit pentru sănătatea ta? ” Sfântul Concorąie i-a răspuns: „Sănătatea mea este Hristos, Căruia în toate zilele Ii aduc jertfe de laudă, iar tu și zeii tăi veți arde în gheenă” .

Atunci a poruncit să-l spânzure pe el pe un lemn de muncire, iar mucenicul, cu un chip plin de bucurie, zicea: „Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase!” Zis-a comitul: „Jertfește marelui zeu Die”. Iar fericitul Concordie i-a răspuns: „Eu nu voi jertfi pietrei celei surde și mute, căci am pe Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Ii slujește sufletul meu! ” Atunci comitul, mâniindu-se, a trimis să-l închidă în temnița cea mai de primejdie și să-i pună fiare la mâni și la grumaz, poruncind ca nimeni să nu intre la dânsul, pentru că voia să-l piardă cu foamea. Deci fericitul Concordie a început a mulțumi Atotputernicului Dumnezeu și a zis: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”. Si iată îngerul Domnului i s-a arătat la miezul nopții, zicând „Nu te teme, Concordie, ci îndrăznește cu bărbăție; căci eu sunt cu tine” .

Iar după trei zile, comitul a trimis la dânsul la miezul nopții pe doi purtători de arme de-ai săi, zicând către ei: „Duceți-vă și spuneți celui legat: «Ori jertfești zeilor noștri, ori ți se va tăia capul!»”. Si au mers la dânsul purtătorii de arme cu idolul Die și i-au zis: „Auzit-ai ce a poruncit comitul?” Sfântul Mucenic a răspuns: „Voi știți” Iar ei au zis: „Ori jertfești zeului Die, ori ți se taie capul”. Atunci fericitul Concordie, mulțumind lui Dumnezeu, a zis: „Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase”; apoi a scuipat în fața zeului Die. Atunci unul din ostași, scoțându-și sabia, i-a tăiat capul. Si așa și-a dat sufletul întru mărturisirea Domnului.

După aceea, venind doi clerici și oarecare bărbați dreptcredincioși, au luat trupul lui și l-au pus nu departe de cetatea Spoletana, unde izvorăsc multe ape. Deci, în acel loc unde s-a îngropat fericitul mucenic, orbii își capătă vederea, bolnavii se tămăduiesc, dracii se izgonesc cu rugăciunile Sfântului Mucenic Concordie, cel ce a stat înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, petrece și împărățește în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Frontasie, Severin, Severian și Silan

Sfinții Frontasie, Severin, Severian și Silan au fost trimiși de fericitul Fronton, întâiul episcop al Petragoriei, să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu și să-l semene pretutindeni. Pe aceștia prinzându-i ighemonul Scviridon, i-a întrebat: „Spuneți-mi de unde sunteți și cu ce nume vă numiți? Pentru că nu numai că n-ați jertfit zeilor, dar i-ați întors și pe acei ce voiau să jertfească, le-ați stricat capiștele și nu știu cu ce putere le faceți toate acestea”. Frontasie i-a răspuns: „O, ighemoane, fiind lipsit de dumnezeieștile fapte bune, pentru ce ne întrebi pe noi, când te sârguiești a pierde tot adevărul? Socotește mai întâi cine ți-a făcut sufletul și trupul tău și atunci vei cunoaște adevărul. Iar idolii păgânilor sunt lucruri de mâni omenești, nu pot nici a se folosi pe sine, nici a ajuta altora”. Scviridon a zis: „Văd că sunteți îndrăzneți în cuvintele pe care le-ați învățat de la învățătorul vostru”. Severin și Severian au răspuns: „Multa noastră cuvântare este adevărată; iar tu cinstești pe idolii care sunt pietre surde, mute și deșarte puse de diavoli”. Scviridon a zis: „Veți câștiga viața, de veți jertfi zeilor! ”

Sfântul Frontasie a răspuns: „Câștigarea noastră este să viețuim și să murim pentru Hristos”. Atunci ighemonul, întorcându-se către Silan, cel ce știa cântări în alăute, în chimvale bine glăsuitoare și în timpane, i-a zis: „Dar tu, tinere, de ce nu jertfești?” Sfântul Silan a botezului răspuns: „Eu Său a jertfesc spălat lumea Domnului de întinăciuni’meu Iisus Ighemonul Hristos, care a zis: cu „Cumdarul a spălat-o?” Silan a răspuns: „Domnul meu Iisus Hristos a zis ucenicilor Săi: Mergând, învățați toate neamurile, botezându-i pe ei în nunele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi. Asemenea și tu, ighemoane, de vei crede în Hristos și te vei boteza, te vei mântui; iar de nu vei crede, te vei osândi”.

Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-i scoată afară din cetate și să-i ducă la locul cel de moarte și acolo să-i muncească cumplit. Și încă după asemănarea cununii de spini a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, așa li s-au înfipt și lor în cap piroane de fier și i-au pironit de un stâlp. Si erau în capul fiecăruia nouă piroane. Însă acea cumplită mânie a muncitorului n-a putut cu nici un fel să întoarcă de la Hristos pe ostașii lui. Iar după ce cu acel fel de munci n-a putut să-i biruiască, a dat asupra lor hotărâre de moarte, adică să li se taie capetele. Deci sfinții mucenici, plecându-și genunchii la pământ și încredințând lui Dumnezeu sufletele lor, și-au plecat grumajii înaintea călăilor și astfel au luat muncă pentru Hristos.

Deci, ostașii cei păgâni, tăind capetele de la muceniceștile trupuri, le-au aruncat spre batjocoră pe pământ și le-au lăsat neîngropate. Atunci o dumnezeiască putere venind la dânșii, a făcut o minune ca aceasta, încât toți priveau cu spaimă și se minunau. Căci pogorându-se deodată Sfântul Duh peste trupurile lor, le-a înviat și luându-și fiecare în mâini capul care zăcea lângă trup, s-au sculat pe picioare fără de ajutor omenesc și au mers spre râul ce se numea II. Si suindu-se pe apă, umblau cu picioarele ca pe pământ uscat. Apoi, trecând râul pe când toți priveau cu spaimă și se minunau, s-au suit pe un deal înalt și, ajungând la biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, Fecioara Maria, în care se ruga Sfântul Fronton episcopul, au intrat înăuntru și, plecându-și genunchii, și-au pus capetele înaintea picioarelor lui; iar trupurile și le-au întins pe pământ în chipul crucii și au rămas morți.

Iar Sfântul Fronton episcopul, cu preotul Anian și cu mult popor, au luat pe Frontasie, pe Severin și pe Silan și i-au înmormântat în biserica cea mai sus zisă, cu cinste și cu cântări cerești, care se auzeau în văzduh; iar pe Severian, după rugămintea unei femei cucernice, l-au îngropat cu cinste într-alt loc, care era în stăpânirea ei, nu departe de sfinții împreună pătimitori cu el.

Deci, sfinții mucenici au pătimit pe vremea împărăției lui Claudie; iar peste noi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Zosima din Cilicia

Cuviosul Zosima, numit și Chilix, era cu neamul din părțile Ciliciei. Și iubind pe Dumnezeu din tinerețile sale, s-a lepădat de lunłe și s-a dus în łnuntcle Sinai, undc a îmbrăcat schima monahală și a bineplăcut lui Dumnezeu. Apoi, fiind dornic de viață pustnicească mai liniștită și fiind încă tânăr, s-a dus în părțile Liviei și acolo s-a sălășluit în pustie la un loc ce se numea Amoniac, și a început a viețui singur, slujind lui Dumnezeu în singurătate.

Și umblând el prin pustia aceea, a aflat pe un oarecare bătrân, care purta o haină aspră de păr. Și după ce s-a apropiat de el, vrând să i se închine și să fie binecuvântat de dânsul după obicei, bătrânul a apucat înainte și i-a zis: „Zosima, pentru ce ai venit aici? Du-te de aici, pentru că nu poți să șezi în acest loc”. Iar Zosima, socotind că bătrânul îl știe mai demult, i s-a închinat și, cerând binecuvântare, i-a zis: „Părinte, fă bine și spune-mi cum de mă știi? ” Bătrânul i-a răspuns: „Mai înainte cu două zile, mi s-a arătat cineva minunat la vedere și mi-a zis: «Iată, vine la tine un monah din muntele Sinai, cu numele Zosima. Să nu-l binecuvintezi să petreacă împreună cu tine în pustia aceasta, pentru că vreau să-i încredințez lui Biserica Babilonului, cea din Egipt»”.

Aceasta zicând-o bătrânul către Zosima, s-a depărtat de dânsul ca la o aruncătură de piatră și a stat la rugăciune, ridicându-și mâinile către Dumnezeu. Si rugându-se el ca la două ceasuri și terminându-și rugăciunea, a venit iar la Zosima și, îmbrățișându-l părintește, l-a sărutat pe față, zicându-i: „Iubite fiule, bine ai venit aici! Dumnezeu te-a adus la mine, ca să dai trupul meu pământului! ” Zosima a întrebat pe bătrân: „Părinte, de câți ani petreci în acest loc? ” Bătrânul a răspuns: „Se împlinesc 45 de ani de când petrec aici”. Bătrânul grăind acestea, i s-a luminat fața ca focul și a zis către Zosima: „Pace ție, fiule, roagă-te pentru mine! ” Zicând aceasta, s-a culcat pe pământ și s-a mutat către Domnul; iar fericitul Zosima, săpând pământul, a îngropat cinstitul trup al acelui mare bătrân.

Deci, petrecând în acel loc două zile, s-a întors în Sinai, slăvind pe Dumnezeu. Șezând el în mânăstirea muntelui Sinai, a venit la dânsul un tâlhar, rugându-l și zicând: „Părinte, ai milă de mine și mă primește în călugărie, ca să plâng în liniște pentru păcatele mele, pentru că multe ucideri am făcut și vreau să înceteze de la mine faptele cele rele și să mă căiesc în toate zilele vieții mele”. Iar Cuviosul Zosima, învățându-l, l-a îmbrăcat în chipul cel călugăresc.Iar Apoi, după puțină vreme, cuviosul a zis către dânsul: „Fiule, crede-mă că aici nu-ți este cu putință a petrece, pentru că de va afla de tine vreun boier, te va prinde, asemenea și pârâșii tăi te vor ucide. Însă ascultă-mă pe mine și te voi duce într-o mânăstire mai depărtată”. Și luându-l, l-a dus în obștea părintelui Dorotei, care era aproape de Gaza și, lăsându-l acolo, s-a întors singur la locul său.

Iar fratele acela a petrecut acolo nouă ani în viața de obște, și învățând Psaltirea și deprinzându-se cu toată rânduiala monahicească, s-a întors iar la Cuviosul Zosima și i-a zis: „Părinte, fă milă cu mine, dă-mi hainele mele cele mirenești și ia-le pe cele călugărești”. Iar cuviosului, fiindu-i jale, l-a întrebat: „Pentru ce, fiule?” Fratele a răspuns: „Părinte, am petrecut nouă ani în viața de obște, precum singur știi, am postit cât am putut, am viețuit cu înfrânare, cu toată blândețea, cu tăcere și cu frica lui Dumnezeu, supunându-mă tuturor. Deci nădăjduiesc în bunătatea cea fără de sfârșit a lui Dumnezeu și în mila lui cea negrăită, că mi-a iertat mulțimea păcatelor mele; dar văd întotdeauna pe un copil, stând înaintea mea și zicându-mi: «Pentru ce m-ai ucis?» Iar aceasta o văd nu numai în vis, dar și când stau în biserică la cântare, când mă apropii de dumnezeieștile Taine și când mănânc cu frații la masă. Si nici un ceas nu mă lasă să mă odihnesc. Oriunde m-aș duce eu, văd înaintea mea pe acel copil, zicându-mi numai aceasta: «Pentru ce m-ai ucis?» De aceea, părinte, voiesc să mă duc acolo, unde am făcut acel omor, ca să fiu prins, să fiu dat judecății și să mor pentru acel copil, pentru că l-am ucis fără de minte”. Deci, luându-și de la cuviosul părinte hainele cele mirenești și îmbrăcându-se, s-a dus în lume. Si ajungând în cetatea Diospol, a fost prins și a doua zi i s-a tăiat capul. Si s-a dus la Dumnezeu, spălându-și păcatele cu sângele său.

Iar Cuviosul Zosima, având în sine neîncetată dorință să viețuiască în liniște pustnicească, departe cu totul de oameni, s-a gândit să lase muntele Sinai. Deci s-a sculat și, luând pe ucenicul său Ioan, s-a dus la Porfirot așa se numea pustia aceea pe care străbătând-o, a aflat pustnici, unul cu numele Pavel, care era de la Galata; iar altul cu neamul din părțile Melitinului, pe nume Teodor, din mănăstirea lui avva Eftimie cel Mare, și amândoi erau îmbrăcați cu piei de bivol. Si s-a sălășluit Zosima cu ucenicul său aproape de acei pustnici, ca la două stadii, și a viețuit acolo doi ani.

Iar într-una din zile l-a mușcat un șarpe pe Ioan, ucenicul lui Zosima, încât s-a vătămat tot trupul lui din veninul șarpelui și din această pricină a nmrit. Iar fericitul Zosima s-a mâhnit foarte mult de aceasta și s-a dus la pustnicii aceia. Iar ci văzându-l pe el că vine la dânșii tulburat și foarte necăjit, mai înainte de a zice Zosima ceva către dânșii, apucând înainte, i-au zis: „Ce, avva Zosima, a murit fratele tău? ” Iar el, minunându-se de mai înainte vederea lor, le-a spus că a murit fratele, deși ei știau mai dinainte.

Și sculându-se amândoi, au mers cu Cuviosul Zosima la fratele acela și, văzându-l pe el zăcând mort la pământ, au zis: „Nu te mâhni, avva Zosima, Dumnezeu îți va ajuta! ” Apoi au strigat către cel mort, zicând: „Frate Ioane, scoală-te că starețul are trebuință de tine”. Și îndată fratele a înviat și s-a sculat de la pământ. Iar ei căutând pe șarpele acela, l-au aflat și, luându-l pe el, l-au rupt în două. După aceea au grăit către Zosima: „Părinte Zosima, îți spunem cu adevărat, du-te la Muntele Sinai, pentru că Dumnezeu voiește să-ți încredințeze episcopia Bisericii Babilonului din Egipt”. Atunci Cuviosul Zosima, luând binecuvântare de la acei sfinți pustnici, și-a luat ucenicul și s-a întors la muntele Sinai.

Iar după o vreme, avva muntelui Sinai a trimis în Alexandria, pentru oarecare trebuință, pe fericitul Zosima împreună cu alți doi frați. Și oprindu-i pe ei fericitul Apolinarie, patriarhul Alexandriei, i-a hirotonit episcopi, pe unul la Iliopoli, pe altul la Leondopoli; iar pe Zosima în Babilonul Egiptului, pentru că de demult erau două cetăți Babilon. Cea dintâi, mai mare și mai veche la haldei, unde a

împărățit Nabucodonosor și după dânsul ceilalți împărați ai haldeilor; iar alta, mai mică și mai pe urmă, în Egipt; pentru că, mutându-se unii de la Babilonul cel mare în țara Egiptului și zidindu-și o cetate aproape de râul Nil, acea cetate s-a numit tot Babilon, de vreme ce babilonenii au zidit-o și petreceau într-însa.

Deci luând Cuviosul Zosima scaunul arhieresc într-acest Babilon al Egiptului, după voia lui Dumnezeu și după proorocirea sfinților părinți pustnici, păștea turma lui Hristos și îndrepta bine Sfânta Biserică, făcându-se pildă turmei cu cuvântul și cu viața. Și a petrecut pe scaun mulți ani, povățuind pe mulți la calea mântuirii. Iar după ce a început a se apropia de adânci bătrânețe, văzându-și slăbiciunea și așteptându-și sfârșitul, și-a lăsat scaunul și s-a întors în muntele Sinai, la viața sa cea dintâi. Acolo, mai trăind puțină vreme, s-a sfârșit întru Domnul și a stat în ceata Sfinților Ierarhi, înaintea Stăpânului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.