Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 4 noiembrie: Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare; Sfântul Cuvios Gheorghe, mărturisitorul din Drama și Sfinții Mucenici Nicandru, Episcopul Mirelor și Ermeu preotul. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna noiembrie, în ziua a patra pomenim pe Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare
Acest fericit a trăit pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane, născându-se în țara Bitiniei, din tată care se numea Miritrichie și din mama ce se numea Anastasia. Și, începând el a veni în vârstă, din porunca părinților săi, păștea vitele și caută să cunoască ce este viața creștinilor, păzind poruncile Domnului. Și ajunsese a fi foarte îmbunătățit, povățuindu-se de Duhul Sfânt, la o viață de ascultare și de rugăciune. Și, când își făcea rugăciunea, își însemna turma sa cu semnul crucii și rămânea turma lui nemișcată și nerisipită de fiare și de tâlhari. Deci, ajungând el la plinătatea vârstei, adică la 43 de ani, fericitul Ioanichie era un bărbat frumos, voinic cu trupul și bun pentru pentru oaste. Drept aceea, trimișii împăratului, care alegeau astfel de bărbați pentru paza împărăției, l-au luat și pe Sfântul cu dânșii, scriindu-l la oaste.
Și, dintru acea vreme, era înfricoșător vrăjmașilor, pentru voinicia lui și iubit ostașilor celor împreună cu dânsul, pentru bunătatea și smerenia lui. Însă diavolul, pizmuind viața lui cea îmbunătățită, l-a tras pe dânsul în luptă împotriva sfintelor icoane. Și Ioanichie a fost atât de înșelat de această rătăcire, încât aruncă icoanele de prin biserici și prigonea pe cei ce se închinau înaintea lor, nevrând nici să audă vorbindu-se de sfintele icoane, credința lui neputând înțelege o vreme rătăcirea de la curtea împăraților săi. Dar Dumnezeu l-a izbăvit de această înșelare, printr-un călugăr care-l scoase din rătăcire, zicându-i pe nume, fără să-l cunoască mai dinainte: „O, fiule Ioanichie, dacă te numești creștin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credința cea dreaptă”. Și, cunoscând că de la Duhul Sfânt s-a făcut aceasta, a căzut la pământ, închinându-se. Și cerând iertare, ca din neștiință a greșit, a făgăduit îndreptare.
Deci, lăsând cinstea și mărirea pe care socotea împăratul să i le dea pentru faptele sale de mare vitejie, Sfântul, după 24 de ani în slujba ostășească, părăsind oștirea, s-a tras la muntele Olimpului și a mers la cei ce petreceau în viața călugărească, vrând să înceapă războiul contra duhurilor răutății celei de sub cer.
Și părându-i rău de greșeala lui se pedepsea cu post și cu tot felul de nevoințe ale trupului și sufletului său.
Deci, a învățat să citească și să deprindă psalmii pe de rost și umbla prin mănăstiri, căutând să cunoască rânduiala vieții monahilor. Și a învățat pe de rost mai întâi treizeci de psalmi, dorind mereu și căutând liniștea pustniciei, și încercă a se adăposti în chilii singuratice prin munți și prin păduri. Și a dus așa viața pustnicească timp de 12 ani, după care s-a făcut monah în mănăstirea Erest, că acest pustnic, îmbunătățit în fapte bune, încă nu era călugăr.
Și, învățând pe de rost toată Psaltirea, a primit de la Hristos darul de a trece râul pe deasupra apei cu picioarele neudate, darul de a se înălța de la pământ în timpul rugăciunii nu numai cu duhul, dar și cu trupul său, darul de a putea fi de față, fără a fi văzut, și darul de a tămădui pe cei bolnavi, al făcătorilor de minuni. Și, umblând, cânta psalmii lui David, la fiecare stih adăugând cuvintele acestea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul și acoperământul meu este Duhul Sfânt”; și aceasta era ca o dulceață pe limba sa și se veselea.
S-a așezat în cele din urmă, într-o mică chilie lângă mănăstirea sa, pe muntele Antida și a avut fericirea, înainte de sfârșitul său, de a fi părtaș la biruința cinstirii sfintelor icoane (843), împreună cu Sfânta împărăteasă Teodora și cu Sfântul patriarh Metodie al Constantinopolului. Și așa, plin de zile, Sfântul Ioanichie s-a mutat la Domnul, în vârstă de nouăzeci și patru de ani. Dumnezeului nostru, slavă!
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Gheorghe, mărturisitorul din Drama
Cuviosul Părinte Gheorghe s-a născut în anul 1901, în orașul Arghiropolis din ținutul Pontului (astăzi Gümüșhane, Turcia), ca fiu al unor evlavioși creștini, Sava și Sofia Karslidis. La botez a primit numele Atanasie, dar de mic a rămas orfan de ambii părinți, încât a fost crescut, împreună cu un frate mai mare și o soră, de bunica din partea tatălui. Aceasta a sădit în inima lor dragostea de Dumnezeu și de sfintele slujbe ale Bisericii, ducându-i uneori și în pelerinaj la vestita Mănăstire Panaghia Sumela din Pont, pe atunci o vatră monahală înfloritoare. După moartea bunicii sale, care i-a dat ca binecuvântare o icoană a Maicii Domnului, de care Cuviosul nu se va despărți toată viața, el a plecat împreună cu bunicul său din orașul natal spre Erzurum (Turcia), apoi spre Tbilisi (Georgia).
Plin de dumnezeiescul dor, tânărul Atanasie a intrat în obștea mănăstirii georgiene Noul Athos. Acolo a învățat limba georgiană, dar mai ales s-a nevoit să dobândească ascultarea, smerenia, răbdarea, privegherea și rugăciunea. În anul 1917 bolșevicii au venit în mănăstire, au spânzurat pe toți clericii, iar pe ceilalți membri ai obștii, care nu au vrut să se lepede de credință, i-au legat unii de alții lângă o groapă comună și i-au împușcat. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, evlaviosul novice și alți câțiva au scăpat cu viață. La 20 iulie 1919 a fost călugărit cu numele de Simeon, dar la scurt timp a fost întemnițat și chinuit în mod nemilos de atei. În urma grelelor suferințe i-au căzut dinții și i s-au vătămat grav picioarele. În 1923 a fost eliberat și s-a mutat la Suhumi (regiunea Abhazia), iar la 8 septembrie 1925 a fost hirotonit preot de un ierarh georgian, care i-a schimbat numele în Gheorghe.
Deși tânăr, Cuviosul a primit de la Dumnezeu darul dreptei socotințe și al înainte-vederii, pentru care era cinstit de credincioșii ortodocși georgieni, ruși și greci. Cuviosul Gheorghe a plecat în Grecia în anul 1929 și s-a așezat în satul Sipsa (astăzi Taxiarhes), de lângă Drama, unde, deși suferind cu picioarele, a desfășurat o bogată lucrare duhovnicească în rândul credincioșilor, pe care i-a apropiat de Biserică și i-a povățuit, îndeosebi prin Taina Spovedaniei, căreia îi acorda o deosebită însemnătate. În anul 1936 a călătorit ca pelerin în Țara Sfântă, cuprins de dorul de a vedea locurile unde Hristos Domnul a înfăptuit mântuirea lumii. Întors la Sipsa, Cuviosul Gheorghe a hotărât să construiască o mănăstire, cu hramul Înălțarea Domnului, ridicând o modestă biserică și câteva locuințe în anul 1939.
Din această perioadă a vieții sale se cunosc cele mai multe mărturii ale fiilor săi duhovnicești. Cuviosul cerea ucenicilor să se spovedească și să postească înainte de primirea Sfintei Împărtășanii. Nenumărate mărturii arată că, prin darul primit de la Dumnezeu, Cuviosul le aducea aminte, celor ce se spovedeau, păcatele pe care le uitaseră sau se rușinau să le spună. Nu îi împărtășea pe cei cu păcate grele, pe cei care nu-și făceau canonul dat de duhovnic, pe cei îmbrăcați indecent, dar mai ales pe cei care erau certați cu cineva sau nedreptățeau pe aproapele.
Cuviosul Gheorghe era un mare nevoitor. Nu vorbea mult, ci era foarte serios și modest. Dormea câteva ore pe o rogojină întinsă pe scânduri. Deși hainele lui erau vechi și peticite, erau totdeauna curate. Nu mânca niciodată carne, iar pește foarte rar. Deși suferea de anemie și de alte neputințe trupești, primea zilnic pe credincioși, iar în fiecare noapte se ruga în biserică de la miezul nopții până dimineața, adesea săvârșind înainte de zori Sfânta Liturghie. Mai mulți ucenici dau mărturie despre strălucirea feței Cuviosului în vremea dumnezeieștii Liturghii. Uneori, Duminica trimitea pe cineva să meargă pe la casele credincioșilor să-i cheme să lase lucrul și să vină la Sfânta Liturghie. Îi învăța pe credincioși să-și facă semnul sfintei cruci corect și să păstreze liniștea în biserică.
Cuviosul a săvârșit numeroase vindecări, pe care căuta să le ascundă cu smerenie. Prin harisma înainte-vederii a prorocit începerea celui de-al Doilea Război Mondial, ca și Războiul civil din Grecia, dar în timpul acestora, prin rugăciuni cu lacrimi, Cuviosul a ocrotit mănăstirea și pe toți credincioșii din împrejurimi, care n-au avut de suferit.
În anul 1959 și-a prevăzut sfârșitul, vestind aceasta în mai multe rânduri ucenicilor apropiați. În zorii zilei de 4 noiembrie, după ce s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, rostind rugăciunea: Ușa milostivirii deschide-o nouă…, Cuviosul Mărturisitor Gheorghe și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos. După trei zile trupul Cuviosului, neatins de stricăciune, a fost înmormântat lângă ctitoria sa de mitropolitul Filip al Dramei. Numeroase vindecări și arătări minunate s-au săvârșit și după trecerea Cuviosului la cele veșnice. Moaștele sale, binemirositoare, au fost aflate în ziua de 9 februarie 2006, de către Înaltpreasfințitul Părinte Pavlos, mitropolitul Dramei.
În anul 2011, mitropolitul Pavlos al Dramei a dăruit Patriarhiei Române un fragment din moaștele Sfântului Gheorghe din Drama și o frumoasă icoană pictată cu chipul sfântului, care se află în Paraclisul istoric al Reședinței Patriarhale din București. În decembrie 2010, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, pe atunci mare eclesiarh al Catedralei patriarhale, alături de Arhim. Paisie Teodorescu și Arhim. Dionisie Constantin au participat împreună cu grupul psaltic TRONOS al Catedralei patriarhale la o serie de manifestări liturgice și culturale, organizate de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, cu prilejul zilelor orașului grecesc Drama.
În cadrul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2015, în prezența Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, a fost aprobată propunerea de înscriere în Calendarul bisericesc a Sfântului Cuvios Gheorghe Mărturisitorul din Drama, cu data de prăznuire 04 noiembrie.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Nicandru, Episcopul Mirelor și Ermeu preotul
Acești sfinți au fost luminați cu credința și puși la lucrarea cea sfințită de către Sfântul Apostol Tit. Deci, întorcând pe mulți elini de la rătăcire și aducându-i la Hristos, au fost prinși de păgâni și aduși înaintea lui Livanie comitul, spre întrebare, silindu-i să se lepede de Hristos. Iar dacă a văzut că nu poate, a poruncit să-i lege de niște cai iuți și, fugărind caii, să-i târască pe robii lui Hristos.
Deci, fiind târâți îndelungă vreme, s-a înroșit pământul cu sângele lor, căci li se răniseră trupurile, lovindu-se pe pământ de pietre și de lemne; și erau gata să moară, dacă Domnul nu i-ar fi întărit pe ei în niște chinuri ca acestea.
După aceasta, fiind abia vii, i-au aruncat în temniță și-i chinuiau acolo cu foamea și cu setea. Iar Domnul îi hrănea cu pâine cerească și le tămăduia rănile. Apoi, după câtăva vreme, iarăși au fost scoși la întrebare și, nesupunându-se poruncii chinuitorului, au fost spânzurați pe lemn, strujiți cu unghii de fier și arși cu făclii.
După aceea fiind aruncați într-un cuptor cu foc, au rămas nevătămați, căci îngerul Domnului, venind la dânșii, a răcorit cuptorul și pe dânșii i-a păzit de foc.
Auzind aceasta, ighemonul a poruncit să li se înfigă cuie de fier în cap, în inimă și în pântece; și făcându-li-se aceasta, le-a săpat o groapă. Și, încă răsuflând, i-au târât acolo, apoi i-au acoperit cu țărână. Deci cu aspră și silnică moarte săvârșindu-se, acum viețuiesc în dulce și veselitoare viață împreună cu Domnul, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.