Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 5 iunie: Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului; Sfinții Mucenici Marchian, Nicandru, Iperehie, Apolon, Leonid, Arie, Gheorghe, Selneniad, Irineu și Pamvon; Sfântul Bonifatie, Apostolul Germaniei; Sfântul Cuvios Anuvie Mărturisitorul; Sfântul Cuvios Teodor Pustnicul și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Igorevskaia”. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iunie, în ziua a cincea, pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului
Sfântul Dorotei a fost episcop al cetății Tirului, pe vremea împărăției lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei. Din cauza prigonirii celei cumplite care pornise contra creștinilor, el și-a lăsat scaunul și s-a ascuns prin locuri neștiute. Pe vremea împărăției marelui Constantin și după ce Biserica lui Hristos a luat alinare, Sfântul Dorotei s-a întors iarăși în Tir la scaunul său și păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulți de la rătăcirea închinării de idoli. El a trăit până pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luând împărăția, la început nu dușmănea pe față Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gând cu el, care stăpâneau țările, să muncească și să ucidă pe creștini.
Sfântul Dorotei, văzând muncirea cea mare, care se făcea credincioșilor, și-a lăsat iarăși scaunul cetății Tirului, fugind de groaza muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii de bună voie, de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Când vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă… Deci, ieșind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemându-l astfel Dumnezeu la cununa mucenicească. El a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi și răbdând diferite pătimiri, și-a dat în astfel de munci fericitul său suflet, în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân; căci avea de la nașterea sa o sută și șapte ani. El a lăsat după sine diferite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească, atât cea dinlăuntru cât și cea dinafară. El a scris viețile proorocești și apostolești și alte cuvinte folositoare și tâlcuiri. Iar acum, fiind însuși scris în cartea vieții, se sălășluiește cu acei sfinți, ale căror vieți le-a scris.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Marchian, Nicandru, Iperehie, Apolon, Leonid, Arie, Gheorghe, Selneniad, Irineu și Pamvon
Aceștia pentru Hristos și pentru credința cea întru El, chinuiți fiind de mai-marele Egiptului cu flămânzirea, cu setea și cu frigul, lupta muceniciei au săvârșit.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Bonifatie, Apostolul Germaniei
În fiecare an, la data de 5 iunie, se face pomenirea Sfântului Bonifatie, considerat pe bună dreptate „apostolul germanilor“. În acest scurt articol vor fi expuse faptele mai însemnate ale acestui sfânt, născut pe pământul Angliei și mort ca martir pe teritoriul Germaniei, după o misiune deosebit de înfloritoare.
Urmând porunca Mântuitorului de a răspândi Evanghelia în întreaga lume (Mt 28, 19), dar și modelul oferit de unii dintre apostolii (Sfinții Apostoli Petru, Pavel, Iacob și Simon Zelotul) și ucenicii Mântuitorului, care au propovăduit în vestul Europei, urmașii direcți și indirecți ai acestora au continuat activitatea de propovăduire a Evangheliei. După căderea Imperiului Roman de Apus (476), prin măsurile luate de către Papa Grigorie cel Mare († 604) vor fi încreștinați englezii, care la rândul lor, în secolele VII și VIII, vor încreștina aproape toate triburile germanice. Un rol foarte important în această misiune l‑a avut Sfântul Bonifatie, considerat de către unii ca fiind „cel mai mare sfânt de neam englez care a trăit vreodată“.
Născut în satul Crescent din ținutul Devon, în sud‑vestul Angliei, în anul 6722, Sfântul Bonifatie a primit la botez numele de Winfrith sau Wynfreth, care se traduce „prieten al păcii“. Având de mic copil înclinație spre viața religioasă, a intrat de la o vârstă fragedă în mănăstire, după ce a reușit să‑și convingă tatăl să nu se opună acestei decizii numai din dorința de a‑l lăsa singurul moștenitor al averii. Astfel, a intrat în mănăstirea Exeter (Examchester), unde a fost îndrăgit imediat de către întreaga obște. Aici s‑a remarcat prin interesul pentru învățătură, după cum ne relatează biograful său, Willibald: „Era înzestrat cu o scânteie de dar dumnezeiesc, pe care cu atâta stăruință a îngrijit‑o prin învățătură, încât fiecare ceas și fiecare clipă a lungii și neobositei sale vieți a slujit doar pentru a înmulți darurile dumnezeiești care fuseseră revărsate asupra sa“3.
După câțiva ani petrecuți aici, a plecat la mănăstirea benedictină Nursling (Nhutscelle), unde a rostit făgăduințele monahale. Aici și‑a desăvârșit cunoștințele de limba latină, devenind un dascăl vestit de gramatică latină și de poezie. Conform rânduielilor fixate încă din timpul lui Justinian, la vârsta canonică de 30 de ani va primi și taina Preoției. Pe când era încă în această mănăstire a participat la o sinaxă a stareților, fiind ales să‑i comunice arhiepiscopului de Canterbury hotărârile luate. În această perioadă a scris și prima Gramatică a limbii latine în engleză, precum și mai multe poezii. Prin această vastă cultură și‑a câștigat și prețuirea curții regale.
Pe când se părea că va face o carieră intelectuală și scolastică strălucită, s‑a aprins în el dorul de a‑L mărturisi pe Hristos în fața celor care nu auziseră de El. Astfel, în anul 716, va pleca pentru prima dată în misiune în Frisia, pe teritoriul Olandei de astăzi, unde se vorbea o limbă asemănătoare cu limba engleză vorbită la acea vreme.
Lucrarea misionară fusese începută aici în urmă cu vreo 30 ani de către Sfântul Winfrid, dar, ca în alte multe cazuri, populația revenise la practicile păgâne. Bonifatie a plecat împreună cu trei frați de la mănăstirea Nursling și, deși erau plini de râvnă în a‑L propovădui pe Hristos, această primă misiune va rămâne fără succes. Astfel, se va întoarce în mănăstirea de metanie, deoarece, cum se exprima mai târziu biograful său, „Dumnezeu încă nu trimisese ploaie pe pământ“ (Fc 2, 5).
După doi ani petrecuți în mănăstire, având binecuvântarea episcopului său, Daniil de Winchester, Sfântul Bonifatie va pleca într‑o nouă misiune. Însă, înainte de a pleca, a poposit la Roma pentru a se închina în biserica Sfântul Petru, unde a rămas mai multe zile, petrecându‑le în post și rugăciune. Aici a putut discuta și cu papa Grigorie al II‑lea (715‑731), declarat mai târziu sfânt pentru viața sa aleasă, dar și pentru lupta dusă împotriva iconoclasmului.
După câteva luni petrecute la Roma, Sfântul Bonifatie va pleca, având asupra sa mai multe scrisori din partea papei, spre Bavaria, apoi spre Thuringia, un ținut situat la răsărit de Rin și la miazănoapte de Dunăre. Înainte de a pleca, papa Grigorie i‑a schimbat numele din Winfrith în Bonifatie („făcător de bine”), în cinstea Sfântului Mucenic Bonifatie din Tarsul Ciliciei, prăznuit la data de 14 mai. După câteva luni, în care s‑a străduit să reînsuflețească viața creștinilor din acele ținuturi, a plecat la Willibrod, în Frisia. După o scurtă activitate în acest ținut, se va despărți de Willibrod și va merge să facă din nou misiune în Hesse și Thuringia. Nu se cunoaște motivul separării de Willibrod. După ce a botezat doi conducători păgâni, a reușit să construiască o mică biserică, intensificând astfel activitatea misionară în acel ținut. Întrucât s‑a lovit de multe greutăți, i‑a cerut sfatul papei printr‑o scrisoare, iar acesta l‑a chemat la Roma.
În acest al doilea popas la Roma, Bonifatie a fost hirotonit episcop de către papă, chiar în ziua sărbătoririi Sfântului Andrei (30 noiembrie) a anului 722. Teritoriul încredințat misiunii sale era întreaga Germanie aflată la răsărit de Rin, nefiind obligat să se supună episcopilor franci, care, cu puține excepții, se aflau într‑o acută stare de decădere morală. Încărcat cu multe daruri și având și câteva scrisori de recomandare, Sfântul Bonifatie a plecat din nou spre Germania, pentru a‑și continua misiunea. După o întâlnire cu regele francilor, Carol Martel (715‑741), s‑a îndreptat din nou înspre Hesse, unde Dumnezeu avea să‑i aducă cea mai mare biruință din ținuturile Germaniei.
Chiar în inima ținutului Hesse, la Geismar, dând dovadă de un mare curaj, Sfântul Bonifatie a doborât cu securea „stejarul lui Thor”, zeul tunetului la vechii germani, care constituia centrul slujirii lor idolatre. Acest lucru se întâmpla în anul 723. Din acest stejar, ajutat de ucenici, a construit o biserică pe care a închinat‑o Sfântului Apostol Petru. La un an după acest eveniment, misiunea sa se bucură de un mare succes, ceea ce i‑a permis să plece din nou în ținutul Thuringiei. Confruntat cu diverse greutăți, Sfântul Bonifatie se consultă mereu cu papa Grigorie al II‑lea și cu alți oameni de încredere. Astfel, ne‑au rămas de la el în jur de 150 de scrisori, adunate într‑o colecție de către ucenicul său, Lullus. Așa cum afirma J. Semmler, scrisorile Sfântului Bonifatie sunt foarte importante, deoarece „oferă foarte multe amănunte despre activitatea misionară a sfântului, dar și despre răspândirea creștinismului în zonă”4.
Întrucât avea nevoie de oameni de încredere, Bonifatie a făcut apel la frații săi englezi, în special la foștii ucenici din mănăstirea Nursling, pe care i‑a trimis în tot ținutul Germaniei să propovăduiască și să ridice mănăstiri și schituri. Astfel, cu ajutorul colaboratorilor săi, până în anul 732, Bonifatie a reușit să pună temeliile unei Biserici sănătoase și trainice în acele teritorii.
După moartea papei Grigorie al II‑lea, pe scaunul apostolic de la Roma i‑a urmat papa Grigorie al III‑lea (731‑741), de neam sirian. Acesta l‑a primit pe Bonifatie la Roma, la un an după urcarea pe scaunul Sfântului Petru, acordându‑i atât rangul de arhiepiscop al întregii Germanii de la răsărit de Rin, cât și pallium‑ul arhiepiscopal. De asemenea, Bonifatie era împuternicit să hirotonească și să numească episcopi în teritoriul încredințat lui. În timpul șederii la Roma, Bonifatie a câștigat noi ucenici pentru activitatea sa misionară. Întors în teritoriul de misiune din Hesse și Thuringia, n‑a reușit să numească episcopi din cauza politicii lui Carol Martel. Într‑o a treia călătorie întreprinsă la Roma între 737 și 738, a primit din partea papei funcția de legat papal. Întors în teritoriul de misiune, el a înființat patru eparhii: una la Regensburg, una la Freising, una la Salzburg și una la Passau. Bonifatie i‑a ales pe viitorii episcopi dintre ucenicii săi, hirotonindu‑i pe toți în afară de episcopul de Passau, care a fost hirotonit la Roma de către papă. În anul 741, a înființat mănăstirea Altaich, dar și episcopia de Eichstät.
După această organizare a Bisericii din Bavaria, Bonifatie se va îndrepta din nou spre Thuringia și Hesse. Aici a mai înființat încă trei episcopii: la Buraburg, în apropiere de mănăstirea Fritzlar, iar în Thuringia la Erfurt și Würzburg. Astfel, Bonifatie devenise un adevărat „mitropolit” al teritoriilor germane, deși nu avea un scaun episcopal al său. El se gândea să se retragă într‑o mănăstire, pe care a ridicat‑o ucenicul său, Sturm, într‑o vale mănoasă, înconjurată de munții din care izvorăște râul Fulda, în inima Germaniei. Cu aprobarea Romei, mănăstirea a devenit stavropighie și, în scurt timp, cea mai cunoscută și mai mare mănăstire germană.
Se părea că Bonifatie își împlinise activitatea sa misionară, când a fost rugat să se ocupe de Biserica francilor, aflată într‑o stare de decădere, după cum am amintit mai sus. Moartea regelui Carol Martel în anul 741, an în care a murit și papa Grigorie al III‑lea, i‑a oferit și cadrul politic necesar pentru a ajuta Biserica francilor. Susținut de noul papă, Zaharia (741‑752), ultimul de neam grec, dar mai ales de către regele Carloman (în partea de răsărit, vorbitoare de germană), va reuși să convoace un sinod în teritoriul stăpânit de acesta din urmă. După acest Concilium Germanicum, ținut în anul 743, Bonifatie va reuși să întrunească, cu ajutorul lui Carloman și al lui Pipin al III‑lea (741‑768), responsabil pentru partea de apus a regatului, un sinod al întregii Biserici france, după o pauză de mai bine de 80 de ani. În acest sinod din 745, orașul Mainz a fost ales ca scaun mitropolitan al Bisericii germane. Toate aceste sinoade, prin măsurile luate, au dus la o reînflorire a Bisericii france și la „renașterea carolingiană” în estul regatului franc5. Astfel, puterea lui Bonifatie a crescut atât de mult, încât în anul 751 (după unii 749) l‑a uns ca rege pe Pipin, rămas singur stăpânitor peste întreg regatul franc.
Deși reușise atât de multe lucruri, activitatea misionară a Sfântului Bonifatie nu ajunsese încă la final. În jurul vârstei de 75 de ani, după ce l‑a hirotonit pe ucenicul său Lullus arhiepiscop de Mainz (în 752), a plecat într‑o ultimă misiune în partea de răsărit a Frisiei. Pe când aștepta la Dokkum, localitatea unde‑și așezase tabăra, să‑i boteze pe cei convinși de el și de colaboratorii săi să treacă la creștinism, în ziua de Rusalii a anului 754 sau 755, a fost ucis împreună cu 52 de oameni de către războinici păgâni prădători. Se pare că Bonifatie, omul lui Dumnezeu, s‑a săvârșit în timp ce ținea deasupra capului o Evanghelie, căci voia să fie apărat în moarte de cartea pe care a iubit‑o cel mai mult. Acest lucru se întâmpla pe data de 5 iunie, iar pe 9 iunie osemintele sfântului au fost depuse la mănăstirea Fulda, locul său de suflet, unde se găsesc și astăzi.
În această lume secularizată și debusolată în care trăiește Apusul Europei, unde se face tot mai simțită nevoia unei reevanghelizări, Sfântul Bonifatie rămâne pentru noi toți un model de credință și misiune. De aceea, Îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru rugăciunile Sfântului Martir Bonifatie, să ne dăruiască din zelul său misionar, pentru a‑i aduce pe toți frații noștri la cunoștința cea adevărată.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Anuvie Mărturisitorul
Cuviosul Anuvie a fost de neam egiptean, având mare credință și dragoste către Hristos Dumnezeu. Și făcând păgânii închinători de idoli prigonire mare împotriva creștinilor, acesta a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos înaintea păgânilor și a fost muncit de ei pentru aceasta. Iar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a fost eliberat și s-a dus în pustia Egiptului, unde s-a nevoit și s-a ostenit pentru Dumnezeu până la adânci bătrâneți.
Iar sfârșitul lui a fost astfel: Lângă malul râului Nil, care adapă țara Egiptului, s-au adunat odată la un loc trei părinți pustnici, purtați fiind de duhul lui Dumnezeu: avva Sur, avva Isaia și avva Pavel. Deci, întrebându-se unul pe altul, care încotro merge, s-a aflat că toți acești trei cuvioși aveau același gând și același scop, căci fiecare dintre dânșii mergea la părintele Anuvie; iar de la locul acela unde se adunaseră și până la mânăstirea lui Anuvie era cale pe apă ca de trei zile, și calea era împotriva apei.
Deci, așteptând ei pe mal multă vreme ca să vină vreo corabie care să meargă în acel loc, n-au aflat. Pentru aceasta s-au mâhnit și au zis între dânșii: „Să ne rugăm Domnului să facă cu noi această milă, ca să nu ni se curme scopul nostru și să nu ni se împiedice calea începută, ca să nu ne întoarcem deșerți la locurile noastre”. Apoi Isaia și Pavel au zis către avva Sur: „Părinte, roagă-te tu mai ales, pentru că știm că pe tine te ascultă totdeauna Dumnezeu și acum ne va împlini prin tine cererea”. Iar el le-a poruncit ca și ei împreună cu dânsul să-și plece genunchii la rugăciune, iar el s-a întins pe pământ în chipul crucii, aruncându-se cu fața înaintea Domnului. Iar după săvârșirea rugăciunii, sculându-se ei de la pământ, au văzut stând lângă mal o corabie și, rugându-se iarăși, s-au suit într-însa.
Deci, plecând corabia, mergea împotriva apei, fiind purtată de vânt și cârmuindu-se de nevăzuta putere a lui Dumnezeu. Si atât de iute mergea, încât într-un ceas a trecut atâta cale, câtă abia ar fi făcut-o cu multă osteneală în trei zile. Și sosind corabia la mal, în dreptul locașului lui Anuvie, părinții au ieșit din corabie pe pământ, iar părintele Isaia a zis: „Domnul mi-a arătat pe bărbatul la care mergem întâmpinându-ne pe noi și spunându-ne fiecăruia din noi tainele inimii noastre”. După aceea a zis și părintele Pavel: „Și mie mi-a descoperit Domnul, că după trei zile îl va lua pe el din lumea aceasta”.
Și mergând ei spre mânăstire și depărtându-se puțin de la râu, iată că venea întru întâmpinarea lor Cuviosul Anuvie. Si sărutându-i pe dânșii, le-a zis: „Bine este cuvântat Domnul, Cel ce v-a arătat mie pe voi și acum în trup și mai înainte întru Duhul”. Si ducându-i pe ei cu dragoste în chilia sa, a început a le spune la fiecare dintre dânșii lucrurile cele bune ale lor, care nu se știau de nimeni altul, fără numai de Unul Dumnezeu – cum cineva se nevoiește deosebi și, săvârșind fapta cea bună, este plăcut Stăpânului său, lui Hristos Domnul, și ce fel de dar are fiecare de la Domnul.
Atunci părintele Isaia a zis către dânsul: „O, avva, de vreme ce ne-a descoperit nouă Domnul despre tine că după trei zile te va lua la Dânsul din această viață vremelnică; de aceea ne rugăm ție să ne spui nouă pustniceștile tale osteneli și faptele tale cele îmbunătățite, prin care ai plăcut lui Dumnezeu. Nu te teme de prihana slavei deșarte, pentru că, ducându-te din lumea aceasta, le vei lăsa celor de pe urmă ai tăi pilda vieții tale celei plăcute lui Dumnezeu, ca să-ți fie ție vrednici următori ” .
Atunci părintele Anuvie a început a zice: „Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreun lucru mare și cinstit, fără numai am păzit aceasta cu darul Dumnezeului meu: din vremurile în care a fost prigonire și am mărturisit înaintea muncitorilor numele Mântuitorului nostru, n-a ieșit cuvânt mincinos din gura mea, pentru că, o dată mărturisind dreptatea, n-am voit după aceea să zic ceva nedrept și mincinos; o dată iubind cele cerești, n-am voit ca după aceea să mai iubesc ceva din cele pământești. Si mi-a ajutat mie la aceasta și mila Domnului, pentru că mi-a dat mie să nu mai am niciodată trebuință de ceva lucruri pământești, ci tot felul de hrană pe care îl doream, sfinții îngeri mi-l aduceau mie și nimic din cele ce se fac pe pământ n-a tăinuit de mine Domnul meu; și niciodată nu s-a lipsit inima mea de dorirea Lui cea dumnezeiască. Nu m-am odihnit ziua și noaptea, căutând pe Cel ce L-a iubit sufletul meu, pe Stăpânul Hristos, ca să pot totdeauna să-L văd cu ochii mei cei sufletești și să mă îndulcesc de vederea Lui. Si văd întotdeauna și pe îngerul lui Dumnezeu, fiind de față cu mine și arătându-mi pe toți stăpânitorii lumii veacului acestuia. Lumina minții mele niciodată nu s-a stins; toate câte le-am cerut de la Domnul, îndată mi le-a dat mie. Am văzut de multe ori cetele îngerești, stând înaintea lui Dumnezeu. Am văzut cetele sfinților mucenici și ale mărturisitorilor, soboarele monahilor și ale tuturor sfinților și, mai ales, alc celor carc nu aveau altă osârdie pe pământ fără numai să slăvească totdeauna și să binecuvânteze cu credință pe Domnul întru simplitatea inimii lor. Am mai văzut și pe satana și pe diavolii lui dați In focul CCI veșnic și iarăși, împotriva acelora, ani văzut pc cei drepți carc se îndulceau de veșnica bucurie”.
Acestea și altele multe ascmcnca acestora le-a spus Cuviosul Anuvie vreme de trei zile la părinții ce veniseră la dânsul spre cercetare. Și a zis acestea nu pentru slava deșartă, ci pentru folosul celor ce le ascultau, pentru că, fiind silit prin rugăminte de cei ce au venit la dânsul, le spunea toate din toată inima, cu știință curată și cu multă smerenie.
Iar după ce au trecut trei zile, și-a dat sufletul său cu bucurie și cu pace. Și îndată s-au văzut sfinții îngeri luând sufletul lui și ridicându-l spre înălțimea cerului, auzindu-se în văzduh prea dulci cântări îngerești. Astfel a trecut Cuviosul Anuvie de la cele pământești la cele cerești, el care a mărturisit numele lui Hristos înaintea păgânilor și a suferit răni pentru aceea, iar acum se preamărește în ceata mărturisitorilor, înaintea îngerilor cerești, în fața lui Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Teodor Pustnicul
Cuviosul părinte Teodor a fost famen din tinerețe și lăsând lumea, s-a făcut monah și s-a dus în pustiul Iordanului. Si multe osteneli a suferit, sârguindu-se să placă lui Dumnezeu; și, pentru aceea, a luat de la Domnul darul facerii de minuni. Și având el odată trebuință să meargă la Constantinopol, s-a dus la mare și, găsind o corabie care pleca într-acolo, s-a urcat într-însa. Și când pluteau în cale, li s-a întâmplat de s-a rătăcit corabia în largul mării și li s-a sfârșit apa de băut ce o mai aveau. Pentru aceasta, corăbierii și cei din corabie erau în nepricepere și în mare mâhnire. Iar Cuviosul Teodor, sculându-se și ridicând mâinile spre cer, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, Care mântuiește din moarte sufletele omenești. Apoi cu rugăciunea a însemnat apa mării cu semnul Sfintei Cruci și a zis corăbierilor: „Binecuvântat este Dumnezeu, luați apă câtă vă trebuie!” Și luând ei apă, au gustat și au aflat apa mării prefăcută din amărăciune în dulceață, ca și cea din râu. Deci au umplut vasele lor cu apă dulce din mare și toți au preamărit pe Dumnezeu și i s-au închinat starețului până la pământ. Iar Cuviosul Teodor a zis: „Iertați-mă, domnii mei, căci nu s-a făcut pentru mine această minune a Atotputernicului Dumnezeu, ci pentru voi, care v-ați mâhnit că nu aveți apă. Căci văzând Dumnezeu mâhnirea voastră și așteptarea morții, S-a milostivit spre voi și a schimbat amărăciunea marn In dulceața râului”. După aceasta și corabia a nimerit calea sa, cu rugăciunile acestui sfânt cuvios, și au sosit degrabă la limanul spre care mergeau. Iar acest părinte Teodor a făcut încă și alte minuni, și după aceea s-a mutat la Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Igorevskaia”
Numele acestei icoane a Maicii Domnului provine de la Marele Cneaz al Kievului, Igor Olegovici, mult-pătimitorul, care a fost martirizat în fața icoanei pe 19 septembrie 1147. Cneazul Igor Olegovici a fost una dintre victimele luptei pentru tron din Rusia. El a fost întemnițat de Marele Cneaz Iziaslav II Mstislavici în Mănăstirea Pereiaslavl – a Sfântului Ioan.
Departe de idolii acestei lumi, și grav bolnav, el a început să se pocăiască de păcatele sale și a cerut permisiunea de a fi tuns în monahism. Pe 5 ianuarie 1147 a fost tuns în monahism de către Episcopul Eftimie de Pereiaslavl, primind numele Gabriel. La scurt timp după tunderea în monahism el s-a însănătoșit și s-a transferat la Mănăstirea Theodorov din Kiev, unde a devenit schimonah. Departe de jocurile politice, Igor s-a dedicat în întregime nevoințelor monahale.
Cu toate acestea, noii conducători de la Kiev se gândeau la uciderea călugărului, de teama ca să nu revendice Cnezatul. În ziua de 19 septembrie 1147, Marele Cneaz Igor a fost ucis în momentul în care se ruga înaintea unei icoane a Maicii Domnului în timpul Sfintei Liturghii. Cu binecuvântarea Mitropolitului Clement Smoliatic, egumenul Anania al Mănăstirii Theodorov a îngropat trupul mult-pătimitorului Igor în biserica Mănăstirii Simonov din Kiev.
La data de 05 iunie 1150, sfintele moaște ale Sfântului Igor au fost mutate în mod solemn la Cernigov – regiunea sa natală, unde au fost așezate într-o raclă, în Catedrala Hristos Mântuitorul. Icoana înaintea căreia s-a rugat Sfântul Igor înainte de martiriul său a primit numele „Igorevskaia” și a fost mutată în Catedrala Sfântul Ioan, a Lavrei Pecerska din Kiev, unde a rămas până la începutul secolului XX. Icoana Maicii Domnului „Igorevskaia” este o variantă restrânsă a icoanei Maicii Domnului din Vladimir, înfățișând doar partea superioară a icoanei „Vladimirskaia”. Această variantă reflectă o practică străveche a copierii icoanelor făcătoare de minuni (copia era făcută în mărime mai mică și cu mai puține detalii).
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (a Sfântului Igor) a circulat prin intermediul a mai multe copii, chiar înainte de a fi foarte cunoscută icoana Maicii Domnului din Vladimir. La fel ca și celelalte icoane de tip „Eleousa” (Milostiva), atenția se concentrează pe chipurile Maicii și a Pruncului. În timpul ocupației Kievului, în 1941, icoana a dispărut, dar amintirea și cinstirea ei s-au păstrat.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.