Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 6 iulie: Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare; Sfântul Sfințit Mucenic Astie, episcopul Dirahiei; Sfinții Mucenici Lucia fecioara, Rix vicarul și cei împreună cu dânșii și Sfinții Mucenici Marin, Marta, Avdifax și Avacum și cei împreună cu dânșii. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iulie, în ziua a șasea, pomenim pe Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare
Cuviosul Sisoe, iubind din tinerețe pe Dumnezeu, a luat asupra sa jugul crucii și cu osîrdie a urmat lui Hristos. El a petrecut cu pustnicești nevoințe în pustiile Egiptului. Prin smerenie și prin rugăciuni se asemăna în viață cu îngerii, biruind taberele vrăjmașilor celor nevăzuți. Petrecerea lui era în pustiul muntelui, în care s-a nevoit Cuviosul Antonie cel Mare. Deci, fericitul Sisoe era următorul lui. El a luat atîta dar de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, încît a înviat și morți, precum este arătat în Pateric, unde se află scris aceasta:
Un om oarecare, mirean, a mers pentru binecuvîntare la Părintele Sisoe în muntele lui Antonie, avînd cu el un copil mic – fiul lui. Deci, s-a întîmplat că, copilul pe cale, s-a îmbolnăvit și a murit; dar tatăl nu s-a tulburat de aceasta, ci cu credință l-a adus pe mort la stareț. Intrînd în chilie la cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care punîndu-l cu fața în jos, stătea ca și cum ar fi cerut binecuvîntare și rugăciune. Făcînd starețul rugăciune, și dîndu-i binecuvîntare, a ieșit afară, lăsînd copilul zăcînd mort la picioarele sfîntului. Starețul n-a știut că copilul este mort, ci, socotind că șade pentru rugăciune, i-a zis: „Scoală-te, fiule, și du-te de aici”. Deci, îndată înviind mortul, s-a sculat și a mers în urma tatălui său. Văzînd omul pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareț și închinîndu-se i-a dat mulțumire. Cunoscînd starețul învierea mortului ce se făcuse, s-a mîhnit foarte mult; pentru că niciodată nu voia să fie făcător de minuni. Deci a poruncit acelui om, ca să nu spună nimănui, ceea ce făcuse, pînă la sfîrșitul lui.
Pe acest părinte insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate într-o greșeală oarecare, îi este destul un an de pocăință?” Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvîntul acesta”. „Dar șase luni, se cade să se pocăiască cel ce a greșit?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși au zis frații: „Dar patruzeci de zile îi este de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta a zis: „Cred milostivirii Iubitorului de oameni, că de se va pocăi omul cu tot sufletul, trei zile sînt de ajuns pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”.
Alt frate a întrebat pe stareț, zicînd: „Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat?” Starețul a răspuns: „Scoală-te, fiule, și te vei mîntui”. Zis-a fratele: „După sculare, iarăși am căzut”. Starețul a zis: „Scoală-te iarăși”. Fratele i-a zis: „Pînă cînd va fi căderea și scularea mea?” Starețul a răspuns: „Pînă ce sfîrșitul te va ajunge și te va găsi ori în cele bune ori în cele rele. Pînă atunci, totdeauna se cade să petrecem în sculare, ca într-aceea să ne ajungă sfîrșitul”.
La acest cuvios părinte, era un ucenic, anume Apolos. Acestuia din meșteșugirile vrăjmașului, pe lîngă alte ispitiri și dorințe, i-a venit și pofta de rînduiala preoțească. Deci, dracii i se arătau lui în vis în chip de arhierei, hirotonindu-l pe el episcop. Deșteptîndu-se din somn, ruga pe stareț ca să-i poruncească să meargă în cetate la arhiereu, ca să ia sfințirea preoțească. Iar starețul îi poruncea și-l învăța, spunîndu-i să nu caute rînduială mai presus de vrednicia lui. Supărîndu-se el de multa învățătură și pedepsire a starețului, a fugit în taină de la dînsul și s-a dus în Alexandria, la rudeniile sale cele după trup, ca acolo, prin ajutorul acelora, să poată cîștiga rînduiala preoției.
Mergînd el pe cale și diavolul ieșind în întîmpinarea lui, i s-a arătat în chip de om înalt la statură, dar era negru la vedere, murdar la chip, avînd unghii de fier și arătînd asemănare de fiară. Acela era buzat, avea sînuri femeiești, arătîndu-se prin aceasta că este și o parte și alta a firii; deci, era foarte îngrozitor. El arăta atît de mare nerușinare înaintea ochilor lui, încît nici nu se cuvine a le spune. Acela căzînd pe grumajii lui Apolos, îl cuprindea și-l săruta adeseori. Dar Apolos se îngrădea cu semnul Sfintei Cruci și se retrăgea din mîinile lui. Dar el zicea către dînsul: „Pentru ce fugi de mine? Știu că ești al meu și îmi ești iubit, fiindcă faci voile mele; pentru aceasta am și venit ca să călătoresc cu tine, pînă ce voi sfîrși toate poftele tale”.
Apolos, neputînd suferi murdăriile și nerușinarea lui, și-a ridicat ochii spre cer și a strigat foarte tare, zicînd: „Dumnezeule, ajută-mi pentru rugăciunile Părintelui meu, Sisoe, și izbăvește-mă din această primejdie!” Îndată diavolul, depărtîndu-se puțin de la dînsul, s-a închipuit în femeie frumoasă și a zis către dînsul: „Primește-mă și satură-ți pofta ta, de vreme ce mult m-ai odihnit în inima ta, prin gîndurile tale”. Și iarăși a zis: „Eu am voit să te fac pe tine preot și episcop, dar rugăciunile lui Sisoe, starețul cel lacom, mă gonesc de la tine”.
Diavolul zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut. Atunci Apolos, cuprins de mare frică, s-a întors la stareț și, căzînd la picioarele lui, i-a spus toate cele ce i se întîmplaseră, cerînd iertăciune. El a spus încă și fraților ce a pătimit din înșelăciunea vrăjmașului și cum i-au ajutat rugăciunile Cuviosului Părinte Sisoe. Căci cu adevărat, rugăciunea lui era puternică spre gonirea diavolilor, care și dintr-un alt ucenic al său, anume Avram, a izgonit pe duhul cel necurat, care muncea trupul lui. Toate duhurile ispititoare fugeau de la dînsul, neîndrăznind a se apropia de viteazul și nebiruitul ostaș al lui Hristos.
Cuviosul Sisoe, petrecînd șaizeci de ani, s-a apropiat de sfîrșitul său. Deci, cînd era să moară, monahii șezînd lîngă dînsul, s-a luminat fața lui ca o lumină și a zis către ei: „Iată, a venit Părintele Antonie”. Și tăcînd puțin iarăși a zis: „Iată a venit ceata proorocilor”. Și iarăși fața lui mai mult a strălucit. Și a zis: „Iată a venit ceata apostolilor”. Fața lui s-a luminat îndoit, și vorbea cu fețele cele nevăzute. Frații l-au rugat, zicînd: „Spune nouă, părinte, cu cine vorbești?” El le-a zis: „Iată, au venit îngerii să mă ia, și mă rog lor, ca să mă lase puțin să mă pocăiesc”. Frații i-au zis: „Părinte, nu-ți este de trebuință ție pocăința”. Starețul a răspuns: „Cu adevărat nu mă știu pe mine să fi pus început pocăinței mele”. Atunci toți au cunoscut că este desăvîrșit.
Deci, el s-a luminat și mai mult, și fața lui se făcuse ca soarele, încît toți s-au temut. Starețul le-a zis: „Iată, vedeți toți că vine Domnul, și zice: „Aduceți-Mi vasul alegerii din pustie”. Cuviosul zicînd acestea, îndată și-a dat duhul său Domnului; și s-au făcut niște fulgere, încît chilia s-a umplut de bună mireasmă.
Cu astfel de fericit sfîrșit, Cuviosul Sisoe și-a săvîrșit vremelnica viață și s-a mutat la viața cea fără de sfîrșit. Iar cetele sfinților care le-a văzut la sfîrșitul său, cu acelea acum sălășluindu-se, se îndulcește de vederea lui Hristos.
Fie ca de acele îndulciri să ne învrednicim și noi cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Sisoe și cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Astie, episcopul Dirahiei
Scesta a trăit în zilele împăratului Traian și ale ighemonului Agricolă. Fiind prins de cei mai mari ai cetății și neplecându-se a jertfi la idoli, a fost adus la Agricola și bătut cu bice cu plumb și cu vine de bou. Și rămânând în credință în Hristos, l-au uns cu miere și l-au spânzurat deasupra zidului cu fața în sus, pe vremea secerii, când ardea soarele. Și chinuindu-se fericitul de mâncărimea muștelor și a viespilor, și-a dat sufletul la Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Lucia fecioara, Rix vicarul și cei împreună cu dânșii
Sf. Muceniță Lucia, născută în provincia italiană Campania, și-a dedicat viața lui Dumnezeu de mică, trăind în sărăcie și castitate. Pe când era doar o copilă, Lucia a fost luată prizonieră de Rix Vicarul și dusă într-un loc străin, obligând-o pe fecioară să jertfească la idoli. Însă ea și-a mărturisit cu curaj credința creștină fiind gata să îndure și torturi pentru Hristos. Văzând acestea Rix a rămas profund impresionat de credința Luciei, astfel încât i-a permis ei și servitorilor ei să stea într-o casă singuri ca să se poată ruga în voie. De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea cu respect la Sf. Lucia și o ruga să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios.
După 20 de ani, aflând că împăratul Dioclețian a început prigoana împotriva creștinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea își dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioții săi. La acea vreme, Sf. Lucia reușise să-l convingă pe Rix să treacă la creștinism, acesta ajungând chiar să-și dorească mucenicia pentru Hristos. Lăsând în urmă proprietățile și familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. După ei au mai fost decapitați sfinții mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus and Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia și Rix.
Aceasta sfânta Lucia nu trebuie confundată cu Fecioara Lucia, mucenița din Siracuza, prăznuită în 13 decembrie.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Marin, Marta, Avdifax și Avacum și cei împreună cu dânșii
Pe vremea lui Claudiu, împăratul Romei, a venit din Persia la Roma, un bărbat de neam bun şi bogat, fiind de dreapta credinţă creştinească, cu numele Marin, împreună cu femeia sa, Marta, şi cu doi fii ai lor, Avdifax şi Avacum. Ei au venit ca să se închine la mormintele Sfinţilor Apostoli şi ale celorlalţi sfinţi. Atunci au început a cerceta în Roma pe creştinii cei ţinuţi în legături şi a îngropa trupurile celor ucişi pentru Hristos. Deci, trecînd rîul Tibrului, au găsit acolo într-altă cetate ţinut în temniţă pe Sfîntul Mucenic Chirin, care pătimise multe bătăi pentru Hristos. Ei mergînd, s-au aruncat la picioarele lui, rugîndu-l să se roage Domnului pentru dînşii. Deci au început din averile lor a-i sluji lui şi celor legaţi cu el pentru Hristos, şi spălîndu-le picioarele, le stropeau cu apa aceea. Astfel au petrecut acolo opt zile, slujind sfinţilor.
În vremea aceea, Claudiu a poruncit să ucidă fără judecată pe toţi creştinii ce se aflau acolo. Nu cu mult mai înainte de acea vreme, fuseseră prinşi 260 de creştini, pe care-i osîndise împăratul să sape la pămînt; iar temniţa lor era afară din cetate la locul olarului, lîngă calea ce se numeşte Salaria. Deci, împăratul a poruncit ca pe aceştia să-i săgeteze soldaţii cu săgeţi în ziua priveliştii, iar trupurile lor să le ardă cu foc. Înştiinţîndu-se de aceasta Marin şi Marta cu fiii lor, s-au mîhnit foarte mult. Deci, ducîndu-se la acel loc, împreună cu Sfîntul Ioan preotul, scoteau în taină trupurile sfinţilor din foc, pe care le puteau lua, şi învelindu-le cu pînze curate, le îngropau în peştera cea de lîngă calea Salariei, care se numea Cucumer. El a îngropat împreună cu ei şi pe un tribun împărătesc, cu numele Vlast, fiind ucis pentru Hristos. Deci, au petrecut acolo în pustiuri, împreună cu Ioan preotul, multe zile în rugăciuni.
Înştiinţîndu-se împăratul Claudiu de aceasta, a poruncit ca să caute pe Marin şi pe soţia lui; dar nu-i găsea pentru că se ascunseseră. Cînd s-au întors din acea peşteră şi au venit la temniţa de mai înainte, n-au găsit în ea pe Sfîntul Mucenic Chirin; pentru că în noaptea aceea, mai înainte de venirea lor, îl uciseseră cu sabia, şi-l aruncaseră în rîul Tibrului. Înştiinţîndu-se ei de locul unde era aruncat, au aşteptat noaptea. Şi fiind întuneric, au căutat pe mucenic în apă, şi l-au găsit, apoi l-au îngropat în peşteră în gropniţa lui Pontion.
După aceea, mergînd ei pe cealaltă parte a Tibrului şi fiind încă întuneric de noapte, s-a auzit un glas de cîntăreţi în foişorul unei case. Acolo se adunaseră creştinii cu episcopul Calist şi săvîrşeau rugăciunile de toată noaptea. Auzind aceasta, Marin şi soţia lui s-au bucurat şi s-au apropiat de poarta acelei case. Creştinii care erau înăuntru nu voiau să deschidă, pentru că se temeau să nu năvălească asupra lor închinătorii de idoli. Atunci, Sfîntul Calist episcopul a zis celor ce erau cu el: „Îndrăzniţi, nu vă temeţi, Hristos bate în uşa voastră, să-i deschidem, deoarece El ne cheamă pe noi”. Zicînd episcopul aceasta, a mers singur şi a deschis poarta. Văzînd Marin, Marta şi cei doi fraţi ai lor pe episcop, s-au aruncat la picioarele lui, cerînd binecuvîntare. Episcopul împreună cu toţi credincioşii, s-au bucurat de ei, şi ducîndu-i înăuntru, i-au sărutat, făcînd rugăciuni împreună. Ei au petrecut în acel loc două luni, ziua ascunzîndu-se, iar noaptea se adunau la rugăciune.
În vremea aceea, împăratul Claudiu a pus la întrebare, înaintea judecăţii, pe un bărbat cinstit cu numele de Valentin preotul, care a fost prins şi legat cu lanţuri grele, pentru mărturisirea lui Hristos, zicîndu-i: „Pentru ce nu te împrieteneşti cu noi, tu care petreci printre poporul nostru? Am auzit destul de înţelepciunea voastră creştinească, iar tu care eşti deştept, de ce te sminteşti în basmele cele deşarte ale credinţei voastre?” Răspuns-a fericitul preot Valentin: „De ai fi ştiut Darul lui Dumnezeu şi ce este în credinţa noastră, ai fi primit-o cu bucurie şi tu şi poporul tău, şi ai fi lepădat diavolii şi idolii cei făcuţi de mînă; apoi ai fi mărturisit pe Unul Dumnezeu, Tatăl cel atotputernic şi pe Iisus Hristos, Fiul Lui, Ziditorul a toate, pe Făcătorul cerului şi al pămîntului, al mării şi al tuturor celor dintr-însele”.
Un oarecare din cei ce stăteau înaintea împăratului, în-dreptător de lege al lor, a zis cu glas mare către sfîntul preot: „Ce ţi se pare de zeul Die şi de Hermes?” Răspuns-a preotul: „Eu nu socotesc altceva de ei că sînt decît numai aceasta, că au fost oameni ticăloşi şi spurcaţi, care în zilele vieţii lor au petrecut numai în necurăţii şi desfătări trupeşti. Chiar şi tu, de-mi vei arăta neamul şi faptele lor, vei vedea cît de spurcaţi au fost”. Atunci acel îndreptător de lege a strigat cu glas mare: „Acesta huleşte pe zeii îndreptători împărăţiei Romei”. Împăratul Claudiu, ascultînd cu îngăduire, a zis către preot: „Dacă Hristos este Dumnezeu, de ce nu-mi arăţi adevărul despre Dînsul?” Grăit-a preotul: „Ascultă-mă pe mine, împărate, şi ţi se va mîntui sufletul tău, împărăţia ta se va înmulţi şi vrăjmaşii tăi se vor stinge, iar tu vei fi biruitor peste toţi. Aici te vei îndulci de vremelnica împărăţie, iar în viaţa ce va să fie te vei îndulci de cea veşnică, numai să faci aceasta: Pocăieşte-te de sîngele sfinţilor, pe care l-ai vărsat şi crede în Hristos, primind Sfîntul Botez!” Atunci Claudiu a zis către cei de faţă: „Auziţi, cetăţeni ai Romei şi tot poporul, cît de sănătoasă învăţătură ne grăieşte nouă omul acesta?” Eparhul, cel cu numele Calpurnie, a strigat: „Te înşeli, împărate! Învăţătura acestuia e mincinoasă; oare cu dreptate ne este nouă să lăsăm zeii aceia, cărora din scutecele noastre ne-am învăţat a ne închina? Singur judecaţi de aceasta!”
Zicînd eparhul acestea, s-a schimbat inima împăratului şi i-a încredinţat lui pe preot, zicîndu-i cu mîhnire: „Să-l asculţi cu îngăduire şi dacă învăţătura lui ce o grăieşte nu va fi sănătoasă, să faci cu dînsul după legea cu care se judecă furii de cele sfinte; iar dacă va fi sănătos şi drept sfatul lui, atunci de ce nu-l ascultăm?” Atunci eparhul Calpurnie, luînd pe Sfîntul Valentin, l-a încredinţat unuia din cei ce erau sub stăpînirea lui, dregător mai mare, cu numele Asterie, bărbat înţelept, zicîndu-i: „De vei putea să pleci pe acesta spre socoteala noastră cu cuvintele tale, voi spune împăratului de înţelepciunea ta, şi vei fi prietenul lui”.
Luînd Asterie pe preot, l-a dus în casa sa. Sfîntul Valentin, intrînd în casa lui Asterie, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi a zis: „Dumnezeule a toată făptura cea văzută şi nevăzută, Ziditorul neamului omenesc, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să ne mîntuiască pe noi de înşelăciunea vrăjmaşului şi să ne aducă din întuneric la lumina adevărului, Care ne-a chemat pe noi la Sine, zicînd: Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu vă voi odihni pe voi; întoarce casa aceasta la Tine, şi dă ei după întuneric lumină, ca să Te cunoască pe Tine, Dumnezeu Fiul, întru unirea Sfîntului Duh, în veci. Amin!”
Astfel rugîndu-se sfîntul şi Asterie auzind cuvintele lui, a zis către dînsul: „Mă mir, cum zici că Hristos al vostru este lumină!” Răspuns-a sfîntul: „Cu adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel născut de la Duhul Sfînt şi din Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, este lumină adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Asterie a zis: „Dacă El luminează pe tot omul, atunci voi încerca, dacă sînt adevărate cele grăite de tine. Eu am o fiică oarbă încă de cînd n-avea doi ani; deci, dacă o vei vindeca cu numele Hristosului tău, atunci voi face tot ceea ce-mi vei porunci”. Preotul a zis: „S-o aduci la mine”. Asterie, alergînd cu sîrguinţă, a adus pe copila cea oarbă. Sfîntul Valentin, înălţîndu-şi mîinile şi ridicîndu-şi ochii cu lacrimi spre cer, s-a rugat mult. Apoi, punînd mîna sa pe ochii cei orbi, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, luminează pe roaba Ta, Tu, Care eşti lumina cea adevărată!”
În urma acestora, copiliţa a văzut îndată. Asterie şi femeia lui văzînd aceasta, au căzut la picioarele sfîntului, zicîndu-i: „Ne rugăm să faci ceea ce vei voi cu noi, ca să fim robii lui Hristos şi să se mîntuiască sufletele noastre!” Sfîntul a zis către dînşii: „Să faceţi ceea ce vă poruncesc. Dacă credeţi în Hristos din toată inima, sfărîmaţi toţi idolii care sînt în casa voastră, postiţi, iertaţi datoriile tuturor datornicilor voştri, primiţi Sfîntul Botez şi aşa vă veţi mîntui!” Iar ei au voit să facă cu bucurie toate acestea. După aceea, poruncindu-le trei zile de post, îi învăţa taina sfintei credinţe. Deci, Asterie, care avea sub stăpînirea sa pe mulţi închişi, i-a dezlegat pe toţi din legături şi i-a liberat din temniţă. După ce au postit trei zile, sosind ziua Duminicii, Asterie s-a botezat cu toată familia sa, care era de patruzeci şi şase de suflete, parte bărbătească şi femeiască. După aceea au chemat în casa lor şi pe Sfîntul Calist Episcopul şi au luat binecuvîntare de la el.
Fericitul Marin auzind aceasta împreună cu Marta, femeia lui, şi fiii lor Avdifax şi Avacum, s-au dus la casa lui Asterie cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu. Deci au petrecut acolo treizeci şi două de zile. După aceasta, împăratul aflînd că Asterie a crezut în Hristos şi s-a botezat cu toată casa, după învăţătura lui Valentin preotul, a trimis îndată ostaşi să prindă pe Asterie şi pe toţi ai casei lui. Ostaşii, năvălind fără de veste, au prins pe toţi care se aflau în casa lui Asterie, între care era şi Sfîntul Marin cu casnicii lui, şi pe toţi i-a dus la împărat. Împăratul a poruncit să-i despartă, pe preotul Valentin şi pe Marin cu ai lui să-i pună deosebit, iar pe Asterie cu ai casei lui i-a trimis legaţi în cetatea ce se numea Ostie, ca acolo să primească judecata şi pedeapsa.
Ducînd în cetatea aceea pe Sfîntul Asterie şi pe toţi cei cu dînsul, i-a dat unui judecător cu numele Ghelasie. Acela, văzîndu-i, i-a aruncat în temniţă. După douăzeci de zile, scoţîndu-i la judecată, le-a zis: „Aţi auzit ce a poruncit împăratul şi tot sfatul lui?” Sfinţii au răspuns: „Nu!” Judecătorul a zis: „Este poruncă ca toţi care se închină zeilor să fie vii şi liberi; iar cei ce nu voiesc să se închine lor, aceia să fie ucişi cu diferite chinuri”. Sfîntul Asterie a răspuns: „Să se închine lor aceia care sînt ca dînşii şi care voiesc să piară împreună cu ei; iar noi ne închinăm Dumnezeului cel adevărat şi atotputernic, Care petrece în cer, numai Lui singur ne aducem jertfă”. Judecătorul, mîniindu-se, a poruncit ca pe Sfîntul Asterie să-l spînzure la muncire şi să-l chinuiască; iar pe toţi ceilalţi să-i bată cu toiege fără de cruţare. Astfel, chinuindu-i în acea zi, i-a aruncat iar în temniţă, zicînd: „Se cade a găti chinuri mai cumplite asupra lor!” A doua zi a poruncit să fie gata prive-liştea şi să se adune poporul.
Venind ziua următoare, judecătorul Ghelasie a şezut la judecata din privelişte şi, aducînd de faţă pe Sfîntul Asterie cu ceilalţi sfinţi mucenici, a zis către dînsul: „Lasă-ţi nebunia ta cea deşartă şi te făgăduieşte a jertfi zeilor, ca să nu pieri în chinuri tu şi cei cu tine!” Sfîntul Asterie a răspuns: „Noi toţi dorim ca să murim pentru Hristos, Mîntuitorul nostru, precum El a murit pentru noi păcătoşii, ca, curăţindu-ne de întinăciunile lumii acesteia, să ne învrednicim a trece la împărăţia cerească cea dorită!” Judecătorul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i arunce pe toţi spre mîncare fiarelor.
Sfinţii au fost duşi la locul care se numea al fiarelor, aproape de o capişte de aur, pentru că acolo se hrăneau fiarele. Deci, intrînd în groapă, s-a deschis îngrădirea fiarelor şi le-au dat drumul asupra lor. Sfîntul Asterie a strigat cu glas mare, zicînd: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Cel ce ai miluit pe robul Tău, Daniil, în groapa leilor şi prin Proorocul Avacum l-ai cercetat şi l-ai întărit, cercetează-ne şi pe noi, robii Tăi, prin îngerul Tău cel sfînt!” Fiarele, ieşind, n-au vătămat pe nimeni dintr-înşii, ci se plecau înaintea Sfîntului Asterie şi celor ce erau cu dînsul. Ghelasie, văzînd aceasta, a zis către popor: „Vedeţi cum aceştia, cu meşteşugiri de farmece, au îmblînzit fiarele?” Mulţi din popor au grăit: „Dumnezeul lor îi păzeşte!”
După aceea, judecătorul a poruncit să-i scoată pe mucenici din groapă, să gătească un foc mare şi să-i arunce în el, ca să ardă. Fiind aprins acel foc mare, Sfîntul Asterie a zis către ceilalţi sfinţi: „Îndrăzniţi, nu vă temeţi; pentru că Cel ce a fost văzut al patrulea cu cei trei tineri în cuptorul Babilonului, Acela stă acum în mijlocul nostru!” Cînd a aruncat pe mucenici în foc, îndată s-a stins văpaia şi focul s-a schimbat în răcoreală, iar sfinţii au rămas nevătămaţi. Judecătorul, văzîndu-se biruit şi ruşinat, a poruncit să scoată pe mucenici afară din cetate şi să-i omoare cu moarte groaznică; adică pe unii să-i taie cu sabia, iar pe alţii să-i ucidă cu pietre. Şi astfel s-a sfîrşit nevoinţa muceniciei lor.
Pe cei rămaşi în Roma cu fericitul Valentin preotul, Sfinţii Mucenici Marin, Marta, Avdifax şi Avacum, împăratul Claudiu i-a adus înaintea judecăţii sale. Mai întîi a bătut fără de milă cu toiege pe Sfîntul Valentin, şi pe urmă i-a tăiat capul. Apoi a zis către Sfîntul Marin şi către cei cu dînsul: „De unde sînteţi?” Sfinţii au răspuns: „Sîntem din Persia”. Împăratul a zis: „Pentru ce v-aţi lăsat ţara voastră şi aţi venit aici?” Sfinţii au răspuns: „Am dorit să ne închinăm la mormintele Sfinţilor Apostoli şi lîngă ele să dăm Domnului rugăciunile noastre”. Împăratul a zis: „De unde aveţi aur şi argint, că aud de voi că sînteţi săraci?”
Sfinţii Marin şi Marta au răspuns: „Din averile noastre care le-am avut în Persia. Pe acelea noi le-am vîndut şi am împărţit la cei ce nu aveau, iar ceea ce ne-a mai rămas am luat cu noi, nu pentru noi, ci pentru slujirea sfinţilor. Cum că am fost bogaţi în Persia, poţi să înţelegi din aceasta, că sîntem de neam bun. Căci tatăl meu, Maromei, a fost întîiul după împăratul Persiei, iar soţia mea este fiica lui Cusinit, un boier slăvit din Persia”.
Împăratul a zis: „Pentru ce aţi lăsat zeii cei părinteşti, care se cinstesc în Persia, şi aţi venit aici să căutaţi oamenii cei morţi?” Marin a răspuns: „Noi, robii lui Hristos, am venit să ne închinăm Sfinţilor Apostoli, ale căror nemuritoare suflete vieţuiesc cu Dumnezeu, ca ei să fie pentru noi mijlocitori către Hristos, Dumnezeul nostru”. Împăratul a zis: „Unde este aurul şi argintul care l-aţi adus din Persia?” Sfîntul Marin a răspuns: „L-am dat lui Dumnezeu, Care altădată ni-l dăduse nouă”. Atunci împăratul, mîniindu-se, l-a dat pe el judecătorului său, cu numele Muschian, zicîndu-i: „De nu vor aduce jertfe zeilor, să-i pierzi cu felurite chinuri”.
Atunci acela, luîndu-i pe ei, i-a dus la judecată în capiştea zeiţei lor Teluda şi, punîndu-i de faţă la cercetare, le-a arătat lor toate uneltele de muncă, îngrozindu-i cu cumplite chinuri şi silindu-i la închinarea idolească. Dar, nesupunîndu-se voinţei lui, a început a-i chinui. Deci, mai întîi pe Sfîntul Marin, întinzîndu-l la pămînt, a poruncit să-l bată cu toiege. El, fiind bătut mult, nu striga altceva decît numai: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase!”. Pe Avdifax şi pe Avacum, asemenea cu toiege i-au bătut; iar Sfînta Marta, privind la pătimirea fiilor săi, îi întărea cu sfaturi de mamă ca să rabde pentru Hristos, Cel ce a răbdat pentru noi mai mari pătimiri. După aceasta, spînzurînd pe aceşti trei mucenici, adică pe tatăl cu fiii săi, a poruncit să strujească trupurile lor cu unghii de fier şi să le ardă coastele cu foc. Dar ei mai tare strigau: „Mulţumim Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit a pătimi toate acestea pentru numele Tău!”
După aceasta, luîndu-i pe ei de la chinuri, a poruncit să le taie mîinile, iar Marta, adunînd sîngele lor, se ungea cu el cu bucurie. După aceea judecătorul, atîrnîndu-le mîinile de grumaji, a poruncit să-i poarte prin toată cetatea Romei. Deci, sfinţii fiind purtaţi, propovăduitorul striga: „Nu huliţi pe zei, că pentru aceasta sînteţi munciţi”. Dar sfinţii dimpotrivă strigau: „Zeii voştri nu sînt dumnezei, ci diavoli! Ei vă vor pierde pe voi cu împăratul vostru!”
După o pătimire ca aceasta, sfinţii mucenici au fost scoşi afară din cetate, departe ca la treisprezece stadii, la un loc care se numea Nimfa Catavasi, unde Sfinţilor Marin şi Avdifax li s-au tăiat capetele, iar pe Marta au înecat-o în rîu. După aceasta, o femeie oarecare credincioasă, cu numele Filichita, luînd trupurile sfinţilor mucenici şi al Sfintei Marta, le-a îngropat cu cinste în satul său, mărind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.