Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 6 iunie: Sfântul Cuvios Visarion; Scântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Dalmant; Sfintele Mucenițe fecioare Arhelaia, Tecla și Susana; Sfintele Mucenițe Chiriachia, Caleria și Maria și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Pimenovskaia”. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iunie, în ziua a șasea, pomenim pe Sfântul Cuvios Visarion
Visarion, marele între părinți, s-a născut și a crescut în Egipt. Din tinerețe a iubit pe Hristos și a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. El s-a păzit de toată întinăciunea păcatului, nepătîndu-și haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfîntul Botez. Cercetînd sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-și petrecea viața în pustiul Iordanului, și căruia îi slujea un leu. Asemenea, văzînd și pe mulți alți părinți care viețuiau acolo prin diferite locuri și care străluceau în fapte bune și, vorbind cu dînșii, a cîștigat mult folos sufletului său.
După ce s-a întors la locul său, și-a dobîndit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Adeseori se ducea la el, povățuindu-se de învățăturile lui cele folositoare, și s-a îndemnat spre viața cea aspră. Împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a făcut monah. Și, ducîndu-se într-un loc pustiu, petrecea în liniște, obosindu-se cu multe osteneli și omorîndu-și trupul cu nevoințe pustnicești. Astfel, fiind în trup, se asemăna celor fără de trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mînca toată săptămîna, iar alteori petrecea fără de hrană și fără de băutură patruzeci de zile.
Odată, stînd în mijlocul unor mărăcini și avînd mîinile, ochii și gîndul îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile și de nopți în rugăciuni gînditoare de Dumnezeu. El a stat neclintit ca un stîlp, nemișcîndu-și cît de puțin trupul din acel loc, negustînd ceva în aceste zile, negîndind către cineva, nedormitînd, neslăbind din neputința cea firească și neaplecîndu-și mintea spre cele pămîntești. Astfel, era cu totul pătruns de dragostea lui Dumnezeu.
Cu ochii cei sufletești privea neabătut spre Hristos, urmînd celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit și de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui darul facerii de minuni, cum erau proorocii cei mai de demult. Se asemăna cu Moise; că, precum Moise a prefăcut apele cele amare întru dulceață cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel și Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete.
Odată, umblînd el cu ucenicul lui pe marginea mării, acesta a însetat acolo de osteneala drumului și de zăduful zilei și zicea către sfîntul: „Părinte, îmi este tare sete”. Cuviosul, făcînd rugăciune și însemnînd marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „În numele Domnului ia apă și bea”. Ucenicul, luînd apă din mare cu vasul ce purta, a văzut că apa este dulce la gust și rece, ca și cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bînd din destul și răcorindu-se, a luat și în vasul său. Cuviosul Visarion, văzînd aceasta, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?” Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetăm iarăși pe cale!”
Atunci starețul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este peste tot locul; și, precum aici, așa și în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat”. Numele ucenicului era Dula. Cuviosul Visarion s-a asemănat și lui Isus al lui Navi; căci precum acela a biruit pe Amorei, și a oprit soarele în calea sa, tot așa a făcut și acesta. Mergînd el cu ucenicul la alt stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfîntul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele pînă ce voi merge la robul tău”. Și așa s-a făcut, că n-a apus soarele pînă ce a sosit cuviosul la acel stareț.
Cuviosul a fost asemenea și cu Sfîntul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, cu rugăciunile sale a căzut ploaie îndestulată din cer pe pămînt; și aceasta nu s-a făcut odată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă și cu proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărțindu-le cu cojocul lui Ilie, tot așa și acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale și umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul – cel mai mare fluviu – îl trecea ca pe uscat și, oriunde i se întîmplau pîraie, le trecea cu picioarele neudate.
Cuviosul Visarion, petrecînd oarecînd în schit, s-a adus la biserică un om îndrăcit și se făceau rugăciuni pentru el ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieșea dracul din el. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?” Unii ziceau: „Nimeni nu poate să izgonească pe drac, decît părintele Visarion; deci de-l vom ruga pe el de aceasta, apoi ne este teamă că nici în biserică nu va mai voi să vină. Deci să facem așa: El vine de dimineață în biserică mai înainte decît toți, atunci noi, apucînd înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui și să-i zicem starețului: „Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme!”
Așa au făcut clericii. Intrînd Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om șezînd în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit și nu voia să-l gonească din locul lui. După ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareț: „Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme”. Părintele Visarion, apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicîndu-i: „Scoală-te și te du de aici!” Și îndată dracul a ieșit din om, gonit prin cuvîntul sfîntului. Sculîndu-se omul, a început a mulțumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit și s-a făcut sănătos din acel ceas. În acest fel clericii au pornit pe Sfîntul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavoli. Astfel, acest cuvios părinte nu voia cu nici un chip să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, fiind smerit și socotindu-se pe sine păcătos.
Odată, un frate din schit a căzut într-o greșeală și preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu frații în soborul bisericesc. Deci, Cuviosul Visarion, sculîndu-se, a ieșit și el împreună cu cel ce greșise, zicînd: „Și eu sînt păcătos ca acesta!” Într-acest fel a fost smerenia acestui sfînt părinte. Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, șezînd, primea cîte puțin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca astfel să se păzească totdeauna de cursele vrăjmașului, și le zicea: „Se cade monahului să fie ca și Heruvimii și Serafimii; și, cînd cineva petrece în pace neavînd războaie, atunci mai mult să se păzească și să se smerească în fața lui Dumnezeu, ca nu cumva, părîndu-i-se că stă, să cadă în vreo greșeală mai cumplită. Pentru prea marea încredere în sine, mulți s-au dat la război. De multe ori, pentru neputința noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca astfel să pierim desăvîrșit”.
Toată viața acestui sfînt părinte era asemenea păsărilor ce zboară în aer, pentru că nimic nu a cîștigat din cele pămîntești. Nu avea nici chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecînd din loc în loc, mergea ca un rătăcit prin pustie, prin surpături și prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupești, nici de hrană, nici de haine, avînd pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, care îi acoperea trupul gol de tot. Ziua se ardea de zăduful soarelui, iar noaptea de frig. Rareori i se întîmpla vreodată să intre sub vreun acoperămînt, ci astfel petrecea ca o pasăre prin munți, iubind singurătatea; își ridica mintea spre Unul Dumnezeu și își adîncea gîndurile într-Însul. Totdeauna avea lacrimi în ochi și adeseori scotea dese suspine din adîncul inimii, plîngînd și tînguindu-se în toate zilele vieții lui.
Apoi, ajungînd la adînci bătrîneți, s-a mutat la viața cea neîmbătrînită și a trecut de la plîngere la bucuria cea veșnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Dalmant
Fericitul Ilarion a trăit pe vremea împăraților Nichifor Patriciul, Stavrichie, Mihail Rangabe, Leon Armeanul și Teofil, luptătorul împotriva icoanelor, trăgându-se cu neamul din Capadochia și având părinți cu numele Petru și Teodosia. Tatăl său era cunoscut împăratului, că el da pâine la masa împărătească. Deci, după ce a crescut Cuviosul, a fost dat la școală, ca să învețe Sfintele Scripturi. Iar, când s-a făcut ca de douăzeci de ani, a lăsat pe tată și pe mamă, casa și bogăția și toată lumea, după cuvântul Evangheliei, și s-a făcut monah, în mănăstirea ce se numea a lui Dalmat și, acolo, a luat marea și îngereasca rânduială, adică s-a făcut schimnic.
Deci, având ascultare, smerenie și liniște, a slujit în grădina mănăstirii zece ani, și, după ce și-a curățit sufletul de toată patima și s-a luminat cu bunătățile, ca soarele, atunci, cu darul cel dumnezeiesc, s-a făcut făcător de minuni, că, a izgonit un duh necurat, care bântuia pe un tânăr. Deci, pentru aceasta, egumenul mănăstirii l-a făcut pe el preot chiar fără să vrea el. Iar, după moartea egumenului aceluia, trecând câțiva ani, Sfântul a plecat din mănăstire și a trecut la locul numit Opsichiul, și, de acolo, a mers la mănăstirea Cataronilor. Deci, înștiințându-se de aceasta, monahii mănăstirii sale, au dat de veste Sfântului Nichifor, ce era atunci patriarh, iar acesta, la rândul său, a vestit pe împăratul Nichifor Patriciu, îndemnându-l să trimită ca să aducă înapoi pe Cuviosul. Drept aceea, Cuviosul, ascultând de îndemnurile împăratului și ale patriarhului, s-a întors și a fost făcut egumen și arhimandrit, cu hotărârea Sinodului, după cum era acolo obiceiul. Deci, a petrecut Cuviosul opt ani, păstorind turma lui Hristos, ca ucenic al dascălului său, Sfântul Grigorie Decapolitul.
Iar, când s-a făcut împărat Leon Armeanul, la anul 813 și a lepădat închinăciunea la Sfintele icoane, atunci, și Cuviosul Ilarion a fost adus la împărat și, fiind ademenit de acesta, cu oarecare făgăduințe și îngroziri, ca să nu se închine Sfintelor icoane, Sfântul l-a mustrat pe el numindu-l păgân și ca un nou Iulian, lepădat de credință.
Și s-a mâniat împăratul pentru cuvintele acestea și, îngrozindu-l pe el, că are să-i dea nesuferite chinuri, l-a pus în temniță. După o vreme, aducându-l iar, de față, la cercetare, și nimic sporind, l-a dat patriarhului, cel de un gând cu împăratul, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul, după izgonirea, pentru dreapta credință, a fericitului Nichifor. Acest Teodot, mincinos patriarh, a făcut Cuviosului Ilarion. același lucru, ca și împăratul, închizându-l într-o temniță întunecoasă și chinuindu-l multe zile, cu foamea și cu setea. Deci, înștiințându-se monahii și ucenicii săi, aceștia au mers la împărat. zicând: „Dă-ne împărate, pe păstorul nostru, iar noi îți făgăduim că ne vom supune voinței tale.“ Iar împăratul, bucurându-se, le-a dat îndată pe părintele lor. Deci, fiind dus Sfântul în mănăstire, acesta a petrecut câtăva vreme, primind puțină odihnă, după atâtea patimi și foame. Dar a fost întors spre pătimiri, că împăratul, văzându-se batjocorit de călugări, care nu și-au împlinit făgăduința lor, a trimis pe ostașii săi, ca să pedepsească pe monahi, iar pe Sfânt să-l închidă în temnița din mănăstirea Faneon. Și a stat în temnița aceea șase luni, primind multe necazuri și ocări, de la egumenul acelei mănăstiri. Deci, a fost dus, iarăși, la Constantinopol, din poruncă împărătească. Însă, pătimitorul lui Hristos, llarion, neascultând porunca împăratului, a fost închis în altă mănăstire, care se numea Ciclovia, unde a fost ținut doi ani și șase luni, într-o temniță murdară. De acolo l-au scos pe Sfânt și, primind multe bătăi, a fost surghiunit în cetatea Protilia.
Într-această vreme, rău credinciosul împărat Leon, care a pierdut pe mulți, a pierit cumplit, că a fost tăiat cu săbiile, în biserică, de ostașii săi, chiar în locul unde a fost batjocorită și întinată sfânta icoană a lui Hristos, lepădându-și, astfel, spurcatul suflet. Deci, luând scaunul împărăției, Mihail Travlu, acesta a poruncit să elibereze din legături și din temnițe pe toți cei dreptcredincioși. Atunci, fiind eliberat și Sfântul Ilarion, acesta nu s-a întors în mănăstirea sa, scaunele bisericești fiind încă ținute de învățătorii mincinoși, ci a petrecut la o oarecare bătrână credincioasă, care i-a dat un loc liniștit pe moșia sa, făcându-i o chilie și slujindu-i lui, timp de șapte ani.
Iar, pe când împărătea fiul lui Travlu, luptătorul împotriva icoanelor, Teofil, la anul 829, acesta a dat poruncă, să fie prinși toți cei care mărturisiseră credința lor în Sfintele icoane, și a început a-i sili pe ei să lepede cinstirea icoanelor, punându-i în temniță.
Atunci, a fost cercetat și Sfântul Ilarion, ca să se vadă, dacă se va supune poruncii împărătești. Însă, fiindcă Sfântul l-a mustrat pe Teofil ca pe un păgân și înșelător, a luat o sută saptesprezece toiege pe spate și, după aceea, a fost izgonit în insula Afusia, aproape de insula Alona, ce se afla sub cârmuirea arhiepiscopului Priconisului. Deci. acolo, Sfântul, săpând într-o piatră, și-a făcut o chilie mică și îngustă, iar prin rugăciune a scos și apă și a petrecut acolo opt ani. Iar, după ce s-a săvârșit Teofil, soția lui, Teodora împărăteasa, a adunat în Sinod în anul 843, la Constantinopol, pe toți mărturisitorii și cuvioșii părinti, ce se aflau în izgoniri și au întărit Ortodoxia, înălțând și cinstind Sfintele icoane. Atunci, și Cuviosul Ilarion a fost eliberat din surghiun și s-a întors la mănăstirea sa, a Dalmațiului. Deci, viețuind acolo trei ani de zile și strălucind cu faptele bune și minunile sale, s-a dus către Domnul, fiind de șaptezeci de ani.
Tot în această zi, pomenim pe Sfintele Mucenițe fecioare Arhelaia, Tecla și Susana
Fecioria biruiește lumea, potolește poftele cele trupești și nu se împărtășește cu strămoașa Eva, pentru că aceleia i s-a zis de Dumnezeu: Întru dureri vei naște fii și vei fi sub stăpânirea bărbatului. Iar fecioria este liberă de această robie, pentru că nu se veștejește de mulțimea anilor, ci totdeauna înflorește și împodobește viața acelora ce-și păzesc fecioria. Cu aceasta unindu-se mireasa lui Hristos, a intrat în cămara cerească a Mirelui său. Cu această preacinstită și dumnezeiască dăruire și cu fecioria cea neîntinată împodobindu-se, fericita Arhelaia s-a făcut mireasă a lui Hristos și s-a arătat biruitoare a lumii.
Ea viețuia la un loc oarecare osebit, aproape de Roma, într-o mănăstire mică și neștiută, pentru a fi păzită, pe cât se putea, întru cumplitele vremi ale închinării de idoli. Si pornindu-se în Roma prigoană mare împotriva creștinilor de către păgânul împărat Dioclețian, Sfânta Fecioară Arhelaia, cu două surori ale sale întru Hristos și împreună pustnice, Tecla și Susana, temându-se de frica muncitorului, au lăsat Roma și au fugit în Campania, îmbrăcându-se cu haine bărbătești, pentru ca astfel să nu fie cunoscute că sunt fecioare.
Așezându-se acolo, nu departe de cetatea ce se numea Nola, la un loc smerit și pustiu, se îndeletniceau ziua și noaptea cu rugăciunile lor cele cu dinadinsul către Dumnezeu și cu alte lucruri plăcute Lui, tămăduind neputințele bolnavilor, căci luaseră de la Dumnezeu darul tămăduirii cu minune, pentru curăția și sfințenia vieții lor. Si erau fețele lor smerite, blânde și luminate, ca cele ce se bucurau cu inimile întru Domnul Dumnezeul lor și cu însăși înfățișarea lor își arătau întreaga lor înțelepciune și sfințenie. Hainele pe dânsele erau rupte și aspre, fiind făcute din păr, și toată asemănarea lor era sărăcăcioasă și pustnicească. Perii capetelor lor erau tunși ca și la bărbați, și mulți le socoteau pe ele că sunt bărbați, nu femei.
Deci se adunau la dânsele oameni de primprejur, unii pentru tămăduiri, iar alții pentru povățuiri, pentru că ele aveau, pe lângă darul tămăduirii, și cuvântul învățăturii celei de Dumnezeu insuflate, și nu numai trupurile oamenilor le tămăduiau, ci și sufletele, și pe mulți păgâni i-au adus de la păgânătatea închinării la idoli la credința în Hristos, străbătând slava despre dânsele prin toată țara aceea.
Astfel a ajuns vestea despre ele și până la ighemonul Campaniei, cu numele Leontie, pentru că ostașii lui erau puși în multe locuri ca să pândească pe creștini, și înștiințându-se ei de sfintele fecioare, au spus ighemonului. Iar el le-a poruncit să le prindă și să le aducă la dânsul în cetatea Salernei – căci acolo ședeau atunci judecătorii și munceau pe creștini. Deci sfintele fecioare au fost prinse și aduse spre cercetare la Salerna, înaintea ighemonului. Iar ele au înțeles că Mirele lor Cel fără de moarte și nestricăcios, Domnul nostru Iisus Hristos, le cheamă la cununa mucenicească, ca nu numai cu fecioria, ci și cu sângele mucenicesc, ca și cu o porfiră împărătească fiind împodobite, să le ia pe dânsele în cămara Sa cea cerească. Deci s-au umplut de mare nădejde și îndrăzneală și stăteau fără de temere înaintea muncitorului, mărturisind cu glas liber tot adevărul despre dânsele, spunând cine și de unde sunt. Si nu-și ascundeau credința și viața lor, că sunt creștine și fecioare logodite lui Hristos, tăgăduite să-și păzească curăția lor neîntinată pentru Dânsul până la sfârșitul lor.
Iar ighemonul Leontie, căutând spre dânsele, a văzut pe fericita fecioară Arhelaia mai bătrână cu anii, mai îndrăzneață la vorbă și cu fața ei având deosebită cinste; deci s-a întors către dânsa și i-a zis: „Ascultă, Arhelaia, pentru ce chemi la tine mulți oameni, buni și răi, și îi înveți să se închine lui Iisus Nazarineanul, care n-a putut nici pe Sine să Se izbăvească când era muncit, și care nici acum nu poate să-i ajute cuiva? Pentru ce îndrăznești a face doctorii cu cuvinte vrăjitorești și înșeli poporul, și te arăți a fi bărbat, îmbrăcându-te bărbătește, tu care ești femeie spurcată și vrăjitoare vătămătoare? După cum mi se pare, tu însăți ai învățat și pe aceste două fecioare la aceste farmece; așa că, de nu te voi pierde pe tine, apoi mulți bărbați și femei vei atrage la înșelăciunea ta” .
Sfânta fecioară a răspuns: „Eu, cu puterea lui Hristos, calc peste puterea și lucrările diavolului, și învăț pe oamenii cei cu înțelegere și cinstiți, să cunoască pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele. În numele Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, tuturor bolnavilor se dă sănătate prin mine, roaba Lui. Și nu mă prefac că sunt parte bărbătească, mărturisindu-mă acum îndată că sunt fecioară și roabă a lui Hristos; iar acestea două îmi sunt surori întru Domnul, crescând cu mine în credința lui Hristos încă din tinerețile lor” . Ighemonul a zis: „Tot cel ce nu se supune poruncii împărătești este vrednic de moarte cumplită”. Sfânta a răspuns: „Noi avem Împărat pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care am lăsat lumea și toate cele din ea; poruncii Aceluia ne supunem și de la El așteptăm milă, pentru că El stăpânește cerul și pământul și toate celelalte din lume” .
Zis-a ighemonul: „Zeii noștri pe toate le țin și le stăpânesc, iar numirile lor sunt acestea: Cron, Trismegist, Ermie, Afrodita, Ira, Atina; iar mai mare decât toți este Die. Acestea sunt puterile lui Dumnezeu care țin și îndreaptă lumea”. Răspuns-a fecioara: „Zeii tăi sunt orbi și cei orbi li se închină lor și cred în ei” . Ighemonul a zis: „Dumnezeul vostru este unul și nu este puternic să se apere singur, căci a fost răstignit pe cruce, adăpat cu oțet, încununat cu spini și împuns cu sulița”. Sfânta a răspuns: „Toate acestea le-a răbdat Dumnezeul nostru pentru mântuirea noastră, ca toți cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică; iar zeii tăi nu văd, nu aud, nu vorbesc și nu pot să-și ajute nici lor și nici altora” .
Deci ighemonul, mâniindu-se, a dat-o unor lei flămânzi, ca s-o mănânce, așteptând ca îndată să fie sfâșiată de ei. Iar fiarele s-au îmblânzit ca niște mielușei și se tăvăleau la picioarele sfintei. Iar ea se ruga lui Dumnezeu și zicea: „Doamne Dumnezeule, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Cel ce ai păzit până acum trupul meu curat de toată întinăciunea și precum ai îmblânzit fiarele și mi-ai dat să biruiesc pe ighemonul cel mai cumplit decât fiarele, așa întotdeauna să-mi fii mie, roabei Tale, ajutor nedepărtat”. Ighemonul, văzând-o că petrece nevătămată de fiare, s-a umplut de mai multă mânie și a poruncit ostașilor să ucidă fiarele, iar pe sfânta muceniță s-o lege împreună cu surorile ei și să le arunce în temniță.
Dar în temniță li s-a arătat îngerul Domnului, strălucindu-le cu negrăită lumină și zicându-le: „Nu vă temeți, fecioarele lui Hristos, căci rugăciunile voastre s-au suit înaintea lui Dumnezeu și acum vi s-au gătit cununile la cer! ” Acea lumină neobișnuită ce a strălucit temnița au văzut-o și străjerii, care, umplându-se de frică și de spaimă, au strigat: „Cu adevărat, Unul este adevăratul Dumnezeu, pe care aceste fecioare îl propovăduiesc! ”
Iar a doua zi, a zis ighemonul către slujitori: „Să-mi aduceți pe fermecătoarea aceea, care ieri m-a ocărât pe mine și pe zeii mei cu batjocură”. Si îndată Sfânta Muceniță Arhelaia a fost pusă înaintea judecății aceluia și a zis către el: „O, muncitorule, nu eu, ci lucrurile tale cele rele îți aduc hulă și necinste, și încă și focul cel nestins ți-l pregătesc ție, ca să arzi într-însul, muncindu-te cu zeii tăi în veci. Iar de vei voi să te scapi de veșnicele munci, ascultă cuvintele mele cele de folos și primește sfatul meu cel sănătos: Crede în Dumnezeu Tatăl, Cel ce te-a zidit pe tine; și întru Iisus Hristos, Unul născut Fiul Lui; și întru Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede. Acesta este Dumnezeu, Unul în Treime, slăvit și sus și jos! ”
Iar ighemonul, socotind cuvintele acestea de râs și de nebunie, a răspuns împotriva lor, zicând: „De vei voi tu să crezi mie și zeilor mei, te voi dărui cu bogății și daruri și vei primi loc înalt între femeile cele luminate ale Romei; iar de nu vei asculta de mine, te voi da spre batjocura desfrânaților celor fără de rușine și după aceea, muncindu-te cu amar, te voi rândui la moarte cumplită; iar trupul tău îl voi arunca să-l mănânce câinii, fiarele și păsările”. Sfânta a răspuns: „Eu am ajutor pe Domnul meu Iisus Hristos, Care, precum este păzitor al sufletului meu, așa și al trupului, și mă va feri pe mine de întinăciunea cu care tu te gândești să mă necinstești, precum și pe cele ce au pătimit mai înainte de mine le-a ferit neîntinate de cei necredincioși. Iar de moarte nu am grijă, pentru că aștept să dobândesc viața cea veșnică de la Domnul meu, Care mă va număra pe mine cu îngerii Săi cei sfinți, în bucuria cea nesfârșită”
Atunci ighemonul a poruncit să dezbrace pe sfânta și să-i strujească cinstitul ei trup cel fecioresc cu piepteni de fier și să o bată aspru, iar rănile ei să le stropească cu untdelemn fierbinte și cu smoală pregătită pentru aceea. Astfel au strujit trupul ei cel sfânt și l-au ars până la oase, încât toți cei ce veniseră la acea priveliște și priveau la acea pătimire a sfintei mucenițe, se minunau foarte, cum fecioara, care era de firea cea neputincioasă, putea suferi atât de cumplite munci și să fie vie! Atunci Sfânta Arhelaia, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâinile în chipul crucii, a zis: „Stăpâne, privește din cer, de la scaunul cel sfânt al Tău, spre roaba Ta cea credincioasă, stinge focul cel arzător cu roua darului Tău, și fă ușurare din dureri trupului meu întru rănile cele făcute mie de acest muncitor” .
Abia a grăit aceste cuvinte și îndată a răsărit pe capul ei o lumină minunată și un glas s-a auzit zicând: „Nu te teme, sunt cu tine”. Și văzând muncitorul pe sfânta petrecând nevătămată, se mânia și scrâșnea cu dinții. Deci era acolo o piatră foarte mare, care abia putea fi mișcată de mulți oameni. Atunci muncitorul a poruncit ca să o ridice și să pună sub ea pe muceniță, ca să fie zdrobită de greutatea fără de măsură a pietrei. Si după ce slujitorii au făcut aceea, deodată îngerul Domnului, care stătea nevăzut lângă fecioară, a prăvălit acea piatră în altă parte și piatra a ucis pe slujitorii muncitorului; iar sfânta s-a aflat vie, lăudând pe Dumnezeu și cântând: „Bine ești cuvântat Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Care mântuiești pe cei ce nădăjduiesc spre Tine! ”
Iar poporul văzând acea minune, a strigat: „Adevărat este Dumnezeul creștinilor, cel propovăduit de muceniță”. Ighemonul a zis către ai săi: „Ce să facem acestei fermecătoare? Iată, biruiește toate muncile; luați-o și duceți-o afară din cetate, asemenea luați și pe cele două fecioare ce-i urmează ei și pe toate trei să le ucideți cu sabia”. Deci ostașii, luând pe sfintele mucenițe, care aveau mâinile legate înapoi, le-au scos afară din cetate.
Și ajungând la locul cel de ucidere, pe când ostașii voiau să le taie, au văzut arătare îngerească și s-au spăimântat; căci sfinții îngeri, care priveau la pătimirea sfintelor mucenițe, s-au apropiat să ia cu slavă sufletele lor cele mucenicești. Și văzând ostașii venirea de față a acelor îngeri, s-au temut și stăteau tremurând, ca și cum ar fi uitat de sine. Iar Sfânta Arhelaia, săvârșind rugăciunea sa, a zis către ostași: „Îndepliniți porunca voastră! ” Iar ostașii au răspuns: „Nu îndrăznim, stăpână, de vreme ce ne-a cuprins o mare frică!” Atunci toate sfintele fecioare împreună le-au zis: „De nu faceți cele poruncite vouă, nu veți avea parte cu noi”. Iar ostașii, auzind acestea, și-au tras săbiile și le-au tăiat capetele lor.
Astfel cele trei sfinte cuvioase mucenițe, curatele fecioare Arhelaia, Tecla și Susana, săvârșind nevoințele lor, au intrat în cămara cea cerească și au stat cu îngerii, înaintea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Dumnezeu Cel în Treime închinat, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfintele Mucenițe Chiriachia, Caleria și Maria
Chiriachia, Caleria și Maria, mucenițele lui Hristos, au fost din cetatea Cezareea a Palestinei. Ele, învățând de la un creștin credința lui Hristos și lepădând jertfele cele urâte ale idolilor, s-au apropiat de Hristos și s-au botezat. Și ședeau într-o colibă petrecând în tăcere și rugându-se lui Dumnezeu ca să se strice până la sfârșit înșelăciunea idolească, iar credința lui Hristos să strălucească în toată lumea și să înceteze prigonirea împotriva creștinilor. Astfel viețuind ele în posturi și în rugăciuni, au fost pârâte de slujitorii de idoli la mai marele acelei țări, care le-a silit să se lepede de Hristos și să se închine idolilor. Dar ele nicidecum n-au voit să facă aceasta, deci au fost muncite fără de milă cu bătăi, și în acele munci și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Pimenovskaia”
Numele acestei icoane a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu provine de la Mitropolitul Pimen al Moscovei și al Întregii Rusii (1385-1390), care a adus icoana din Constantinopol la Moscova. Nu se știe exact anul în care icoana „Pimenovskaia” a ajuns la Moscova, dar cronicile consemnează că Mitropolitul Pimen a călătorit la Constantinopol de trei ori: 1380 – 1381, 1385 și 1390. În timpul ultimei sale călătorii, Mitropolitul moare în apropiere de Constantinopol.
Această icoană a Maicii Domnului este foarte iubită și răspândită prin numeroase copii în Rusia.
Icoana „Pimenovskaia” a început să izvorască mir bine înmiresmat atunci când a fost dusă în casa negustorului Titrumov. Prin ungerea cu mirul curs din icoană s-au vinedecat mai apoi mulți bolnavi. Obiceiul de a duce icoanele făcătoare de minuni în casele celor neputincioși era foarte răspândit în Rusia.
Pentru multă vreme, icoana Maicii Domnului „Pimenovskaia” a fost așezată în în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin (Moscova), însă a fost mutată în urma unui incendiu în Catedrala Bunei Vestiri din Kremlin. Cu această ocazie, pe spatele icoanei a fost zugrăvită icoana Bunei Vestiri.
În anul 1918, icoana a fost transferată la Comisia pentru conservare și restaurare a monumentelor de artă veche. După restaurare, icoana a fost dusă la Muzeul Național de Istorie.
În anul 1930, icoana Maicii Domnului „Pimenovskaia” a fost mutată la Galeria Tretiakov, unde se află și astăzi.
Icoana „Pimenovskaia” aparține tipului iconografic Hodighitria („Îndrumătoarea”), înfățișând-o pe Maica Domnului ținându-L pe Pruncul Hristos pe brațul stâng și aratând spre El cu mâna dreaptă ca o călăuză spre Dumnezeu (de aici denumirea de „Îndrumătoarea”). Pruncul Hristos ține în mâna stângă un sul de culoare roșie, ce simbolizează Evanghelia, iar cu mâna dreaptă binecuvintează. Pe spatele icoanei este zugrăvită icoana tradițională a Bunei Vestiri.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.