sinaxar 6 mai
Distribuie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 6 mai: Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul; Sfântul Varvar tâlharul; Sfinții Mucenici Varvar, Vah și Calimah și Sfânta Sofia cea nevoitoare, asceta din Kleisoura. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna mai, în ziua șase, pomenim pe Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul

Acesta a fost din pământul Hus, din hotarele Idumeei și Arabiei, pogorând din fiii lui Esau și era al cincilea neam de la Avraam. Și Iov era om fără prihană, drept și credincios, despărțindu-se de tot lucrul rău.

Avea șapte feciori și trei fete. Avea dobitoace și slugi nenumărate. Și el era preotul casei, aducând jertfe în fiecare zi, cerând mila lui Dumnezeu și iertarea păcatelor. Numele lui era cunoscut și era cinstit în patria sa. Era cel mai mare în poporul său și se bucura în pace de fericirea sa.

Dar diavolul, care cunoștea dreptatea lui Iov, a cerut lui Dumnezeu voie, ca Iov să fie pus la încercare. Și Dumnezeu a îngăduit lui satan să lovească pe Iov în averea sa și în copiii lui. Numai asupra lui să nu-și întindă mâna. Și Iov a primit fără cuvânt de hulă, ca Dumnezeu să-i ia, ceea ce i s-a dat și a zis: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele și gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat.” (Iov 1, 21). Dar satan a cerut voie și suferința lui Iov a mers mai departe; a fost lovit, în tot trupul lui, cu lepra, din tălpi și până în creștet și zăcea pe gunoi, scărpinându-și bubele cu un ciob. Iar Iov n-a cârtit și se împotrivea femeii lui, care-l sfătuia să blesteme pe Dumnezeu și să moară și îi zicea ei: „Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune. Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi, oare, și pe cele rele?” (Iov 2, 10). Și atunci au venit trei prieteni, ca să-l plângă. Și se întrebau, ce rost are suferința lui Iov.

Toți trei socoteau, după învățătura veche, că omul suferă pentru că a păcătuit Înaintea lui Dumnezeu, ziceau ei, nici un om nu este drept, iar suferința lui Iov este o pedeapsă pentru păcatele lui. Iar Iov se frământa, apărându-se că este drept, și nu înțelegea de ce este nedrept.

Un al patrulea prieten, Elihu, a venit spunând că, la Iov, suferința este și o pedeapsă pentru trufia lui, de a se crede drept. Că suferința este o încercare, îngăduită de Dumnezeu, pentru binecuvântate pricini, necunoscute nouă. Iar, la rândul său, omul n-are dreptul să ceară socoteală lui Dumnezeu cel înțelept și atotputernic.

Într-un cuvânt, învățătura cărții Iov este că omul trebuie, necontenit, să se supună lui Dumnezeu, chiar când mintea lui nu rămâne deplin împăcată. Tainele lui Dumnezeu sunt prea mari, ca să le putem cuprinde, cum zice Proorocul: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre” (Isaia 55, 8).

Iov a înțeles acest lucru și s-a smerit, cunoscându-și îndrăzneala sa: „Am vorbit fără să înțeleg, zice el, de lucruri prea minunate pentru mine și nu știam” (Iov 42, 3).

Abia Noul Testament avea să ne dea răspunsul cel mai adânc, despre rostul suferinței în lume, și anume că suferința unui drept avea să mântuiască lumea de păcate, odată pentru totdeauna; adică suferința mântuitoare a Domnului Hristos și a celor ce cred în El.

Și Dumnezeu l-a iertat pe Iov și i-a întors toate câte i s-au luat. Iar el a trăit, după aceea, încă o sută patruzeci de ani, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra seminție, și s-a sfârșit la adânci bătrâneți, încărcat de zile.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Varvar tâlharul

Acest fericit Varvar a fost mai înainte tâlhar cumplit, în părțile Lucaniei și mult sânge omenesc a vărsat. Și nu putea nimeni să-l prindă, nici să i se împotrivească lui, că era tare cu trupul. Iar bunul și iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătosului, ci voiește să se mântuiască toți, precum oarecând pe Pavel, așa și pe acesta l-a chemat cu purtarea Sa de grijă cea minunată. Că, șezând acesta într-o vreme în peșteră și privind la mulțimea aurului adunat din tâlhărie, s-a atins de inima lui darul lui Dumnezeu, care duce la pocăință pe cel păcătos. Deci, tâlharul umilindu-se cu sufletul și aducându-și aminte de înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu, a început a plânge, zicând întru sine: „Vai mie, păcătosului, ce am făcut, mult sânge omenesc am vărsat și pe multe femei cu păcatul cel trupesc le-am întinat, averile străine le-am răpit și multe răutăți am făcut. Și astăzi sau mâine voi muri, iar cele ce le-am câștigat ale cui vor fi?” Și iarăși a zis: „Știu că pe tâlharul cel de demult, l-a primit Hristos întru milostivirea Sa; apoi, și pe mine, de mă voi pocăi, mă va primi. Deci, mă pocăiesc și doresc și caut milostivirea Sa.”

Aceasta zicând-o întru sine, s-a sculat și n-a spus nimic însoțitorilor săi, ci, luându-și sabia să pe sub haină și lăsând toate, s-a dus noaptea în satul cel mai apropiat, în care era o biserică. Și a intrat în acea biserică, la vremea cântării Utreniei, iar, după Utrenie, a căzut la picioarele preotului cu lacrimi, zicând: „Părinte sfinte, pe mine păcătosul cel pierdut, care am venit la sfinția ta, nu mă lepăda, că voiesc să mă pocăiesc de toate răutățile cele făcute de mine.” Iar preotul, ridicându-l pe el de la pământ, l-a dus la Sfântul altar și i-a zis: „Spune, fiule, înaintea lui Dumnezeu cele făcute de tine, iar eu, smeritul, martor vor fi mărturisirii și pocăinței tale.” Și a zis cel ce se pocăia: „Eu părinte, sunt Varvar tâlharul, de care și tu, precum mi se pare, ai auzit. Că m-am umplut de multe păcate, de necurății trupești, de jefuiri și de ucideri, pentru că am ucis ca la trei sute de suflete, între acestea încă și pe doi preoți i-am pierdut cu sabia, fiindcă nu voiau să mă primească pe mine la pocăință. Și acum, tu, părinte, dacă știi că mă va primi Dumnezeu pe mine, cel ce mă pocăiesc, apoi leagă-mi rănile mele, cu dumnezeieștile porunci, precum voiești. Iar de nu, luând această sabie a mea, poruncește să mă ucidă cineva cu ea.” Iar preotul i-a zis lui: „Fiule, nu este păcat, care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu deznădăjduiești, ci, să mergi la casa mea și ce-ți va porunci ție, tu să împlinești cu fapta.”

Deci, ieșind din biserică, preotul a luat aminte și a văzut pe Varvar târându-se pe coate și în genunchi după dânsul și a zis către el: „De ce faci aceasta, fiule?” Zis-a Varvar: „Părinte, m-am aruncat la pământ, înaintea Domnului Dumnezeului meu, împreună cu păcatele mele, și nu mă voi ridica de la pământ, până ce nu mi se vor ierta mie toate faptele cele rele.” Zis-a lui preotul: „Fiule, te făgăduiești, de bună voie, lui Dumnezeu, la aceasta? Atunci păzește făgăduiala și se vor ierta ție toate.” Iar, după ce au mers acasă, iarăși, a zis către dânsul preotul: „Iată, fiule, copiii mei și slugile mele și dobitoacele și câinii. Cu care voiești să fii asemenea, că împreună cu aceia să primești hrană?” Zis-a Varvar: „Eu, părinte, gândesc că nici cu câinii nu sunt asemenea, însă, pentru nevoia cea trupească, ca unul ce are trebuință de hrană, cu câinii să mă rânduiești, să gust hrană și afară să petrec, fără de acoperământ, în toate zilele și nopțile.” Zis-a preotul: „Fă, dar, așa, fiule, precum grăiești înaintea lui Dumnezeu și să nădăjduiești în milostivirea lui cea mare.” Și a petrecut așa Varvar, la preotul acela, trei ani, că animalul cel cu patru picioare, pe coate și în genunchi târându-se, și nici nu se sculă de la pământ, nevrednic socotindu-se a fi împreună cu oamenii, ci, împreună cu animalele și cu câinii mânca și cu ei afară sălășuia, ziua și noaptea.

Iar, după al treilea an, a zis către dânsul preotul: „De acum, fiule, să încetezi a te hrăni cu câinii, pentru că s-a milostivit spre tine Domnul.” Și a zis Varvar: „Vreau încă să pasc, ca animalele.” Și a zis către dânsul preotul: „Fiule, Dumnezeu vede și această făgăduință a ta, pe care o faci Lui, din smerenia ta, vrând să pătimești, așa, pentru păcatele tale.” Și a ieșit Varvar cu animalele afară din sat cu verdețuri crude hrănindu-se. Și, ajungând la o dumbravă, a petrecut acolo doisprezece ani, gol cu trupul, nici o zdreanță având pe dânsul, și s-a făcut trupul lui ca scoarța finicului, arzându-se de zăduful soarelui, crăpându-se de ger, și înnegrindu-se ca și cărbunele; și s-a făcut fericitul Varvar mucenic de bună voie. Iar, după ce s-au împlinit cei doisprezece ani ai pătimirii lui în pustie, i s-a făcut lui înștiințare, prin dumnezeiască descoperire, de iertarea păcatelor lui, și că își va sfârși, mucenicește, prin sânge, nevoința pocăinței lui.

Deci, umblând el odată prin dumbrava, s-a apropiat de un drum, unde opriseră niște neguțători. Aceia, socotind că se apropie vreo fiară, neștiind ce era în iarba înaltă, au luat arcurile lor cele încordate și au tras într-însul, lovindu-l cu trei săgeți. Iar, după ce s-au apropiat de el, au văzut pe omul cel săgetat de dânșii și s-au înspăimântat. Iar el, îndemnâdu-i să nu se teamă, nici să se necăjească, le-a spus toate despre sine și le-a poruncit să spună, despre sfârșitul lui, preotului din satul acela. Aceasta zicând-o, și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.

Și, preotul înștiințându-se de aceasta, de acei neguțători, a mers acolo și a văzut trupul fericitului Varvar strălucind ca o lumină, și, făcând tânguirea cea obișnuită deasupra mortului, l-a îngropat pe el, acolo, în același loc, unde a fost ucis. După aceea, au început a se face la mormântul lui tămăduiri de toate neputințele. Iar, după câțiva ani, adunându-se poporul cu preotul, au descoperit mormântul și au aflat trupul Sfântului nu numai nestricat, ci, și mir de tămăduiri izvorând. Și, minunându-se, au preaslăvit pe Dumnezeu și au adus acele cinstite moaște ale Sfântului Varvar, cu mare cinste, în satul lor și în biserică l-au pus, mirându-se de minunata lui iubire de oameni și milostivire a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, se cuvine cinste și slavă în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Varvar, Vah și Calimah

Pe cînd urîtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian Paravatul, avea război cu un popor ce se numea Franci, a trimis împotriva lor pe voievodul Vach, în a cărui armată era un ostaș viteaz cu numele Varvar, cu credința creștin, însă în ascuns. Gătindu-se armatele din amîndouă părțile la război, francii aveau un luptător tare, asemenea cu Goliat, care, ieșind înaintea armatei grecilor, chema la luptă deosebită pe cineva să se lupte cu dînsul și ocăra pe greci, deoarece nimeni din ostașii lor nu îndrăznea să iasă împotriva lui. Acel viteaz era înfricoșat la vedere, mare și puternic la trup.

Vach voievodul, știind vitejia fericitului Varvar, l-a chemat la sine și l-a întrebat: „Oare vei putea să ieși la luptă împotriva acelui mîndru luptător, care se laudă în puterea sa?” Varvar, nădăjduind spre ajutorul Domnului său Iisus Hristos, în care credea, nu s-a lepădat, ci a ieșit întru întîmpinarea lui și, întrarmîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a dus. Îmbrățișîndu-se cu vrăjmașul, l-a biruit și l-a ucis cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că i-a ajutat un înger al Domnului, care era pus lîngă fericitul Varvar. Deci, s-au rușinat francii și s-au temut; iar grecii, căpătînd îndrăzneală, au pornit asupra lor și i-au biruit pînă în sfîrșit.

Deci, pentru o vitejie ca aceea, fericitul Varvar avea mare cinste între ostașii greci, fiind lăudat de împărat, care l-a și cinstit cu dregătoria de comit. După acea slăvită biruință asupra vrăjmașilor, voievodul Vach, aflîndu-se cu oastea sa în Tracia, a voit să aducă jertfă idolilor, dîndu-le mulțumire pentru acea biruință, pe care o socotea că i s-a dăruit, nu de la Hristos Dumnezeu, ci de la zeii săi cei deșerți, chemînd și pe comitul Varvar la acele spurcate jertfe ca pe cel dintîi biruitor.

Sfîntul Varvar s-a mărturisit că este creștin și s-a lepădat de idoli. Deci, voievodul a înștiințat de acestea pe împărat, care, aducînd la sine pe ostașul lui Hristos, îl silea ca să jerfească idolilor. Iar el, nesupunîndu-se, a poruncit ca să-l pună la munci și să-i taie pîntecele cu sabia, pînă ce i se vor vărsa măruntaiele pe pămînt. Rugîndu-se sfîntul, i s-a arătat îngerul, care, adunîndu-i cele dinlăuntru, le-a băgat iarăși la locul lor în pîntece, și astfel a tămăduit pe mucenic, încît nu era nici o urmă de rană pe trup, izbăvindu-l de munci.

Văzînd voievodul Vach o minune ca aceea, a crezut în Hristos împreună cu doi ostași, Calimah și Dionisie, și L-au mărturisit; iar pe spurcații zei i-au ocărît. Pentru aceea, cu porunca împăratului Iulian le-a tăiat capetele noilor mărturisitori ai numelui lui Hristos, Vach, Calimah și Dionisie, și s-au numărat cu ceata sfinților mucenici la cer. Iar pe Sfîntul Mucenic Varvar a poruncit păgînul împărat să-l lege de o roată de fier și sub roată să aprindă un foc mare și să întoarcă acea roată cu mucenicul deasupra focului, turnînd untdelemn fierbinte pe trupul cel pătimitor. Mucenicul, rugîndu-se la Dumnezeu, petrecea nears și focul acela se pornea asupra ostașilor care îl munceau, arzînd pe doi dintre dînșii pînă i-a făcut cenușă. Deci, a aruncat pe pătimitor în temniță, unde i s-a arătat Dumnezeu și l-a întărit.

A doua zi, scoțîndu-l, l-au întins gol în patru părți și l-au bătut fără de milă cu vine de bou pe spate și pe pîntece. Apoi, arzînd un cuptor trei zile, au aruncat acolo pe mucenic, în care cuptor a petrecut șapte zile. În urmă s-a aflat viu și sănătos, nevătămat cît de puțin de foc și a ieșit din cuptor ca dintr-o baie, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu. După aceea, iarăși l-au aruncat în temniță, în care puseseră o mulțime de scorpioni, șerpi și tot felul de tîrîtoare, ca să-l omoare. Însă Sfîntul Varvar, izgonind de la sine cu semnul Sfintei Cruci acele tîrîtoare, a rămas nevătămat.

După aceea muncitorul cel împietrit, nevrînd să cunoască puterea lui Hristos, a poruncit ca să înroșească un bou de aramă și să arunce într-însul pe mucenic. Dar și din acela sfîntul a ieșit nevătămat, pentru că nu simțea cîtuși de puțin focul. Iar boul de aramă ca și cum ar fi fost viu, a simțit arderea focului, încît a început a mugi și a umbla. Mulți văzînd acea minune, au crezut în Hristos. În sfîrșit, muncitorul a poruncit să taie capul mucenicului, și așa Sfîntul Mucenic Varvar și-a sfîrșit nevoința sa cea pătimătoare pentru Hristos, iar trupul lui cel cinstit, luîndu-l episcopul Filichie, l-a pus în cetatea Mutonia din Pelopones, slăvind pe Dumnezeu Cel lăudat, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Sofia cea nevoitoare, asceta din Kleisoura

Acest suflet râvnitor de sfințenie s-a născut în 1886 în apropiere de străvechea cetate a Trapezuntului, într-o familie cu adâncă evlavie (în duh, iar nu în literă!), ca mai toți locuitorii de atunci ai Pontului.

Dumnezeu i-a cercetat de timpuriu inima cu dragostea Sa, iar atmosfera plină de credință și de rugăciune în care a crescut i-a hrănit Sofiei aplecarea pentru „chipul îngeresc de viață”. Însă părinții n-au dorit s-o piardă de lângă ei, așa că, în pofida dorului de monahism din tainița inimii sale, s-au grăbit s-o însoare cu un fecior vrednic din sat.

Acest lucru nu a împiedicat-o pe Sofia să urmeze calea bunelor-săvârșiri. Toți o știau pentru mila cu care învăluia fiecare suflet și pentru râvna adâncă cu care îndemna la pocăință și la lucrarea dragostei. Prin această lucrare lăuntrică se învrednicise de mare îndrăzneală la Domnul și la sfinții Lui, îndeosebi Marele Mucenic Gheorghe, care i s-a arătat în mai multe rânduri.

Însă Dumnezeu, Care nu lasă neascultat nici unul din tainicele doruri ale omului, a îngăduit asupra Sofiei un șir de încercări care au făcut-o, în cele din urmă, să I se dăruiască pe deplin. Mai întâi, ambii ei copilași au murit – cel mic, la vârsta de doi ani și jumătate. Apoi și-a pierdut soțul – încorporat în armată la începutul Primului Război Mondial, în 1914, apoi, ca mulți alții, dispărut în adâncurile Asiei Mici.

Era una dintre acele „vremuri de cercare” din zbuciumata istorie a Greciei, când Dumnezeu îngăduie să se reverse vasul durerilor peste poporul Său pentru a cerne adevărul de minciună și sfințenia de întinăciune. Atunci, în vara lui 1923, au fost uciși 350.000 de greci ortodocși pe marea coastă a Asiei de miazănoapte spălată de apele Mării Negre, într-una din cele mai mari tragedii ale modernității…

Așa a ajuns Sofia în Grecia, silită să se refugieze aici cu o corabie de ponțieni, prilej pentru una din întâmplările minunate care i-au marcat viața. Refugiații fuseseră prinși de o furtună înfricoșătoare, care amenința să-i scufunde. Atunci, își amintește Sofia, „valurile s-au umplut de îngeri și s-a arătat Maica Domnului, zicând: «Oamenii vor pieri, căci sunt foarte păcătoși». Și i-am spus: «Preasfântă Stăpână, lasă să pier eu, că sunt păcătoasă, și lumea să se izbăvească!»”.

Deși trecută bine de treizeci de ani și bolnavă, a fost un nou început al vieții ei. Din pricina stării sale, fratele ei a ținut-o câțiva ani în casa lui, dar duhul Sofiei era de pe-acum desprins de cele ale lumii, care îi aduceau doar tulburare și neodihnă. I s-a sugerat să se recăsătorească, însă a refuzat cu tărie, căci toate din lăuntru o trăgeau înspre pustie.

Atunci i s-a arătat iar Maica Domnului și i-a zis: „Vino în casa mea!” „Dar unde e casa ta?”, s-a mirat Sofia. Împărăteasa Cerurilor i-a răspuns: „La Mănăstirea din Klisura”. Purtată de aripile dumnezeieștii iubiri, Sofia s-a înălțat atunci cu totul și pe veci deasupra celor materiale, murind acestei lumi pentru a se naște din nou, pe veci, lui Hristos. În ciuda neputințelor trupești și a slăbiciunii firii femeiești, Sofia a purces cu bărbăție pe această cale lungă și plină de încercări.

Poate lucrul cel mai ieșit din comun pentru nevoințele fericitei Sofia era că, deși a trăit desăvârșit monahal, și încă la o măsură foarte înaltă, s-a socotit mereu nevrednică de primirea schimei călugărești, răspunzând cu adâncă smerenie de fiecare dată când i se propunea așa ceva: „Cum aș putea eu, nevrednica, să port Schima? Sunt atât de păcătoasă, sunt țărână, sunt o nebună, o țicnită!”.

În pragul vârstei de 90 de ani, în aprilie 1974, după ce Maica Domnului îi vestise că „În trei zile vei veni cu mine”, de praznicul Sfântului Gheorghe, casnicul ei încă din tinereți, în toiul bucuriei Paștilor, duhul cel drept al Sofiei s-a înălțat la Hristos, „Paștile cele mari și preasfințite”, mutându-se la „ziua cea neînserată a Împărăției Sale”.

Ne-au rămas cuvintele de despărțire cu care sfânta nevoitoare îi petrecea pe cei ce-o cercetau: „Rămâneți cu bine! Să aveți parte de binecuvântarea lui Avraam, Isaac și Iacov, de toate darurile cele nepieritoare ale lui Dumnezeu! Să aveți frica lui Dumnezeu în inimi! Să aveți frica lui Dumnezeu. Când aveți frica lui Dumnezeu, nimic rău nu vi se va întâmpla. Frica lui Dumnezeu îl face înțelept pe om. Ce e frica lui Dumnezeu? Nu că ar trebui să ne fie frică de Dumnezeu, ci să ne fie frică să-L întristăm, să-L rănim, să-I greșim, să-L învinuim. Iată înțelepciunea! Și, săvârșind așa, Dumnezeu vă va lumina ce să faceți în viață… Rămâneți cu bine! Rămâneți cu bine!”.

Dincolo de Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu, la apus, în mijlocul lăstărișului, se află bisericuța Cinstitului Înainte-mergător. Acolo se odihnește mult-pătimitorul trup al Sfintei, în spatele Altarului. În 1982 a fost dezgropată, după rânduială. Tot locul s-a umplut de o mireasmă negrăită. O lumină cerească radia de jur împrejur, sporind frumusețea primăvăratică a împrejurimilor. Osemintele ei – frumoase, curate, aurii – străluceau precum soarele. Acestea sunt însemnele Harului…

În 2011, Patriarhia Constantinopolului, cunoscând dreapta credință și viețuire a fericitei Sofia, cât și minunile săvârșite după adormirea ei, a rânduit sobornicește prăznuirea ei între Sfinți, trecându-o în Sinaxarul Marii Bisericii ca Sfânta Sofia cea Nevoitoare.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *