Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 6 martie: Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea; Sfântul Cuvios Isihie Pustnicul și Aflarea cinstitei Cruci și a sfintelor piroane de către sfânta Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare.
În luna martie, în ziua a șasea, pomenim pe Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea
Aceștia au trăit în zilele împăratului Teofil, luptătorul împotriva Sfintelor icoane (829-842), toți viteji creștini, din oastea împăratului. Și era pe vremea când turcii cucereau cetate după cetate, apropiindu-se de Constantinopol și, ajunseseră, acum, lângă cetatea Amoreea, din Frigia, cetatea de naștere a împăratului Teofil. Întru apărarea cetății sale, Teofil a trimis multă oaste și pricepuți conducători în meșteșugul războiului. Dar, îndată au năvălit turcii, cu și mai multă oaste cu conducători vestiți, însă n-au putut intra în cetate, ci, încercuind-o, așteptau. Și a trimis împăratul Teofil multe daruri, ca să îmblânzească pe căpetenia agarenilor, dar acela rămânea neînduplecat.
Și, cu adevărat, turcul ar fi plecat, în loc de atâta așteptare, de nu s-ar fi făcut o vicleană vânzare a cetății, de către Vaditis, unul din căpeteniile oastei grecilor. Deci, intrând turcii în cetate pe calea arătată de trădător, s-a făcut multă vărsare de sânge și au nimicit cu foc toată cetatea, iar poporul creștin, care a scăpat de foc și de sabie, a fost vândut în robie. Și au fost prinse și cele patruzeci și două de căpetenii trimise de împărat, întru apărarea cetății, poruncind turcul, să fie păziți în temniță, ferecați în lanțuri, cu picioarele în butuci, voind cu foame și cu sete să-i omoare și, zicându-le, că nu vor fi eliberați, decât dacă vor trece la necurată credință a lui Mohamed. Și, vreme de șapte ani, din când în când, trimiși de-ai căpeteniei turcilor, venind în temniță, îi tot ispiteau cu tot felul de momeli pe luptătorii lui Hristos, dar nimic n-au izbândit, ci dimpotrivă, aceștia se întăreau și mai mult în credință, cântând, neîncetat psalmii lui David și petrecând ziua și noaptea în rugăciuni.
Deci, venind ziua lor cea din urmă, nu pentru frică, nici pentru dragostea de viață, nici pentru slăbiciune, nici pentru pătimirea cea rea ce au suferit vreme de mulți ani, în robie, luptătorii Domnului nu și-au schimbat credința lor în Hristos. Ci, cu socoteală bărbătească și cu vitejia sufletului luptându-se, au blestemat pe Mahomed și, întru liniștea bucuriei stând, au mărturisit vitejește, toți, credința în Hristos și s-au încununat, tăindu-li-se capetele. Iar, după tăierea Sfinților Mucenici, căpetenia turcilor a poruncit să fie ucis cu sabia și călcătorul de lege Vaditis, trădătorul, care vânduse cetatea, zicând: „Cela ce a fost necredincios față de ai lui, nu va fi credincios nici față de străini.” Dumnezeului nostru slavă!
Despre pătimirea lor mai pe larg puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Isihie Pustnicul
Marele plăcut al lui Dumnezeu Isihie, din scutece bine povățuindu-se la fapta bună, a urât plăcerile pământești și s-a tăcut lăcaș al Sfântului Duh. Deci suspinând pentru săturarea bunătăților celor veșnice, cele din Sionul cel de sus, de bună voia lui s-a făcut ca un izgonit din patrie și și-a căutat loc în pustie.
Și era Cuviosul Isihie cu neamul din țara andrapenească (Helespont), care este lângă marea ce adapă Adriania. Si suindu-se în muntele Maionis din Bitinia, diavolii care viețuiau acolo, temându-se de izgonirea lor și vrând să întoarcă pe sfântul din hotarele acelea, au intrat în doi oameni, în Ioan și în Ilarion și, întâmpinând pe plăcutul lui Dumnezeu, l-au întrebat unde merge.
Si înștiințându-se de scopul lui, i-au zis: „Au nu știi, o, omule, că acel loc este rău și te duci la moarte. Căci acolo se află mulțime mare de fiare mâncătoare de trupuri, încă și tâlhari cumpliți locuiesc acolo și nu vei putea să fii viu în acel loc nici o zi”. Iar sfântul, înțelegând cu duhul că acele cuvinte nu sunt omenești, ci diavolești, le-a zis: „Eu pentru mulțimea păcatelor mele, sunt vinovat morții. Deci voi merge ca să mor ori mâncat de fiare, ori chinuit de tâlhari”.
Acestea zicând, a făcut rugăciune și, cu puterea Crucii izgonind duhurile necurate cele fără de trupuri din trupurile omenești, a mers în calea sa și, suindu-se într-o parte a muntelui, a iubit acel loc. Deci zidindu-și acolo chilie, a început a viețui nevoindu-se în pustniceștile osteneli ale pustiei. Și făcând grădină, o lucra, săpând pământul, semănând semințe și din ostenelile mâinilor sale se hrănea.
Și s-a întâmplat de au venit odată o mulțime de păsări în grădina lui și-i mâncau verdețurile și semințele și pustiau de tot ostenelile sfântului. Pentru aceea sfântul rugându-se lui Dumnezeu, îndată păsările cele ce gustau din ostenelile lui cădeau din văzduh jos și nu puteau să zboare, ci zăceau întinse pe pământ. Iar câte se atingeau de semințele din grădină, acelea nu se mai puteau ridica în văzduh, ci ca de niște otravă fiind vătămate, se tăvăleau. Si era plin locul acela de mulțimea cea mare de păsări, ce căzuseră pe pământ. Iar după o vreme, fiindu-i milă cuviosului de păsări, ieșind din chilie, a zis către ele: „Duceți-vă de aici și să nu mai mâncați ostenelile monahicești”. Aceasta zicând sfântul, îndată toate păsările care zăceau la pământ, au zburat sus și de atunci nu se mai apropiau niciodată de grădina lui.
După aceea, aflând cuviosul apă într-o vale, a zidit acolo o biserică mică, în numele Sfântului Apostol Andrei, unde petrecând el în liniște și în gândirea de Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi, a fost adusă o fecioară îndrăcită, ai cărei părinți, căzând la picioarele sfântului, îl rugau să izgonească duhul cel necurat din fiica lor. Iar cuviosul, rugându-se lui Dumnezeu, îndată a alungat pe diavol din acea fecioară. Apoi către părinții ei a zis: „Acestea grăiește Duhul Sfânt, că în acest loc, după moartea mea, va fi o mănăstire de sfinte femei pustnice, a căror putere de rugăciuni va izgoni de aici toate taberele diavolești”. Această proorocie a sfântului s-a împlinit la vremea sa.
Într-una din zile, ieșind Cuviosul Isihie din chilia sa, a văzut un om trăgând cu boii un car mare, plin de multă povară. Din întâmplare, un bou, împiedicându-se cu picioarele, a căzut la pământ și nu putea să se scoale. Iar omul, alergând, se nevoia să-l scoale de la pământ, dar în zadar se ostenea, căci boul cel căzut rămăsese ca o piatră grea neclătită. Si slăbind omul acela de osteneală, a început a plânge. Aceasta văzând cuviosul, i s-a făcut milă de el și, apropiindu-se de bou, l-a netezit pe grumaz și i-a grăit acelui necuvântător ca unui cuvântător: „Scoală-te, leneșule, și săvârșește calea ta, ca nu cândva aflându-te vrăjmașul că ești netrebnic, să te facă unealtă a răutății sale”. Aceasta zicând, a făcut semnul Crucii asupra boului și îndată sculându-se, boul mergea, trăgând cu liniște carul cel încărcat. Deci, s-a minunat omul acela de aceasta și, închinându-se sfântului cu mulțumire, s-a dus cu bucurie în calea sa.
Iar sfântul, sporind din zi în zi spre mai bine și suindu-se spre săvârșirea faptei bune, s-a învrednicit a fi cu îngerii împreună vorbitor și a sa mutare către Dumnezeu mai înainte cu treizeci de zile de la îngerul lui Dumnezeu a știut-o. Pentru aceasta, umplându-se de mare bucurie, se gătea spre ieșire. Iar aproape de sfârșitul său, chemând ucenicii care viețuiseră cu el, i-a învățat din destul. După aceea, fiind miezul nopții, deodată a strălucit din cer lumină, nu numai la chilia sfântului, ci și în tot locul acela. Iar cuviosul cu veselie zicând cuvintele acestea: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu”, a trecut spre cereștile lăcașuri. Iar sfântul și cinstitul lui trup l-au îngropat în biserica cea mai sus numită, „a Sfântului Apostol Andrei”, în raclă de piatră, lângă sfintele uși.
După aceea Teofilact, episcopul Amasiei, a adus cinstitele moaște ale sfântului nestricate, în cetatea sa, și le-a pus de-a dreapta altarului, în anul de la facerea lumii șase mii trei sute, pe vremea împărăției lui Constantin și a Irinei (780-797). Iar în locul acela din pustie, unde s-a nevoit cuviosul, s-a făcut mănăstire de fecioare, după proorocia sfântului.
Tot în această zi, pomenim Aflarea cinstitei Cruci și a sfintelor piroane de către sfânta Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare
Împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim cu o mare cantitate de aur. Sf. Constantin i-a scris o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), prin care îi cerea să o ajute pe mama lui în toate felurile posibile ca să restaureze sfintele locuri creștine.
După sosirea în Ierusalim, împărăteasa a început să dărâme toate templele păgâne și să sfințească locurile murdărite de păgâni.
În căutarea ei după Crucea Dătătoare de Viață, împărăteasa a cercetat mai mulți creștini și evrei, fără să afle nimic pentru mai mult timp. În cele din urmă, un bătrân evreu numit Iuda i-a spus că crucea era îngropată în spatele templului lui Venus. Sf. Elena a dat ordin să se demoleze templul și să se facă săpături pe locul acela. În scurt timp au găsit Golgota și Mormântul Domnului. Nu departe de acel loc au găsit trei cruci, o scândură cu inscripția lui Pilat (Ioan 19:19) și patru piroane care au străpuns corpul Domnului.
Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie așezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost așezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toți au fost convinși că au găsit Crucea Dătătoare de Viață. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena și patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toți cei de față.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.