Sfinții zilei din calendarul ortodox sinaxar 6 septembrie: Minunea Sfântului Arhanghel Mihail care s-a făcut în Colose; Sfinții Mucenici Romil, Eudoxie, Zinon, Macarie și cei împreună cu dânșii; Sfântul Cuvios David, care mai înainte a fost tâlhar; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Kiev-Bratsk și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului Arapet (din Arabia). Despre toate acestea pe scurt puteți citi în continuare…
În luna septembrie, în ziua a șasea pomenim Minunea Sfântului Arhanghel Mihail care s-a făcut în Colose
La locul ce se cheamă Herotop, aproape de cetatea Colose, în Frigia, a fost din darul lui Dumnezeu, pe vremea Sfinților Apostoli, un izvor de apă făcător de minuni, dintru care multe tămăduiri primeau bolnavii, că la scăldătoarea Siloamului, iar deasupra izvorului era o biserică închinată Sfântului Arhanghel Mihail. Despre începuturile acestui izvor, o foarte veche tradiție spune că, în vremea când întunericul mulțimii idolilor stăpânea lumea și când singurul Dumnezeu adevărat, cu lumina cunoștinței Sale, a vrut să lumineze toată lumea și pe oamenii cei rătăciți să-i povățuiască la calea cea adevărată, atunci au fost trimiși Sfinții Apostoli Ioan Teologul și Filip, unul în Efes, iar altul în Ierapole, să propovăduiască și în acele părți Evanghelia Domnului Hristos. Deci, aducând cetățile lor la sfânta credință, înainte de a se duce la propovăduire în alte cetăți, stând ei la Herotop, au proorocit că peste tot locul acesta va străluci darul Sfântul Arhanghel Mihail, prin minunile ce se vor face acolo. Și, îndată după plecarea Sfinților Apostoli, a izvorât la locul acela, apă făcătoare de minuni, după proorocirea lor. Și începură a veni la locul acela mulți credincioși și necredincioși pentru minunile ce se făceau, care ca niște trâmbițe chemau la sine, cu mare glas. Și se tămăduiau neputințele oamenilor, primind sănătate, și mulți se botezau în numele Sfintei Treimi.
Între cei veniți a fost și un păgân din Laodiceea, a cărui fiică era mută din naștere, chemat fiind printr-o strălucitoare vedenie de noapte, de Arhanghelul însuși. Și, dezlegându-se limba fiicei sale, păgânul în semn de mulțumire a zidit deasupra izvorului aceluia o prea frumoasă biserică, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, cu toată buna podoaba înfrumusețând-o, iar el s-a botezat în sfânta credință.
Fapte ca acestea umpleau de pizmă pe păgânii închinători la idoli, din Colose, care chibzuiau ce ar putea face ca să stăvilească năvala celor credincioși la această biserică. Și ura lor se îndreptă împotriva cinstitului slujitor al bisericii de acolo, preotul Arhip, un om cu viața sfântă, care încă din copilărie se află în slujba acelei biserici și care acum era un minunat propovăduitor al dreptei credințe, aducând pe mulți la Hristos. Drept aceea, în repetate rânduri dușmanii credinței au încercat să-l piardă, dar acesta s-a izbăvit cu paza Arhanghelului. Deci, fiind cuprinși de pizmă pentru minunile ce se făceau la biserica Arhanghelului, păgânii au pus la cale, în cele din urmă, să abată asupra bisericii răul care curgea pe aproape, ca să înece biserica și să piardă și pe Arhip, bărbatul cel cinstit de acolo. S-a arătat însă dumnezeiescul Arhistrateg însuși și, poruncind lui Arhip să se îmbărbăteze, a lovit cu un toiag piatra cea mare pe care se sprijinea altarul bisericii, deschizând o prăpastie fără fund. Și făcând cale apei printr-însa a izbăvit astfel de la pieire și biserica sa și pe slujitorul ei. Și de atunci s-a numit locul acela „Hones”, adică „mistuire”, că acolo de la minunea lucrării Sfântului Arhanghel, apele se mistuie în piatră, fără sfârșit, veacuri de-a rândul. Dumnezeului nostru slavă!
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Romil, Eudoxie, Zinon, Macarie și cei împreună cu dânșii
Sfântul Gomil a fost, pe vremea împărăției lui Traian Cezarul, mai mare în casele împărătești. Iar când Traian era cu mulțimea oștirilor sale în părțile Răsăritului, împăcând cu sine pe iviri, pe sabromiți, pe osdroeni, pe arabi și alte popoare, atunci numărându-și ostașii, a aflat între ei unsprezece mii de creștini care mărturiseau pe Hristos și se lepădau de închinăciunea idolilor. Pe aceștia toți i-a trimis în Armenia cu necinste, nădăjduind că pentru această necinste se vor lepăda de Hristos și vor jertfi la idoli, ca să fie puși iarăși în rânduiala lor ostășească și să fie cinstiți de dânsul. Iar Gomil, fiind mai mare în rang, a mers înaintea împăratului și l-a ocărât pentru păgânătate și pentru acel lucru fără de socoteală, căci, ieșind la război, singur își împuținează oastea. Și s-a mărturisit pe sine că este creștin și gata a muri pentru numele lui Iisus Hristos, Dumnezeu. Mâniindu-se împăratul asupra lui a poruncit să-l bată fără de milă. Apoi l-a osândit la moarte și îi tăiară cinstitul lui cap. Iar pe creștinii trimiși la surghiun i-au pierdut cu felurite morți, dintre care zece mii au fost răstigniți în pustia muntelui Ararat din Armenia, iar pe cei rămași i-au omorât cu alte munci.
Sfântul Eudoxie a fost pe vremea împărăției lui Dioclețian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieșit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muți și fără glas. Atunci mulți din cei credincioși au voit să trăiască mai bine în pustietăți și în munți cu fiarele, decât cu oamenii cei fărădelege prin cetăți. Cei mai mulți din dregători și din oamenii slăviți, lăsându-și dregătoriile și casele lor, se ascundeau prin locuri neștiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsându-și această cinste, se ascunse cu femeia și cu copiii săi de păgâni, fugind de mânia împărătească.
Fiind pârât la ighemonul Melitinei, ostașii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întâmpinat în cale și a fost întrebat de dânșii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzând că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: „De vă veți abate la mine să mâncați pâine în casa mea și să vă odihniți de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că știu unde se ascunde cu casa sa”. Auzind ei s-au abătut la dânsul și, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirându-se, ziseră: „Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deși te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, știindu-te, să-i spună”.
Vrând ei să se ducă, i-a oprit pe dânșii, zicând: „Așteptați-mă, fraților, că merg și eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemându-mă la nevoința mucenicească ca să fiu mărturisitor și martor al numelui Său Celui sfânt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-ați fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutați pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întâmplat să vă întâmpin pe voi. Dar acestea toate sunt semn că așa este bunăvoința lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dânsul până la sânge”. Apoi, chemând pe soția sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi și pe prieteni, le-a zis lor: „Vremea mi-a fost altă-dată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau de față și să mă dau în mâinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge și fie precum Domnul meu va voi să rânduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu”.
Apoi a poruncit și a pus în rânduială toate cele pentru casă, pentru fii și pentru slugi, învățându-i pe ei cum să viețuiască după dânsul cu fapte bune, în frica și dragostea de Dumnezeu. Iar la sfârșit a poruncit soției sale să nu plângă, nici să nu se tânguiască când va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie și în veselie, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luând pe sine îmbrăcămintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele și brâul cel ostășesc, s-a îmbrăcat așa precum se cade unui comite și și-a lăsat nu numai casa, femeia și copiii, ci și slugile și prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său. Ce jale era acolo, când se despărțeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plângeau toți pentru dânsul, luându-și cel din urmă rămas bun unul de la altul, știind că de-acum el nu se va mai întoarce la dânșii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre ușurare. Aceea că se sârguia să pătimească pentru Hristos și, dorind să fie purtător de biruință, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.
Despărțindu-se de toți, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostașii. Iar Vasilisa, soția lui, îl urma de departe, vrând să-i vadă nevoința. Și mergeau cu dânsul și doi iubiți prieteni, Zinon și Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.
Deci, stând fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicându-i: „Bucură-te, comite Eudoxie!” Iar mucenicul i-a răspuns: „Bucură-te și tu, ighemoane!” iar ighemonul i-a zis: „Am pus la probă onoarea ta, ca să împlinești porunca împărătească și precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, și celui cu chip de soare, Apolon, și iubitei fete, Artemida”. Răspuns-a sfântul: „Eu, unuia Dumnezeu, în trei fețe preamărit, știu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea și dă viață și mântuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numești zei sunt lemne și pietre și cu nimic nu se deosebesc de un lucru neânsuflețit oarecare”. A zis ighemonul: „Eu te învăț pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar și pe împărat îl socotești a fi nimic; încă aud că, aducând înăuntru o credință nouă, amăgești pe mulți cu aceea”.
Acestea zicându-le ighemonul și-a întors privirea asupra mulțimii ostașilor cei ce erau acolo și le-a zis cu mânie: „Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hainele cele ostășești, că nu este vrednic de dânsele, și să se socotească pe sine că este gol și căzut dintr-o asemenea cinste”. Nelegiuitul zicea aceasta, vrând să descurajeze pe Sfântul Eudoxie, crezând că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împăratului lor, decât numai singur Eudoxie care, rușinându-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea și rânduiala sa. Dar prigonitorul însuși s-a rușinat de cele ce grăise, căci Sfântul Eudoxie depuse brâul care-i îndreptățea rangul de comite în fața schingiuitorului și cu el împreună și cei 1 104 ostași de sub comanda lui, care erau creștini în taină, aprinși fiind atunci și gata cu duhurile ca și de trupurile lor să se dezbrace, punându-și sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Deci, prigonitorul s-a îndoit văzând deodată atâta mulțime a mărturisitorilor numelui lui Hristos și, lăsând a-i întreba pe dânșii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Dioclețian, înștiințându-l de aceasta și întrebându-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a trimis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, șezând la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, și i-a zis lui: „Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să lași netrebnica iubire de ceartă și nebuna împotrivire și de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să știi că vei jertfi chiar și nevrând, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare”. Și a început apoi a-i număra câte una; întâi legăturile și temnițele înfricoșate, bătăile și strujirile; apoi arderile cu foc și toate chinurile cumplite care sunt înfricoșate nu numai vederii, dar și auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: „Bârfești, ighemoane, spunându-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sunt chinuri copilărești, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoințe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrâșnirea dinților și de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu și se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sunt jucării și focul cu care tu mă îngrozești este cu mult mai rece decât focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de ușă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem și apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă și raza cea însuflețită; și în locul celor vremelnice voi moșteni bunătățile cele veșnice. Deci, să știi cu dinadinsul că idolilor voștri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul și argintul cel făcut de mâna meșterului”. Iar ighemonul a zis: „Blândețele mele ațâță nebunia ta, că ești cu atâta îndrăzneală, încât necinstești și ocărăști pe zei, pe împărat și pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinsti-rea zeilor și pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate”.
Și a poruncit ca pe Sfântul Eudoxie întinzându-l în patru părți, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spânzurându-l, să-l strujească pe coaste cu unelte de fier ascuțite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniță. Iar după câteva zile iarăși, scoțându-l pe el la întrebare, l-a aflat neclintit în credință, ca pe un stâlp nemișcat și ca o cetate tare; și a poruncit ca cu șine de fier să-l bată peste grumajii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decât moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osândit.
Când îl duceau pe sfânt la locul tăierii, el se ruga așa: „Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel și ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulți mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea și nu-mi defăima sângele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ție”. Acestea grăindu-le Sfântul, uitându-se înapoi, a văzut pe soția sa urmându-i și tânguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate așa precum le văzuse el mai înainte și i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul și să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plângă pentru ieșirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare și cu alte podoabe să se înfrumusețeze pe sine. Apoi văzând pe iubitul său prieten, Zinon, tânguindu-se pentru dânsul, a strigat către el: „Iubite Zinone! Nu plânge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărți pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viața cea veșnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon și cu mare glas a început a striga: „Și eu sunt creștin, mărturisesc pe Hristos și pentru El voiesc a muri. Și îndată fu prins de slugile cele păgâne și spus ighemonului.” Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie și pe el. Deci a suferit tăiere mai întâi Zinon rugându-se pentru dânsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimițându-și înainte la cer pe prietenul său, și-a plecat și el capul sub sabie și a luat fericitul sfârșit.
Au fost tăiați atunci și alți sfinți mucenici care, cu îndrăzneală, au mărturisit pe Hristos, și au fost lăsați neîngropați. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luând trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărât. Pentru acest lucru, fiind prinsă și dusă la ighemon, a mărturisit și ea pe Dumnezeu și a ocărât pe idoli și pe cinstitorii lor, vrând să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: „Știu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni și, deși ești vrednică de moarte, nu voi face aceasta”. Iar ea i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos vede dorința mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun și cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi”. Și a izgonit-o pe ea de la fața ighemonului.
Iar după șapte zile i s-a arătat ei Sfântul Eudoxie în vis, zicându-i: „Să spui lui Macarie, prietenul și păzitorul casei noastre, să meargă la curte și pe aceeași cale după noi să se grăbească, că iată îl așteptăm pe el”. De aceasta când a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon și a mărturisit că este creștin și ucenic al lui Eudoxie. Văzându-l prigonitorul și auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca cu sabia să-i taie capul. Și așa s-a dus după Eudoxie și după Zinon, la bunul purtător de nevoință Hristos, Domnul nostru, Căruia și Vasilisa, plăcându-i, s-a sfârșit în buna mărturisire și a stat în ceata sfinților, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios David, care mai înainte a fost tâlhar
Acest bun și cuvios părinte David a fost mai înainte tâlhar. petrecând în pustia Ermopoliei și făcând multe răutăți, pe mulți ucidea, că era atât de rău și de sălbatic, încât nimeni altul din vremea lui nu-l întrecea, pentru că avea cu sine tovarăși mai mulți de treizeci, care făceau tâlhării cu dânsul. Odată, șezând în munte cu dânșii și cugetând la viața lui, s-a temut foarte mult de Dumnezeu. Venindu-și apoi în sine, a lăsat pe toți cei ce erau cu dânsul și a mers la o mănăstire, unde, bătând în poartă, a ieșit portarul și l-a întrebat: „Ce voiești?” Iar David a răspuns: „Voiesc să fiu călugăr”.
Si ducându-se, portarul a vorbit de dânsul egumenului. Venind, egumenul l-a văzut că este om bătrân și i-a zis: „Nu vei putea să stai aici, pentru că frații au multă osteneală și mare înfrânare, iar tu ai alte deprinderi, și pravilele mănăstirești n-o să le poți păzi”. Iar el se ruga, zicând: „Toate cele ce-mi veți porunci le voi face, numai să mă primiți”. Dar egumenul îl înlătura mereu, zicând: „Nu vei putea cu nici un chip să viețuiești cu noi”. Atunci a zis către egumen: „Să știi, părinte, că eu sunt David, căpitanul de tâlhari, și am venit la voi ca să-mi plâng păcatele mele; iar de nu vreți să mă primiți, vă spun cu jurământ, să știți că mă voi duce iarăși la lucrul meu de mai înainte și voi aduce cu mine pe tâlharii pe care-i am și pe toți vă voi risipi împreună cu mănăstirea voastră”.
Auzind aceasta, egumenul l-a primit în mănăstire și l-a tuns în îngerescul chip. Deci a început David a se nevoi cu înfrânare și a se deprinde cu smerenia și, în puțină vreme, i-a întrecut pe toți călugării din mănăstire cu faptele bune și era la toți folositor cu viața și cu cuvântul.
Șezând el odată în chilie, i-a stat înainte Arhanghelul Gavriil și i-a zis: „Davide, Davide, ți-a iertat Domnul păcatele tale și de acum vei face minuni! ” Iar David a răspuns către înger: „Nu pot să cred că mi-a iertat Domnul păcatele mele în atât de puțină vreme, că sunt foarte grele și mai multe decât nisipul mării”. Iar arhanghelul i-a zis: „Eu sunt Arhanghelul Gavriil, care și pe Zaharia, cel ce nu credea cuvintele mele, nu l-am cruțat, ci i-am legat limba spre pedeapsă, ca să creadă cele grăite de mine; dar pe tine oare te voi cruța? Deci de acum să fii mut”. Iar David s-a închinat și a zis către înger: „Când am fost tâlhar și făceam necuvioase lucruri și am vărsat mult sânge, atunci nu mi-ai legat limba care nu aducea slavă lui Dumnezeu, iar acum, când voiesc să slujesc Domnului și să-I aduc laudă, îmi legi limba ca să nu vorbesc?” I-a grăit îngerul: „Să grăiești numai când vei slăvi pe Dumnezeu și când te vei ruga Lui cu rânduială, iar afară de acestea să taci”.
Așa pedepsindu-l, îngerul s-a dus, iar el a dat mulțumire lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale și s-a liniștit. După aceea, multe minuni a făcut cu darul lui Dumnezeu. Pe cei orbi i-a luminat, pe cei ologi i-a făcut a umbla și pe cei îndrăciți i-a tămăduit, Și cânta în biserică cântări în vremea slujbei de rugăciune, însă, ca un al doilea Zaharia, alt cuvânt nu putea să grăiască. Apoi a trecut la Domnul și acum, stând înaintea Lui, fără tăcere se roagă pentru noi. Cu ale cărui rugăciuni să ne ajute nouă a câștiga de la Domnul multă milă. Amin.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Kiev-Bratsk
Icoana Maicii Domnului din Kiev-Bratsk este prăznuită pe 6 septembrie.
Icoana Maicii Domnului din Kiev-Bratsk a fost așezată la început în Biserica Sfinților Boris și Gleb din orașul Vyshgorod (lângă Kiev), unde a apărut în mod miraculos în anul 1654.
În anul 1662, când Rusia era în război cu Polonia (1659-1667), orașul a fost ocupat de tătarii din Crimeea, care luptau de partea poloneză, provocând pierderi grele. Sfânta Biserică cu hramul Purtătorilor de pătimiri Boris și Gleb a fost pângărită și distrusă. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu a păstrat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a fost dinainte scoasă din biserică și purtată de-a lungul Niprului. Moaștele sfinților au fost ascunse sub o criptă.
Râul a purtat icoana până la sectorul Podol din Kiev, de unde a fost preluată cu bucurie de către creștinii ortodocși care au dus-o la Mănăstirea Bratsk. Descrierea icoanei se găsește în registrul de proprietate al bisericii Mănăstirii Kiev-Bratsk, din anul 1807.
Există un imn despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Kiev-Bratsk, alcătuit imediat după anul 1692.
Icoana Maicii Domnului din Kiev-Bratsk este prăznuită de patru ori în timpul anului: 6 septembrie, 10 mai, 2 iunie și sâmbăta din săptămâna a cincea a Postului Mare. Toate aceste zile sunt închinate arătării miraculoase din anul 1654 a sfintei icoane.
Icoana originală nu a fost conservată. Copia a fost pictată urmând întru totul originalul și este în prezent așezată în Mănăstirea Acoperământului Maicii Domnului din Kiev.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului Arapet (din Arabia)
Icoana Maicii Domnului „Arapet” sau „din Arabia” este prăznuită pe 6 septembrie.
Icoana Maicii Domnului „Arapet” sau „din Arabia” este una dintre cele mai vechi icoane ale Bisericii Ortodoxe. Tradiția spune că icoana Maicii Domnului „Arapet” sau „din Arabia” a apărut în timp ce Sfântul Apostol Toma (6 octombrie) creștina Etiopia, Arabia și India.
În loc de cele trei stele care apar în mod normal pe mantia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (care semnifică pururea fecioria Maicii Domnului), pe veșmânt apar trei medalioane care înfățișează capetele unor îngeri. Pruncul Hristos este înfățișat în brațele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcat cu un veșmânt roșu, partea superioară a corpului și picioarele rămânând descoperite. El ține mâna dreaptă peste umărul Maicii Sale. În unele copii ale icoanei, Maica Domnului este înfățișată cu o coroană regală pe cap.
Această icoană se aseamănă la aspectul veșmântului cu icoanele Maicii Domnului „Întru naștere fecioria ai păzit” (17 octombrie) și „Prealăudată Maică” (6 octombrie).
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.