Sfinții zilei – Sinaxar 7 august

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 7 august: Sfântul Cuvios Mucenic Dometie Persul și cei doi ucenici ai săi; Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla; Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul; Sfântul Cuvios Nicanor, ocrotitorul copiilor; Sfânta Cuvioasă Irina, împărăteasa icoanelor; Sfântul Cuvios Antonie de la Optina; Sfinții Mucenici Marin ostașul și Asterie senatorul; Sfântul Cuvios Or monahul; Sfântul Cuvios Pimen, cel cu multe dureri; Sfântul Sfințit Mucenic Narcis, arhiepiscopul Ierusalimului și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Valaam. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna august, în ziua a șaptea, pomenim pe Sfântul Cuvios Mucenic Dometie Persul și cei doi ucenici ai săi

Acest cuvios a trăit pe vremea marelui împărat Constantin și era de neam pers. El s-a povățuit la credința creștinească de un oarecare creștin, Uar. Astfel și-a lăsat părinteasca păgînătate și rudeniile, a mers la hotarele grecești, în cetatea care se numea Nisibe și, intrînd într-o mînăstire, a primit Sfîntul Botez și, îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, a petrecut în toată nevoința pustniceștii vieți. Dar prin zavistia și asupririle diavolului viclean, urîndu-se de monahii ce erau acolo, a fugit și a mers în mînăstirea Sfinților Mucenici Serghie și Vah, în cetatea lui Teodosie, ce urma vieții arhimandritului Nurvel, despre care se spune că 60 de ani n-a gustat fiertură și dormea foarte puțin, stînd rezemat în toiagul său.

De acel arhimandrit s-a hirotonit diacon, Cuviosul Dometie, iar cînd s-a înștiințat că arhiereul voiește să-l silească la preoție, s-a dus de acolo și s-a suit într-un munte pustiu, unde viețuia întru Dumnezeu, suferind arșița, frigul și toate schimbările văzduhului.

Apoi, intrînd într-o peșteră, petrecea acolo săvîrșind multe minuni în numele lui Hristos, pentru că dădea tămăduiri celor ce veneau la dînsul și îi aducea de la înșelăciunea idolească la credința în Hristos. Cînd a mers acolo Iulian, lepădatul de Dumnezeu, înștiințîndu-se de cele ce făcea sfîntul, a poruncit să-l omoare cu pietre. Ducîndu-se trimișii, au aflat pe sfîntul părinte cu cei doi ucenici ai lui făcîndu-și cîntarea cuviincioasă a ceasului al treilea, și, năvălind asupra lor, i-au omorît cu pietre.

Astfel și-a săvîrșit alergarea cea plăcută lui Dumnezeu Cuviosul Dometie, împreună cu cei doi ucenici ai lui.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla

Cuvioasa Teodora de la Sihla este cea mai aleasă călugăriță sfântă pe care au odrăslit-o mânăstirile românești. S-a născut în satul Vânători–Neamț, în prima jumătate a secolului XVII. Tatăl ei, Ștefan Joldea, era armaș al cetății Neamțului. După moartea surorii sale Maghița (Marghiolița), Teodora a fost căsătorită cu un tânăr din Ismail. Dar, neavând copii, s-au dus amândoi la mânăstire. Fericita Teodora a îmbrăcat haina călugărească la Schitul Vărzărești–Râmnicu Sărat, iar soțul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului – Buzău, cu numele de Elefterie.

Risipindu-se schitul de către turci, Teodora s-a făcut pustnică în Munții Buzăului. Apoi, retrăgându-se în ținutul Neamț, a sihăstrit singură ca la 30 de ani într-o peșteră din Munții Sihlei, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Deci, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat din viața aceasta în primele decenii ale secolului XVIII și a fost îngropată în peșteră. Apoi, după un timp, moaștele sfintei au fost puse spre închinare.

Prin anii 1828-1834, când Principatele Române erau sub ocupație rusească sau mai târziu, în anii 1853-1856, cinstitele moaște ale Sfintei Teodora au fost duse în vestita mănăstire Pecersca din Kiev. În anul 1992 Biserica Ortodoxă Română a canonizat-o cu zi de prăznuire 7 august.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul

Cuviosul Pafnutie, vestit iconar cunoscut cu numele de Pârvu ,,Mutul”, s-a născut în Câmpulung-Muscel, la 12 octombrie 1657, ca fiu al preotului Ioan Pârvescu (1623-1702) și al credincioasei sale soții, al cărei nume nu s-a păstrat. La botez a primit numele nașului său, marele vistiernic Pârvu Vlădescu, un creștin evlavios și ctitor de biserici. Crucea încercărilor s-a abătut asupra familiei preotului Ioan, când preoteasa acestuia a trecut la Domnul ca o muceniță, născând pe al șaselea copil.

Boala a secerat apoi pe cinci dintre ei, Pârvu fiind singurul rămas în viață. Prin urmare, preotul Ioan Pârvescu s-a călugărit la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, luând cu sine și pe fiul său Pârvu, în vârstă de 11 ani. La școala acelei mănăstiri s-a deprins cu cititul și scrisul, dar și cu cele dintâi taine ale zugrăviei, adică ale picturii bisericești, alături de monahul Evghenie, care l-a luat lângă sine, pe schele, punându-i în mâini scoica pentru amestecat culorile și găsindu-l înzestrat pentru iconografie.

La împlinirea vârstei de 18 ani, Pârvu și-a îndreptat pașii spre pământul binecuvântat al Moldovei, trimis să învețe zugrăvia în Bucovina, cu un vestit meșter rus. Acolo a deprins tainele pictării icoanelor și a luat ca pildă de iconografie numeroasele mănăstiri și biserici bucovinene, împodobite cu picturi interioare și exterioare. După 5 ani s-a întors din Moldova, devenind pentru scurt timp pictor de curte al boierilor Vlădești, urmașii nașului său.

Din această perioadă, datează și cea dintâi pictură a sa la biserica Mănăstirii Aninoasa (jud. Argeș). Apoi, alături de monahul Evghenie, primul său dascăl, a pictat biserica Mănăstirii Negru Vodă (oraș Câmpulung-Muscel, jud. Argeș).

Fiind recomandat familiei domnești a Cantacuzinilor, a zugrăvit mai multe ctitorii ale acestora, dar și unele ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, și anume: mănăstirile Cotroceni (București), Mărgineni (azi penitenciar, com. I. L. Caragiale, jud. Dâmbovița), Sinaia (jud. Prahova), Colțea (București), Berca (jud. Buzău), Schitul Poiana (com. Poiana Câmpina, jud. Prahova), Schitul Lespezi (oraș Comarnic, jud. Prahova) și Bordești (jud. Vrancea), bisericile de mir de la Filipeștii de Târg (distrusă, jud. Prahova), Filipeștii de Pădure (jud. Prahova), Călinești (com. Florești, jud. Prahova) și Măgureni (jud. Prahova), biserica Adormirea Maicii Domnului, din Râmnicu Sărat (jud. Buzău) și biserica de la Fundenii Doamnei (com. Dobroești, jud. Ilfov); biserica Mănăstirii Mamu (com. Lungești, jud. Vâlcea), precum și biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

De asemenea, alături de fresce, Pârvu Mutu a pictat și icoane pe lemn. Dintre ele, cea mai cunoscută se află la Mănăstirea Sinaia: icoana Sfintei Treimi (numită și Sfânta Troiță, Cina din Mamvri sau Filoxenia lui Avraam), inspirată de icoana asemănătoare a Sfântului Andrei Rubliov, din Rusia (sec. XV).

Pârvu Pârvescu a primit supranumele de Mutul nu pentru că ar fi fost mut, ci deoarece picta fără să vorbească și fără să mănânce, adică în post și rugăciune. Dacă spunea vreun cuvânt sau gusta hrană, întrerupea lucrul în ziua respectivă. Astfel, făcea mai lucrător darul primit de la Dumnezeu, dobândind har pentru nevoința sa și iscusință în lucrarea iconografiei.

Stabilit în cele din urmă în București, a ajuns dascăl la propria sa școală de zugrăvie, în care a format mai mulți ucenici. Căsătorit cu credincioasa Tudora, a avut doi copii, Pârvu și Gheorghe, dar la scurt timp a avut de purtat și el, precum odinioară tatăl său, crucea încercărilor vieții. Soția sa, Tudora, a trecut la cele veșnice, iar el a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, în timpul căruia a postit și s-a rugat stăruitor.

La întoarcere, în anul 1718, luminat de harul lui Dumnezeu, intră în monahism la Mănăstirea Mărgineni, împreună cu fiul său cel mai mic. Pârvu primește numele de Pafnutie, iar fiul său, Gheorghe, pe cel de Gherasim. La Mărgineni, monahul Pafnutie, dovedind o vastă cultură și cunoașterea de limbi străine, se îndeletnicește și cu traducerea în românește a unor texte din vasta bibliotecă înființată acolo de Cantacuzini.

În 1731, după 13 ani de nevoință, rabdă o nouă încercare: fiul său, monahul Gherasim, trece la cele veșnice. Înțelegând pe deplin deșertăciunea lumii și fugind de laudele oamenilor, Cuviosul Pafnutie a căutat și mai multă însingurare, trebuincioasă pentru rugăciunea cea de taină a inimii și, luând binecuvântarea starețului Cosma, s-a îndreptat spre schitul mai depărtat de lume, din inima codrilor, Robaia (com. Mușătești, jud. Argeș). Acolo a primit marea schimă călugărească și s-a nevoit încă patru ani în rugăciune, tăcere, răbdare și smerenie, trecând la Domnul în anul 1735.

Cuviosul Pafnutie – Pârvu, iconarul de la Robaia, a fost recunoscut drept cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor și dascăl al unei școli de iconografie bizantină cu specific național, dar și ca un mare trăitor al Ortodoxiei românești. Luând aminte la viața virtuoasă, la nevoința și lucrarea Cuviosului Pafnutie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor bisericești, rânduindu-i zi de pomenire în data de 7 august.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Nicanor, ocrotitorul copiilor

Sfântul Nicanor, cuviosul făcător-de-minuni din Zavorda, este prăznuit anual în data de 7 august. Sfântul s-a născut în anul 1491, în Tesalonic. Părinții săi, Ioan și Maria, doi credincioși înstăriți, au întâmpinat mari greutăți în a dobândi prunci. După mulți ani de rugăciuni, posturi și fapte bune, cei doi au dobândit de la Dumnezeu un băiat, pe care l-au botezat Nicolae.

Dorind a avea o viețuire creștină, părinții săi l-au dat pe băiat în grija unui învățător creștin. Încă din fragedă vârstă, tânărul Nicolae și-a manifestat dorința de a intra în mănăstire. Pentru aceasta, el se va deprinde rapid cu rugăciunile îndelungate, cu posturile, cu privegherile și cu studiul sfânt.

Pe când tânărul avea numai 20 de ani, tatăl său a trecut la cele veșnice, iar, la scurt timp, și mama sa. Văzându-se unic moștenitor al unei mari averi, tânărul va împărți întregul avut săracilor și orfanilor, după care va lua drumul mănăstirii, primind numele Nicanor. Datorită viețuirii lui înalte, mulți au început a-l căuta, pentru sfătuire și binecuvântare.

Vestea despre monahul nevoitor Nicanor a ajuns până la mitropolitul din Tesalonic, care îl va și hirotoni diacon, iar mai apoi preot, păstrându-l lângă dânsul. Cu toate acestea, sfântul își dorea încă o viață sihăstrească, liniștită și tăcută. Astfel, într-o noapte, pe când sfântul se ruga și priveghea, o voce dumnezeiască i-a spus: „Mergi în muntele Kalistratos, pentru a duce luptele cele înalte.”

La numai cei 27 de ani ai săi, părintele Nicanor a plecat spre destinația revelată împreună cu Sfântul Dionisie din Olimp. Pe cale însă, prin mijlocirea lui Dumnezeu, drumurile celor doi se vor separa, numai Nicanor ajungând în Muntele Kalistratos, cunoscut și sub denumirea de muntele Vermion sau Grevena. Ajuns în muntele pustiu, tânărul își va săpa singur o peșteră sihăstrească, în pieptul muntelui stâncos, deasupra apelor râului Aliakmonas. Deși ducea viață pustnicească, sfântul cobora uneori în satele din împrejurimi, pentru a-i întări în credință pe creștinii greu încercați de vremuri.

Într-o noapte, tot în vremea rugăciunii, o voce dumnezeiască i-a cerut să urce pe culmea muntelui, să afle o icoana cu Mântuitorul Iisus Hristos; această icoană fusese ascunsă în munte încă din vremea iconoclaștilor. Aflând icoana, Dumnezeu i-a cerut sfântului să zidească pe acel loc o mănăstire. Astfel, sfântul va zidi mănăstirea închinată Schimbării la Față a Domnului.

Sfântul Cuvios Nicanor a trecut la cele veșnice în ziua de 7 august 1549, la vârsta de numai 58 de ani. Sfintele sale moaște sunt păstrate, cu mare evlavie, în capela închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în incinta mănăstirii sale.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Irina, împărăteasa icoanelor

Liturghia și icoana sunt cele două mari coordonate ale creștinismului răsăritean, prin amândouă Însuși Mântuitorul Iisus Hristos devenind prezență reală în mijlocul comunității euharistice. Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Și Cuvântul trup S-a făcut”(Ioan 1, 14). Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime, este reprezentat – pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat, ci și om adevărat, care a luat trup omenesc „pentru noi și a noastră mântuire”, așa cum spunem în Simbolul de Credință. O credință mărturisită de aproape două milenii, dar care nu a fost lipsită de împotriviri, erezii și discuții care au înfierbântat un întreg imperiu. Secolele VIII și IX sunt amintite în conștiința creștinismului, cel puțin pentru partea răsăriteană, ca fiind periada disputei iconoclaste.

Timp de aproape două secole, Sfinți, teologi, ierarhi, monahi, oameni simpli au apărat iubitele lor icoane, concluzia și hotărârea lor definitivă luându-se la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din anul 787.

Alături de efortul sinodalilor de a restabili învățătura corectă, ortodoxă, cu privire la teologia icoanei, contextul politic a adus în scenă numele unei împărătese care și-a legat viața de cinstirea lui Dumnezeu, prin intermediul icoanelor. Prăznuită de către Biserică în ziua de 7 august, Sfânta Împărăteasă Irina a fost soția împăratului bizantin Leon al IV-lea Khazarul, unul dintre cei mai aprigi persecutori ai cultului sfintelor icoane. La moartea împăratului, Irina a devenit regentă în numele fiului ei, viitorul împărat Constantin al VI-lea. Una dintre primele decizii luate de către noua împărăteasă a fost readucerea icoanelor în biserici, în casele și viața creștinilor.

Marele merit al împărătesei Irina a fost convocarea Sinodului al VII-lea ecumenic, întrunit la Niceea, în Asia Mică, acolo unde s-au adunat 350 de episcopi ortodocși din toată lumea creștină. În cadru oficial, cu garantarea Împărătesei Irina, lupta împotriva icoanelor a fost condamnată ca fiind erezie, fiind restabilit cultul sfintelor icoane: „Noi păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise. Între ele se află și zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinței în întruparea adevărată și nu închipuită a lui Dumnezeu Cuvântul (…) hotărâm cu toată grija și acrivia: împreună cu imaginea cinstitei și de viață făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună și: cinstitele și sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase și veșminte, pe ziduri și scânduri, în case și pe drumuri; icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiților îngeri și ale tuturor sfinților și drepților bărbați”.

Pe baza acestei realități istorice, Biserica a hotărât cinstirea Împărătesei Irina ca sfântă, trecându-o în sinaxarul său. Sfânta Irina rămâne model de curaj și tărie. Într-o lume condusă de bărbați, sfânta a avut curajul să repună în Biserici icoanele. De aceea, peste veacuri, a rămas drept „Sfânta Irina – Împărăteasa icoanelor”.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Antonie de la Optina

Cuviosul părintele nostru Antonie (în lume Alexandru Ivanovici Putilov) s-a născut la 9 martie 1795, în orașul Tutaev (fostul oraș Romanov), din gubernia Iaroslav. Părinții săi, Ivan Grigorievici și Ana Ivanovna Putilov, au fost oameni evlavioși și cucernici, care și-au educat copii în frica de Dumnezeu și în duhul Ortodoxiei, în copilărie și în adolescență Alexandru s-a arătat a fi destul de liniștit și timid. Chemarea către viața monahală a simțit-o încă în copilărie, lucru favorizat și de exemplul rudelor și fraților săi care s-au dedicat vieții monahale.

În timpul invaziei francezilor din anul 1812, Alexandru era la Moscova și a avut mult de suferit. A fugit la Rostov, la rudele sale, iar de acolo în scurtă vreme în pădurile de la Roslavsk, unde deja se nevoia de cinci ani fratele său mai mare, Timotei, viitorul egumen al Sihăstriei Optina, Preacuviosul Moise. Făcând față la patru ani de încercări, la 2 februarie 1820 Alexandru a fost tuns dându-i-se numele de Antonie. Împlinind voia temătorului de Dumnezeu episcop Filaret de Kaluga, în data de 3 iunie 1821 Cuvioșii Moise și Antonie pornesc spre Sihăstria Optina, pentru a întemeia pe lângă această mănăstire un schit.

Locul a fost ales la 170 de stânjeni înspre răsărit de mănăstire, într-o pădure deasă. Curățind locul de pădure, pustnicii au construit o chilie mică și au ridicat biserica în cinstea Sfântului Ioan, înainte Mergătorul Domnului, iar apoi au început să construiască și clădirile cu chilii pentru frați. În anul 1825, după numirea Cuviosului Moise ca proestos al Sihăstriei Optina, Cuviosul Antonie a fost desemnat conducător al schitului. În nou înălțatul schit au început să se adune din diferite părți părinți înțelepți în viața monahală și încercați în nevoințe duhovnicești. La ostenelile de bună voie și nevoințele monahale ale Cuviosului Antonie s-a adăugat în scurt timp și crucea grea a bolii îndelungate.

În decembrie 1839, Prea Sfințitul Nicolae, episcopul de Kaluga, l-a rânduit în mod neașteptat egumen al Mănăstirii Cernoostrovsk din Maloiaroslav. Conducând obștea în vreme ce era bolnav, Cuviosul Antonie a așezat o bază solidă pentru bunăstarea mănăstirii. De asemeni, a terminat înfrumusețarea exterioară a mănăstirii, începută de înaintașul său. Uneori Cuviosul Antonie mergea cu treburi bisericești la Moscova, unde se învrednicea de binecuvântarea arhipăstorului și atenția Mitropolitului Filaret. Văzând de fiecare dată înrăutățirea sănătății proestosului de la Iaroslav, Prea Sfințitul a hotărât să mijlocească pentru el pe lângă episcopul de Kaluga, pentru a fi eliberat de ascultarea mai presus de puterile sale. Și Cuviosul Antonie s-a întors la Sihăstria Optina.

Starețul Antonie a început să-și petreacă în continuare viața într-o nevoință aspră, din care cauza durerea de picioare i s-a întețit. Picioarele îi erau acoperite cu răni și uneori îi sângerau foarte tare. Mulți, văzându-i fața mereu luminoasă și auzind vorbirea să vioaie, nu realizau ce nevoitor mare au înaintea lor.

Ca un mare iubitor al tăcerii, Cuviosul Antonie iubea viața retrasă, petrecută în nevoințe de rugăciune, lectura și cugetare la Dumnezeu. Însă darurile sale duhovnicești atrăgeau la dânsul o mulțime de pelerini, care doreau să primească binecuvântare și îndrumare duhovnicească. Sunt motive temeinice ce ne încredințează că Starețul Antonie avea o mare îndrăzneală în rugăciune către Dumnezeu, că s-a învrednicit de vedenii duhovnicești și alte vizite binecuvântate.

La 9 martie 1865, când starețul a împlinit 70 de ani, după o cercare de sine care a durat trei ani, el a primit marea schimă. Din cauza bolii, tunderea s-a săvârșit în chilia sa, de către proestosul mănăstirii, Cuviosul Isaachie.

În iulie, boala starețului s-a dezlănțuit cu toată puterea. Binecuvântându-i pe toți cu iconițe, Cuviosul Antonie le spunea: „Primiți de la cel aflat pe moarte, spre veșnică amintire.” Starețului i s-a slujit Sfântul Maslu cu șaptesprezece zile înainte de sfârșit, când puterile trupești încă nu îl părăsiseră în totalitate. Cu Sfintele Taine se împărtășea în ultimul timp zilnic și petrecea într-o rugăciune neîncetată.

Ziua de 7/20 august 1865 a fost ultima din viața sa mult-pătimitoare. Seara, în timpul privegherii de noapte, cel aflat pe moarte a cerut, pe neașteptate, să vină la dânsul proestosul mănăstirii. Ca un adevărat poslușnic, el nu voia să pornească nici pe ultimul drum fără binecuvântarea mai-marelui său.

Împlinind întru totul voia celui care trecea la Domnul, Cuviosul Isaachie l-a binecuvântat și și-a luat rămas bun de la dânsul pentru veșnicie. Peste câteva ore, Cuviosul părintele nostru Antonie a suspinat de două ori în liniște și pace și, odată cu al treilea suspin, aproape pe neobservate, și-a dat în pace suflet sau curat în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Marin ostașul și Asterie senatorul

Pe vremea împărăției lui Valerian și a fiului său, Gal, era în Roma un bărbat oarecare, cinstit și îmbunătățit, cu numele de Asterie, senator de neam bun și slăvit în bogăție. El era iubit de Împărați și era creștin cu credința, și cu toate că în vremea aceea erau CUmplite prigoniri împotriva creștinilor, el își păzea buna sa credință fără prihană. Iar credința lui cea în Hristos a fost arătată astfel:

Pe când era în părțile Palestinei, i s-a întâmplat de a mers în cetatea ce se numea Cezareea lui Filip, pe care fenicienii o numesc Panead. În această cetate locuiau o mulțime de închinători păgâni, care aveau obiceiul de a săvârși necurate prăznuiri lângă izvorul ce curgea din muntele Paneas, de unde se zice că izvorăște râul Iordanului. În acea prăznuire, jertfa care se punea diavolului se făcea nevăzută, pentru că diavolul care petrecea acolo, răpea jertfa și o ascundea. Iar acele popoare orbite cu rătăcirea aveau acea înșelăciune diavolească ca o mare minune și o preamăreau pe ea.

Iar Asterie, robul lui Hristos, fiind acolo și văzând prăznuirea diavolească ce o făceau păgânii, mai întâi l-a durut inima pentru rătăcirea și orbirea cea sufletească a poporului înșelat, apoi, ridicându-și ochii spre cer și înălțând mâinile, s-a rugat cu credință către Hristos Dumnezeu, ca să izgonească de acolo pe diavolul care înșela pe oameni. Și îndată a fost izgonit diavolul cu puterea lui Dumnezeu și a încetat acea înșelătoare minune drăcească; pentru că se vedea de atunci acea jertfă la arătarea tuturor, iar nu precum se obișnuia mai întâi și se făcea nevăzută. Deci încetând acea minune, a încetat și prăznuirea, și de atunci popoarele au început a nu se mai aduna acolo.

Astfel, credința și rugăciunea Sfântului Asterie a curățat locul acela de spurcăciunile diavolești. Apoi, Cel Preaînalt a rânduit ca el să pătimească pentru Hristos astfel: În cealaltă Cezaree, care se numea Cezareea Palestinei, era un ostaș cu numele Marin, de neam bun, cinstit și bogat, dar mai cinstit cu credința în Hristos și mai bogat cu faptele cele bune. Acesta a fost chemat de ostașii săi la cinstita treaptă de sutaș, deoarece acel loc era liber, după sfârșitul sutașului ce fusese. Iar când Marin era să ia dregătoria aceea, altul care o dorea, vrând s-o câștige pentru el, s-a apropiat de judecător, care se numea Aheos, și l-a pârât pe Marin, zicând că este creștin și nu voiește să aducă jertfă zeilor și chipurilor împărătești, deci nu se cuvine ca unul ca acela, după legea romanilor, să fie ridicat la treaptă cinstită. Iar judecătorul, îndată chemând pe Marin, l-a întrebat de credința lui și auzind din gura lui că este creștin, i-a dat vreme de trei ceasuri să se gândească și să-și aleagă ori viața, ori moartea, pentru că aceste două îi punea înainte: sau să aducă jertfa cea necurată și să fie viu, sau să moară pentru Hristos.

In vremea aceea, episcopul acelei cetăți, numit Teotecn, apropiindu-se de mărturisitorul lui Hristos, l-a luat de mână și l-a dus în biserică, vorbind cu el cele folositoare. Si ducându-l în Sfântul Altar, i-a arătat Sfânta Evanghelie, apoi arătând cu mâna și spre sabia cea ostășească, cu care Marin era încins, i-a zis: „O, bunule bărbat, alege-ți unul din aceste două lucruri: sau să porți această sabie și să te lupți vremelnic pentru împăratul cel pământesc, iar după moarte să pieri pentru vecie; sau să te lupți pentru Împăratul cel ceresc, să-ți pui sufletul pentru preasfânt numele Lui cel scris în această carte și să împărățești cu Dânsul în viața cea fără de moarte, în vecii cei fără de sfârșit”.

Iar Sfântul Marin, îndată întinzându-și dreapta spre Sfânta Evanghelie și sărutând-o cu dragoste, i-a zis că este gata să moară pentru Hristos. Si i-a zis episcopul: „Lipește-te de Dumnezeu, lipește-te cu tot sufletul și, întărindu-te cu puterea Lui, primește aceea care ai ales”. Apoi l-a liberat, zicându-i: „Mergi cu pace!” Și ducându-se Sfântul Marin din biserică, propovăduitorul care stătea lângă ușile curților a început a chema pe Marin, căci trecuseră trei ceasuri. Deci mergând Sfântul Marin, a stat înaintea judecătorului și mai cu îndrăzneală ca întâi a mărturisit că este creștin. Si proslăvea cu glas mare numele lui Iisus Hristos înaintea judecătorului, iar păgânătatea idolească o ocăra. Deci judecătorul l-a osândit la moarte și, scoțându-l afară din cetate, i-au tăiat capul.

Iar în vremea tăierii lui, stătea acolo înainte Sfântul Asterie, care, din rânduiala lui Dumnezeu, venise atunci în cetatea aceea. Și văzând sfârșitul cel mucenicesc al Sfântului Marin, a dezbrăcat haina lui cea de mult preț și, întinzând-o pe pământ, a luat cinstitul trup și cap al mucenicului, și, învelindu-le cu acea haină, le-a ridicat pe umerii săi și, ducându-le, le-a îngropat cu cinste. Pentru aceea, și el însuși s-a învrednicit cununii mucenicești, căci păgânii, prinzându-l, i-au tăiat cu sabia cinstitul lui cap și a stat înaintea lui Hristos, Împăratul ceresc, în cetele sfinților mucenici, împreună cu Sfântul Marin.

Acestea au fost pe vremea împărăției lui Galien, care, după pierderea tatălui său, Valerian, împărățea singur. Căci tatăl lui, fiind pedepsit de mânia lui Dumnezeu pentru vărsarea sângelui creștinesc, a fost dat la război în robia lui Savorie, împăratul Persiei, oastea romană fiind biruită de perși. Și fiind prins Valerian viu, a fost dus în Persia, unde slujea ca scară, sub picioarele lui Savorie, când acela încăleca pe cal. Și nu putea deloc să se răscumpere din robia și din batjocorirea aceluia, pentru că Savorie nu voia pentru el nici o vistierie prea bogată, îndestulându-se cu slava aceea, ca să calce pe spatele și pe grumajil łmpăratului Romei. Astfel batjocorind multă vreme împăratul Persiei pe Valerian, a poruncit, spre mai mare ocară, ca înaintea poporului să jupoaie de pe el pielea, și apoi să-l săreze cu sare. Deci rău a pierit acel rău, începându-și veșnicele sale munci încă din această viață.

De această pierzare a tatălui său înfricoșându-se Galien și cunoscând că aceea este o dumnezeiască răsplătire pentru vărsarea sângelui creștinesc ce s-a făcut fără cruțare, a dat poruncă prin toate părțile stăpânirii Romei să înceteze prigonirea împotriva creștinilor, iar episcopii să-și îndrepteze bisericile cu libertate. Dar mai înainte de a veni acea poruncă în Cezareea Palestinei, acești Sfinți Mucenici Marin și Asterie, au fost munciți pentru Hristos și astfel au intrat în bucuria Domnului lor și a Stăpânului nostru Iisus Hristos, Care împărățește împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Or monahul

În Tebaida Egiptului, care este în hotar cu Etiopia, era între monahi un bărbat minunat cu numele Or, părinte al multor mănăstiri. Acest cuvios avea sub stăpânirea lui ca la o mie de frați, care purtau rânduiala marelui chip îngeresc. El era de nouăzeci de ani, avea barba lungă, era împodobit cu căruntețe, luminos la față și la căutătură, cinstit și prea cuviincios chiar din vedere, ca și cum avea ceva mai presus de firea omenească. El a viețuit mai întâi multă vreme singur în pustia cea mai depărtată, ostenindu-se în nevoințele pustnicești.

Apoi, cu porunca lui Dumnezeu, mutându-se aproape de cetate, a făcut o mănăstire și a sădit cu mâinile sale o dumbravă cu tot felul de copaci, unde, mai înainte de venirea lui, nu era nici un fel de copac. El a sădit dumbrava aceea, pentru ca frații, pe care începuse ai aduna acolo, să nu aibă nevoie să umble departe pentru lemne; căci se îngrijea nu numai pentru mântuirea lor sufletească, dar și pentru cele ce sunt de trebuință vieții, ca să nu fie lipsiți întru nimic.

Iar mai înainte, când viețuia singur în pustia cea mai depărtată, mânca buruieni și rădăcini din pustie și i se părea că acelea sunt dulci. Apă bea când găsea și petrecea în neîncetate rugăciuni, în toate zilele și nopțile. Apoi ajungând el la bătrânețe, i s-a arătat îngerul Domnului în vis, zicându-i: „Vei f”/ marc între neamuri, de vreme ce mult popor ți se va încredința și multe mii de oameni vei povățui la calea nłântuirii. Deci pe cât de mulți vei câștiga în această viață spre mântuire, pe atât în ceea ce va să fie vei lua răsplătire. Nu te îndoi, gândind la cele de nevoie trupului, pentru că nimic nu-ți va lipsi din cele ce sunt de trebuință vieții omenești, căci toate le vei avea, câte vei cere de la Dumnezeu! ”

Auzind acestea starețul de la înger, s-a apropiat de locuințele omenești și făcându-și mai întâi o chilie mică și sădind verdețuri, a început a viețui, hrănindu-se numai cu verdețurile, dar și din ele mânca puțin; pentru că de multe ori mânca numai o dată pe săptămână. Și mai înainte nu știa a citi cărți, dar când a venit din pustia cea depărtată la locurile cele mai apropiate, i s-a dat lui acel dar de la Dumnezeu, ca să înțeleagă scripturile. Deci când frații îi aduceau vreo carte, el, deschizând-o, începea a citi, ca și cum ar fi învățat de demult. El a luat stăpânire și asupra diavolilor, căci mulți din cei îndrăciți erau aduși la dânsul, chiar și nevrând, și cu strigare mare spuneau acele lucruri plăcute lui Dumnezeu, pe care cuviosul le făcea în taină. Încă și multe alte tămăduiri făcea el cu darul lui Hristos cel dat lui de sus.

Deci mulți au început a veni la dânsul, și nu după multă vreme s-a făcut mare adunare de monahi, cărora el le era povățuitor și învățător. Iar obiceiul lui era ca să nu guste mai înainte hrană trupească, ci mai întâi se împărtășea cu cea duhovnicească; căci se împărtășea cu dumnezeieștile Taine ale Preacuratului Trup și Sânge al lui Hristos, apoi mergea la masă. Și totdeauna învăța pe frați cu cuvinte insuflate de Dumnezeu și cu povestiri folositoare de suflet.

Odată a povestit aceasta spre folosul fraților: „Am văzut în pustie un bărbat, care trei ani n-a gustat nimic din cele pământești, pentru că îngerul Domnului îi aducea lui a treia zi hrană cerească și aceea îi era lui nu numai mâncare, dar și în loc de băutură”. Si iarăși: „Știu pe un om ca acela între monahi, la care au venit diavolii în asemănare de ostași cerești și de cete îngerești, arătându-i o caretă de foc, ca si cum venea un împărat cu slavă. Deci împăratul acela pe care îl vedea acest monah, zicea: «O, omule, toate bunătățile le-ai împlinit. De acum ți se cade ție să te închini mie și eu, ca pe Ilie, te voi lua cu căruța de foc și te voi înălța din cele de aici». Iar monahul acela, auzind niște cuvinte ca acestea, a socotit în mintea sa: «Ce este aceasta? Eu în toate zilele mă închin Mântuitorului meu, care este Împăratul meu, și de ar fi fost acesta care se vede acum Împăratul, atunci nu i-ar fi trebuit de la mine închinăciune, știindu-mă pe mine că totdeauną mă închin Lui». Apoi a răspuns către cel ce se vedea: «Eu am pe Impăratul meu, Căruia mă închin neîncetat în toate zilele. Iar tu nu ești Impăratul meu!» Și îndată s-au stins toți diavolii cu împăratul lor și cu căruța cea de foc”. Cuviosul Or le spunea acestea la frați, ca și cum povestea de un altul, însă mulți dintre ei știau bine că el însuși a fost acela căruia i s-au întâmplat acestea.

Acest cuvios părinte era foarte iubitor și milostiv către toți. Când venea vreun frate la el, ca să viețuiască împreună, aceluia îi zidea chilie într-o zi. Căci, chemând pe frați, se apuca de lucru și toți îi ajutau cu osârdie: unii aduceau pietre; alții, pământ; alții, apă; iar alții, lemne, și spre seară se săvârșea chilia, pe care dând-o fratelui cel venit, îndată de toate trebuințele vieții îi făcea lui îndestulare; pentru că Dumnezeu trimitea plăcutului Său din toate câte îi trebuiau cu prisosință.

Despre acest cuvios părinte se mai povestește și aceasta. Într-un an,Âfiind el odată numai cu un ucenic și sosind prealuminatul praznic al Invierii celei de a treia zi a lui Hristos, i-a zis ucenicul său: „Părinte, oare știi că astăzi sunt Paștile și ni se cade și nouă să-l prăznuim, precum îl prăznuiesc toți? ” Grăit-a starețul: „Așa este, fiule. Eu am uitat că astăzi sunt Paștile!” Apoi, ieșind din chilie, a stat afară, întinzându-și mâinile spre cer și a rămas așa trei zile nemișcat, avându-și toată mintea ridicată spre Dumnezeu. Iar după a treia zi, venind la ucenic, i-a zis: „Iată, fiule, după puterea mea am prăznuit și eu Paștile!” Ucenicul i-a zis: „De ce ai făcut aceasta, avva?” Starețul a zis: „Fiule, acesta este praznicul și Pastile monahului, ca mintea lui să umble pe lângă gâlcevile lumii acesteia, ca și Israel prin mare cu picioare neudate și să se unească cu Dumnezeu”. Apoi a mai grăit și aceasta către ucenicul său: „Monahul care fuge de lucrurile cele văzute, se apropie de Dumnezeul cel nevăzut; iar cel ce își adună materii, se depărtează de Cel nematerialnic”.

Iar când Cuviosul Or s-a făcut avvă al multor frați, vedea cu mai înainte-vedere viața fiecăruia și lucrarea cea făcută în taină. Intr-o vreme, un oarecare frate străin, monah mincinos, venind la cuviosul, și-a ascuns hainele sale îi, venind la părintele jumătate gol, cerea de la dânsul îmbrăcăminte. Insă părintele îndată înaintea tuturor i-a vădit minciuna lui și hainele cele ascunse le-a pus de față. Deci s-a tăcut frică tuturor fraților pentru aceea, căci cele neștiute și tăinuite le știa părintele cel luai înainte-văzător, și nimeni nu îndrăznea să mintă cu ceva înaintea lui sau să facă ceva necuvios undeva, că toate îi erau descoperite lui de Dułnnczcu. Dar nu numai monahi, ci și mireni mulli povățuind la calca cca adevărată a mântuirii, s-a mutat către Donłnul în cereștile locașuri și a fôst rânduit în ceata cuvioșilor celor nłari, care stau înaintea scaunului Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, al unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Pimen, cel cu multe dureri

Despre fericitul Pimen luând cuvânt, să ne pogorâm la mărturisirea pătimirii lui, ca să știm cum să răbdăm cu mulțumire și cu vitejie durerile, și cum puterea lui Dumnezeu se săvârșește întru neputință. Deci acest fericit Pimen s-a născut bolnav în lume, și bolnav a și crescut. Această boală trupească nu a dat loc celei sufletești întru dânsul, căci era curat de toată mâhnirea și nu a cunoscut întinăciunea păcatului. Și de multe ori se ruga de părinții săi să-l dea la mănăstire, ca să se tundă în chipul monahicesc; dar aceia, ca niște iubitori de fii, vrând să-l aibă moștenitor după moartea lor, îl opreau.

Iar odată – Dumnezeu văzând mai înainte ce era mai bine fericitul a slăbit peste măsură și a venit întru deznădăjduire de viață. Atunci părinții lui, chiar și nevrând, au fost siliți să-l ducă în Mănăstirea Pecersca, poftind pe cuvioșii părinți care locuiau în mănăstire să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lor, ca să se tămăduiască de boală. Iar cuvioșii părinți, ostenindu-se mult întru rugăciuni, nimic nu au folosit bolnavului, căci rugăciunea lui biruia pe toți, fiindcă el singur nu-și cerea sănătate de la Domnul, ci mai ales cerea adăugire de boală, ca nu cumva, însănătoșindu-se, să-l ia părinții săi de la mănăstire și să nu-și mai câștige dorința. Însă tatăl său si maica sa șezând lângă el și nedându-l să-l călugărească, fericitul era foarte mâhnit.

Si a început a se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i împlinească dorința lui, cu judecățile care le știe singur. Si iată, într-o noapte, pe când părinții lui și slugile dormeau, au intrat la dânsul îngeri luminați, unii în chip de tineri frumoși, iar alții în chip de egumeni și frați, purtând în mâini lumânări, Evanghelie, cămașă de păr, mantie, culion, și toate cele ce erau de trebuință călugăriei, și-i ziceau lui: „Voiești ca să te tundem?” Iar fericitul cu bucurie le-a răspuns: „Cu adevărat voiesc! Domnul v-a trimis pe voi, domnii mei! Vă rog să-mi împliniți dorința inimii mele!” Atunci ei îndată au început întrebările și toate cele scrise în rânduiala tunderii monahicești; și astfel l-au călugărit în chipul îngeresc cel mare al monahilor, îmbrăcându-l în mantie și culion și numindu-l pe el Pimen. Apoi, dându-i după obicei lumânare aprinsă, au zis: „Până la 40 de zile și 40 de nopți această lumânare nu se va stinge” Încă i-au mai proorocit lui că boala o să-l chinuiască totdeauna, iar câștigarea sănătății o să-i fie semn de moarte. Apoi, săvârșind toate, l-au sărutat pe el și s-au dus în biserică, luând perii lui într-o năframă, pe care au pus-o pe mormântul Cuviosului Teodosie.

Iar frații care erau aproape în chiliile lor, auzind glasul cântării, au deșteptat pe ceilalți dimprejurul lor, părându-li-se că egumenul cu oarecare frați călugărește pe cel bolnav, ori că acum s-a pristăvit; deci toți împreună au mers în chilia aceea unde zăcea fericitul. Și au găsit acolo pe toți dormind – pe tatăl, pe maica și slugile lui -, și i-au deșteptat; și toți s-au umplut de bună mireasmă, iar pe bolnav l-au văzut plin de bucurie și veselie, și îmbrăcat în haine monahicești. Atunci frații l-au întrebat: „Cine te-a tuns pe tine monah și ce cântare am auzit noi aici, pe care părinții tăi, la tine fiind, n-au auzit-o?” Bolnavul a răspuns: „Mi se pare că a venit egumenul cu frații de m-a tuns și m-a numit Pimen; deci aceia cântau cântarea pe care ați auzit-o, iar lumânarea aceasta pe care o vedeți, mi-a dat-o, zicându-mi că va arde neîncetat, până la 40 de zile și 40 de nopți. Iar perii capului luându-i în năframă, a mers cu ei în biserică” .

Acestea auzindu-le frații, au mers îndată la biserică, dar au găsit-o încuiată; drept aceea au deșteptat pe paraclisieri și i-au întrebat: „A intrat cineva în biserică după rugăciunea Pavecerniței?” Iar ei au răspuns: „Nu a intrat nimeni, pentru că și cheile sunt ascunse la eclesiarh”. Deci au deșteptat și pe eclesiarh, care, luând cheile, a intrat în biserică, și iată, a aflat pe mormântul Cuviosului Teodosie perii puși în năframă. Atunci au spus egumenului de toate, iar egumenul, mirându-se foarte tare, a început a cerceta cu dinadinsul, cine ar fi tuns pe fericitul Pimen. Dar nu a aflat, decât numai s-a cunoscut de toți, că această purtare de grijă era de sus, de la Dumnezeu, prin sfinții Lui îngeri.

Deci egumenul și frații au socotit îndelung despre minunea ce se făcuse, dacă se va socoti tunderea fericitului după rânduiala Bisericii. Dar de vreme ce despre aceasta aveau mărturie încredințată, căci, după cuvântul lui, fiind biserica încuiată, s-au aflat în ea perii capului lui pe mormântul Cuviosului Teodosie, asemenea și lumânarea ce era destulă să ardă într-o zi, a ars nestinsă 40 de zile și 40 de nopți, de aceea, altă tundere nu i-au mai făcut lui, ci i-au zis: „Destul îți este ție, frate Piłnene, chipul CCI dăruit de Dumnezeu și numele cu care te-a nułnit. Însă spune-ne și nouă –- l-a întrebat egumenul, tine? venind Oare nucu cărțile cele de tundere ce fel erau cei ce te-au tuns pe au lăsat ceva din cele scrise în cărțile acestea?” Iar fericitul Pimen a zis către egumen: „Ce mă ispitești, părinte? Tu singur venind aici cu toți frații, ai tăcut toate acestea, care sunt scrise în cărțile acestea. Si încă mi-ai mai zis și aceasta, că mi se cade a pătimi în boală toată viața mea și, când va fi ieșirea mea, atunci mi se va da sănătate, încât să pot duce cu mâinile mele patul meu cel de moarte. Deci, sfinte părinte, roagă-te pentru mine, ca Domnul să-mi dea răbdare”. Auzind acestea, l-au lăsat pe el.

Deci fericitul Pimen, după proorocia celor ce l-au călugărit pe el, a zăcut mulți ani în boală foarte grea și urâtă, încât se îngrețoșau de el și slujitorii, care de multe ori îl lăsau flămând și însetat câte două sau trei zile, iar el răbda toate cu bucurie, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Si odată s-a întâmplat de au adus în Mănăstirea Pecersca pe un alt bolnav și l-au tuns monah. Iar frații cei rânduiți la slujirea bolnavilor, luându-l și pe acela, l-au dus la fericitul Pimen, ca să le slujească amândurora împreună și întocmai; însă neavând de grijă pentru o slujbă ca aceasta, pe amândoi i-au lăsat în uitare, încât bolnavii slăbeau fără de apă. Atunci fericitul Pimen a zis celuilalt bolnav: „Frate, de vreme ce cei ce ne slujesc se îngrețoșează de putoarea ce iese de la noi; deci tu, dacă te-ar scula pe tine Domnul, ai fi voit să petreci în slujba aceasta?” Iar bolnavul s-a făgăduit fericitului, zicând: „Dacă Domnul mă va tămădui, eu aș sluji cu osârdie bolnavilor până la moartea mea”. Atunci fericitul Pimen i-a zis aceluia: „Iată, Domnul ridică boala de la tine și de acum înainte, fiind sănătos, îndeplinește făgăduința ta, slujindu-mi mie și celor asemenea mie; iar peste cei ce nu au îngrijit de această slujbă, Domnul va aduce boală cumplită, ca, învățându-se astfel, să se mântuiască! ” Si îndată bolnavul s-a sculat și a început a-i sluji, iar pe cei fără de grijă, care n-au voit să slujească bolnavilor, i-a cuprins pe toți boala, după cuvântul fericitului.

Iar fratele cel tămăduit de boală a slujit puțin, dar și el, după puțină vreme, nesuferind putoarea, s-a depărtat de Pimen și l-a lăsat flămând și însetat; iar el, ducându-se, s-a mutat în altă casă. Si iată, deodată l-a aprins o boală înfocată, încât n-a putut să se scoale trei zile și nemaiputând suferi setea de apă, a început a striga: „Pentru Domnul, miluiți-mă, căci mor de sete”. Iar frații care erau în altă chilie, auzindu-l, au mers la dânsul și, văzându-l cuprins de boală cumplită, i-au spus despre el fericitului Pimen, zicând: „Fratele ce-ți slujește moare”. Iar fericitul Pimen a zis: „Ceea ce va semăna omul, aceea va și secera. De vreme ce m-a lăsat flămând și însetat, mințind lui Dumnezeu și defăimând prostimea mea, aceasta a luat și el însuși. Însă, cum suntem învățați să nu răsplătim rău pentru rău, duceți-vă și spuneți-i lui: «Te cheamă Pimen, scoală-te și vino la dânsul»”.

Iar când cei ce veniseră i-au zis aceasta, bolnavul îndată s-a însănătoșit și, sculându-se singur, a mers la fericitul nedus de nimeni. Iar fericitul l-a sfătuit destul, zicându-i așa: „Puțin credinciosule, iată, te-ai însănătoșit, de acum să nu mai greșești! Au nu știi că aceeași plată vor avea bolnavul și slujitorul lui? Căci răbdarea săracilor nu va pieri până la sfârșit, ci acelora care aici – unde este boală de puțină vreme – le este necaz și întristare, acelora le va fi acolo veselie și bucurie, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. De aceea, frate, eu rabd acestea, iar Dumnezeu Care te-a tămăduit de boală prin mine, Acela poate și pe mine să mă scoale de pe patul acesta și să-mi tămăduiască boala; dar eu nu voiesc, pentru că cel ce va răbda până la sfârșit – a zis Domnul -, acela se va mântui.

Mai de folos îmi este să putrezesc cu totul în această viață, pentru ca în cealaltă, trupul meu să fie fără de stricăciune. Aici să sufăr urâta putoare, ca acolo să mă umplu de buna mireasmă cea negrăită. Bună este, frate, bisericeasca stare înainte, întru luminatul, curatul și preasfântul loc, unde poți, cu îngereștile puteri nevăzute, a înălța cântare lui Dumnezeu. Aceea este foarte bineplăcută și bineprimită, căci Biserica se cheamă ”cer pământesc” și cei ce stau întru dânsa „în cer a sta li se pare” . Iar această întunecoasă și puturoasă casă ce este? Au nu judecată mai înainte de judecată și o muncă mai înainte de munca cea fără de sfârșit? Insă cel ce rabdă aici cu mulțumire, zice cu vrednicie: Așteptând, am așteptat pe Domnul și a căutat spre mine. Pe unii ca aceștia mângâindu-i, și apostolul a zis: De veti suferi certarea, ca unor fii se va afla vouă Dumnezeu, iar de žunteti fără de certare, atunci sunteti din desfrânare, iar nu fii. Incă Insuși Domnul ne sfătuiește, zicându-ne: Intru răbdarea voastră veți câștiga sufletele voastre ”.

Cu niște sfaturi ca acestea bine învățându-se fericitul frate, de atunci nu se depărta de a-i sluji lui. Iar Sfântul Pimen, viteazul pătimitor și următor adevărat al dreptului Iov, mulțumind neîncetat luiDumnezeu, a zăcut în chinuirea sa douăzeci de ani. Apoi a sosit vremea pristăvirii lui și s-a făcut semn în Mănăstirea Pecersca: Noaptea s-au arătat trei stâlpi de foc deasupra trapezei și de acolo au trecut spre vârful bisericii. Domnul singur știe ce lucru arăta prin acel senłn•, însă aceasta era adevărată, că Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc, Dumnezeu cel în Treime, Acela a triłnis pe îngerii Săi la sufletul mult bolnăviciosului Pimen, ca la al lui Lazăr, căci în acea zi îndată s-a făcut sănătos și spunea că a sosit vremea plecării sale, precum îi proorociseră cei ce l-au tuns.

Deci sculându-se el, umbla pe la toate chiliile, închinându-se tuturor și cerându-și iertare, iar fraților bolnavi le zicea: „Fraților și prietenii mei, sculați-vă și petreceți-mă! ” Si îndată cu cuvântul lui s-a îndepărtat boala de la ei și, însănătoșindu-se, mergeau cu dânsul. Iar el intrând în biserică, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine și, luând năsălia nepovățuit de nimeni pe cale, a dus-o la peșteră, în care niciodată nu fusese și pe care nu a văzut-o de la nașterea sa. Și intrând în peșteră, s-a închinat la mormântul Cuviosului Antonie și a arătat locul la care voia să fie pus.

Apoi a descoperit o taină minunată, arătând mormintele fraților care zăceau acolo aproape și zicând: „Aici ați pus anul acesta doi frați – unul cu schimă, iar altul fără schimă; deci pe care l-ați pus fără schimă îl veți afla în schimă, pentru că de multe ori voia să se tundă într-însa, dar era nebăgat în seamă; însă lucrurile l-au arătat vrednic de chipul acela și, pentru aceasta, Domnul i-a dăruit schima după moarte. Iar pe celălalt frate, pe care l-ați pus în schimă, îl veți afla fără de ea, pentru că în viață nu o voia, nici nu a arătat lucruri vrednice de dânsa, ci zicea astfel: «De mă veți vedea ieșind din această viață și murind, atunci să mă tundeți în schimă». Si nu-și aducea aminte de cel ce a zis: Nu mortii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toli cei ce se pogoară în iad, ci noi, cei vii, bine vom cuvânta pe Domnul!

Pentru aceasta s-a luat de la el acest dar monahicesc și s-a dat aceluia, care a arătat lucruri vrednice; pentru că celui ce are lucruri bune, pretutindeni i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are lucruri bune, și ceea ce i se pare că are, i se va lua. Al treilea frate este pus aici de mulți ani și a putrezit tot, iar schima lui petrece nestricată, pentru că se păzește spre mustrarea și osândirea lui; căci el a câștigat lucruri nevrednice chipului schimnicesc, fiindcă și-a petrecut toată viața în lenevire și în lucruri puturoase, neaducându-și aminte de Cel ce a zis: Căruia i s-a dat mult, mult i se va cere, căci tunderea schimnicească nimic nu folosește celor ce n-au lucruri bune care izbăvesc de munci”.

Descoperind această taină, Cuviosul părintele nostru Pimen a zis către frați: „Iată, au venit cei ce m-au tuns pe mine și vor să mă ia”. Și îndată după aceste cuvinte, culcându-se, a adormit întru Domnul, iar frații l-au pus cu mare cinste în peșteră la locul arătat de el. Și săpând mormintele despre care le vorbise, ei au aflat pe cei trei monahi după cuvântul sfântului; pe cei doi care muriseră de curând, dintre care de pe cel ce era pus în schimă era luată schima și era pusă pe celălalt ce era fără schimă; iar pe al treilea, ce murise de demult, l-au aflat tot putred și doar schima lui era întreagă. Si mulți s-au minunat de negrăita judecată a lui Dumnezeu, că Acela va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui, Căruia I se cuvine slava, cinstea și stăpânirea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Narcis, arhiepiscopul Ierusalimului

Sfântul înaltpreasfințit Narcis a primit moartea pentru Hristos prin decapitare, la anul 213, în vârstă fiind de una sută și șaisprezece ani.

Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Valaam

Una dintre cele mai mari comori ale Mănăstirii Noul Valaam din Heinävesi (Finlanda) este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Valaam. Pictată pe lemn de tei, cu dimensiunile 132 x 79.5 cm, icoana o înfățișează pe Fecioara Maria în mărime naturală, cu privirea coborâtă, stând în picioare pe un nor, îmbrăcată într-o mantie roșie strălucitoare și purtând un stihar turcoaz închis. Ea ține cu brațul său stâng pe Pruncul Hristos, Care este îmbrăcat în veșmânt galben deschis. Cu mâna dreaptă, Preasfânta arată spre Prunc, în stilul Icoanei Maicii Domnului „Hodigitria”. Hristos binecuvântează cu mâna Sa dreaptă, iar în mâna stângă ține un glob care are deasupra o cruce, ceea ce înseamnă că El este Creatorul lumii și Stăpânul tuturor.

Conform inscripției, icoana a fost pictată în 1878, ca „osteneală a călugărilor de la Valaam”. Însă, acesta este în mod obișnuit atribuită Părintelui Alipie, unul dintre cei mai mari iconografi de la Mănăstirea Valaaam din Iezerul Ladoga din Karelia rusă. Părintele Alipie (Konstantinov) a pictat icoana cu câțiva ani după ce a ajuns la mănăstire, înainte de a fi devenit frate acolo. El a fost tuns în monahism în anul 1884 și a fost hirotonit ca ieromonah în 1893.

Urmând convențiile din secolul al XIX-lea, icoana a fost pictată în stil „realist”, folosind o tehnică care combina utilizarea de tempera și uleiuri.

Inițial, icoana a fost pictată pentru a fi așezată în Biserica Adormirii Maicii Domnului de la Valaam. Acest lucru nu s-a întâmplat, și ulterior icoana a fost pierdută. În anul 1897 icoana a fost redescoperită și a câștigat reputația de făcătoare de minuni pe baza unor apariții succesive ale Maicii Domnului, care s-a arătat unei femei în vârstă, Natalia Andreevna, care suferea de artrită reumatoidă gravă și care a fost vindecată de boala ei.

Mănăstirea Valaam, în lunga ei istorie, nu a avut niciodată o icoană proprie a Maicii Domnului, cu toate că icoana părintelui Alipie a fost pictată pentru a ocupa o astfel de poziție în anii ce au urmat. În tulburările celui de-al doilea Război mondial, icoana a fost transportată la loc sigur în Finlanda, împreună cu multe alte lucruri de preț de la Valaam și cu majoritatea călugărilor. Ea ocupă acum un loc de cinste în Biserica „Schimbarea la Față a Domnului” de la Mănăstirea Noul Valaam.

În 1987, episcopii din Biserica Ortodoxă Autonomă a Finlandei au stabilit pe 7 august sărbătoarea anuală în cinstea icoanei Maicii Domnului de la Valaam. Troparul și condacul la sărbătoarea icoanei au fost scrise de către Arhiepiscopul Paul al Finlandei.

La data de 29 iulie 2005, icoana Maicii Domnului de la Valaam a fost adusă pentru prima dată în America de Nord de către Înaltpreasfințitul Leo, Arhiepiscop al Kareliei și a toată Finlanda.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.