Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 7 decembrie: Sfântul Ierarh Ambrozie, episcopul Mediolanului; Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș; Sfântul Cuvios Nil, făcătorul de minuni și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir-Seligersk.
În aceasta lună, în ziua întâi, pomenim pe Sfântul Ierarh Ambrozie, episcopul Mediolanului.
Acest mare Sfânt Părinte al Ortodoxiei Creștine s-a născut dintr-o stirpe imperială. Tatăl lui a fost deputatul imperial pentru Galia și Spania, dar păgân cu credința, însă maica lui a fost creștină.
Pe când era în leagăn, un roi de albine a venit asupra lui, au prelins pe buzele lui miere și au plecat fără să îi facă nici un rău. Și, când era încă prunc mic, el și-a întins mâna și a grăit prorocește: „Sărutați-o, căci voi fi arhiereu!”
După moartea tatălui lui, împăratul l-a numit reprezentant al său în provincia Liguria [nordul Italiei], în care cetatea de reședință era Mediolanul [Milanul].
Murind Episcopul Milanului, s-a stârnit ceartă aprigă între creștinii ortodocși și cei eretici, arieni, cu privire la cine să fie următorul episcop.
Sfântul Ambrozie a intrat în biserică ca să instaureze liniștea, căci aceasta era misiunea sa. Atunci a strigat un prunc de la sânul maicii lui așa: „Ambrozie să ne fie episcop!” Tot poporul a văzut în strigătul limpede al copilului degetul lui Dumnezeu și l-au ridicat pe Ambrozie arhiereu al eparhiei lor, măcar că el se lepăda.
Astfel, Sfântul Ambrozie a primit Sfântul Botez, a trecut prin toate rânduitele trepte preoțești și a fost sfințit episcop în durata unei singure săptămâni.
De pe scaunul arhieresc Sfântul Ambrozie a întărit credința ortodoxă, a stârpit neghina ereziei, a împodobit Sfintele biserici, a propovăduit credința la păgâni, a scris minunate cărți de adâncă învățătură creștină și a fost icoană și pildă de viețuire adevărată după Dumnezeu, ca un adevărat păstor creștin. El a compus scumpa cântare Pe Tine Te lăudăm.
Acest slăvit ierarh la care veneau oameni din țări depărtate ca să se îmbogățească cu cuvântul, cu înțelepciunea și cu sfatul lui, a fost un om foarte sobru și înfrânat, veșnic treaz și priveghetor.
El dormea foarte puțin, se nevoia și se ruga neîncetat, și postea în fiecare zi, afară de sfintele zile de Sâmbătă și Duminică. De aceea i-a dăruit lui, Dumnezeu să fie văzător de taine, să contemple sfinte minunile Lui și să fie însuși făcător de minuni.
El a descoperit sfintele moaște al mucenicilor Protasie, Ghervasie, Nazarie și Chelsus, care au zi de prăznuire în paisprezece zile ale lunii octombrie.
Blând cu cei umili, el stătea fără frică înaintea puternicilor zilei. El i-a adus împărătesei Iustina dreapta învinuire de erezie, l-a blestemat pe Maximus tiranul și asasinul, și l-a oprit pe împăratul Theodosie să intre în biserică până ce un se curățește mai întâi de păcat. El a refuzat să îl primească pe Evghenie, tiranul care s-a intitulat pe sine împărat.
Dumnezeu i-a dăruit acestui mare plăcut al Lui har peste har, încât el a înviat și morții, a scos afară diavolii din oameni, a vindecat bolnavii de bolile lor incurabile și a vestit mai înainte viitorul. Sfântul Ambrozie al Mediolanului s-a săvârșit cu pace în dimineața slăvitului Praznic al învierii Domnului din anul 397.
Viața pe larg a Sfântului Ierarh Ambrozie, o puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș.
Sfânta Filofteia fecioară, s-a născut în marea cetate Târnovo, din părinți creștini cu credință, bulgari de neam, plugari cu meșteșugul și simpli cu cunoștință. După ce copilă a ajuns la vârsta cea primitoare de învățătură și, după ce a semănat în inima sa și în sufletul ei cel primitor sămânța faptelor bune, a fecioriei și a milosteniei, că din rod se cunoaște pomul, maica ei s-a mutat către Domnul. Iar copila, rămânând lipsită de maica cea firească și având întru inima să întipărite învățăturile primite de la ea, înțelepțind-o pe dânsa Duhul Sfânt, a început cu osârdie a lucra faptele bune cele începătoare. Adică, a merge la biserică, a asculta Sfintele Scripturi cu luare aminte, a posti, păzindu-și neîntinată fecioria cea trupească și cea sufletească, miluind pe cei săraci, săturând pe cei flămânzi, adăpând pe cei însetați și îmbrăcând pe cei goi; împodobindu-și prin aceasta, candela sufletului său, agonisindu-și undelemn în vasul ei și gătindu-se pentru intrarea în cămara Mirelui ceresc, ca fecioarele cele înțelepte. Și toate aceste fapte bune le săvârșea Sfânta cu mare statornicie și răbdare, nebăgând în seamă ispitele și necazurile pricinuite de urâtorii binelui, după cela ce zice: „Gătitu-m-am și nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale.”
Deci, după ce a murit mama Sfintei, tatăl ei și-a luat altă femeie și, fiindcă mai totdeauna se întâmplă ca mamele de al doilea nu iubesc pe fiicele vitrege, aceasta s-a întâmplat și Fericitei. Că mama vitregă, văzându-i milostivirea și alte fapte bune ale ei, îndemnată de urâtorul binelui, diavolul, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o, pârând-o tatălui ei și pornindu-l spre mânie. De multe ori, Fericita, văzând pe săraci și flămânzi și biruită fiind de milostivire, își dă hainele ei și le împărțea și din bucatele, pe care mama vitregă i le da, să le ducă la țarină, la tatăl ei. Pentru fapta aceasta, el de multe ori o bătea fără milă, până ce, în cele de pe urmă, a pătimit și moartea din mâinile lui.
Mergând ea, după obicei, în toate zilele, să ducă bucate tatălui său, fiind el cu plugul la țarină, îi ieșeau mereu înainte săracii și flămânzii, care, știindu-i milostivirea și așezarea sufletului ei cel iubitor de săraci, îi cereau milostenie, iar Fericita, neavând altceva să le dea, le împărțea din bucatele ce le ducea tatălui ei și îi hrănea. Acestea făcând-o ea multe zile și tatăl său, rămânând flămând, a certat pe femeia lui, cere l-a încredințat că totdeauna îi trimite bucate deajuns, încă și de prisos, ci diavolul a pus în mintea tatălui ei, să pândească pe Fericita, ca să vadă ce face cu bucatele. Deci, el mergând la un loc îndemânatic să o pândească, în vremea în care știa că vine Fericita cu bucatele, și văzând cele ce făcea fiica sa, s-a aprins de mânie și biruindu-se de patimă și dragostea cea părintească uitând-o, s-a pornit asupra ei. Și, neîngăduind mânia cea drăcească, să o apuce de cosițe, după obiceiul său, ca totdeauna, și să o bată până își va astâmpăra fierberea mâniei sale dobitocești, de astădată, până să ajungă la dânsa, a azvârlit în ea cu barda lui cea plugărească, pe care o purta la brâu și, lovind-o, a rănit-o la picior și, îndată, o, minune, Fericita și-a dat sfântul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu.
Iar sfântul și feciorescul ei trup, rămânând pe pământ și încă sânge din piciorul cel tăiat curgând, cu slavă cerească a strălucit, încât se lumină și locul cel de prinprejur. Iar ticălosul tată, văzând întâmplarea, a fost cuprins de spaimă și de cutremur: una, că s-a făcut ucigaș al fiicei sale, iar alta, din pricina strălucirii slavei celei dumnezeiești, care se revărsase împrejurul sfintelor ei moaște; ca vrând să ridice sfântul ei trup, nu cuteza să se atingă, încă nici să se apropie de dânsul.
Deci, a alergat în cetate și a spus arhiepiscopului și celor mai mari ai cetății, toate pe rând, precum s-au întâmplat și că acum trupul Fericitei zace pe pământ și că este proslăvit de la Dumnezeu cu lumina cerească. Aceasta auzind-o, arhiepiscopul și cei mai mari ai cetății, precum și din popor, au alergat, cu făclii și cu tămâie și cu rugăciuni, și, văzând neprihănitul trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină, s-au minunat cu toții și au proslăvit pe Dumnezeul minunilor, Care și acum, în vremile noastre, proslăvește pe robii săi, care împlinesc cu nevinovăție sfintele Lui porunci. Apoi, vrând să ridice sfântul ei trup după porunca arhiepiscopului și să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut, că Dumnezeu, vrând să proslăvească cu minune pe roaba sa, a îngreuiat ca o piatră de moară trupul ei.
Deci, cunoscând ei că în altă parte voiește Sfânta să se ducă, au început a-i vorbi ca și către o ființă vie, pomenindu-i cetățile, mănăstirile, bisericile cele de peste Dunăre, și cele de această parte de Dunăre și nicăieri n-a voit, iar cum a pomenit de Biserica Domnească, cea din Târgul Argeșului, îndată s-a ușurat mai mult decât greutatea ei cea firească și, înțelegând toți că acolo este voia lui Dumnezeu și a Sfintei a merge, îndată au înștiințat, prin scrisori, pe Radu Vodă, cel poreclit Negru (de care și biserica a fost zidită), despre toate aceste. Deci, voievodul, când a aflat, fiind țara și poporul său cu niște odoare de mult preț, ca acestea, îndată, cu mult alai, cu făclii și tămâieri, cu multă evlavie, mergând la Dunăre, a adus sfintele ei moaște și le-a așezat în biserica domnească, cea zidită de dânsul, în orașul Argeșului.
Iar după ridicarea, în anul 1517, a mănăstirii Curtea de Argeș, de către binecredinciosul Voievod Neagoe Basarab, cinstind moaște ale Sfintei Filoteia, au fost așezate în mănăstire, unde și până în ziua de astăzi se află nestrămutate, după atâtea schimbări de vreme, de robii și de tulburări, dând tămăduiri la tot felul de boli, celor ce aleargă cu credință la dânsa. Cu ale cărei rugăciuni, Dumnezeu să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Nil, făcătorul de minuni.
Cuviosul Nil s-a născut într-un sat din hotarele Novgorodului. Dar din ce fel de părinți, n-am aflat, ci numai că a fost călugărit în mănăstirea ce se cheamă Cripta, din stăpânirea Pscovului, și de acolo a trecut în pustiul ținutului Rjevului și s-a sălășluit la râul Ceremha, unde se hrănea cu buruieni și muguri de stejar. Și diavolul nesuferind să-l vadă, se înarma asupra sfântului cu multe înfricoșări, închipuindu-se în fiare și în toate jivinele, îngrozindu-l cu năluciri ziua și noaptea, și prin oameni nepedepsiți îi făcea lui supărări. Si așa a petrecut sfântul treisprezece ani.
Iar odată rugându-se, a adormit și a auzit un glas zicându-i: „Nile, să ieși de aici și să mergi în ostrovul Stolovnul, în care vei putea să te mântuiești”. Iar cuviosul umplându-se de bucurie cu glasul acela, căci Domnul nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui, a început a întreba de acel ostrov. Oamenii îi spuneau că acel ostrov era la iezerul Seligherii, depărtare de Ostașcov ca la șapte stadii. Cuviosul auzind aceasta, a mers la acel ostrov și foarte mult s-a bucurat de frumusețea lui. Și și-a săpat acolo în munte o peșteră, petrecând o iarnă, apoi și-a zidit o chilie și un loc de rugăciune. Acolo se nevoia foarte mult în rugăciuni, în post și în osteneli, și își agonisea hrana săpând pământul.
Dar diavolul și acolo neîncetat dădea război cuviosului și în vederea ochilor îi făcea supărare. Căci odată i se părea sfântului că este pusă o funie pe chilia lui ca să o răstoarne în iezer; iar sfântul cu rugăciunea, toate acele năluciri Ie-a izgonit. După aceea locuitorii cei sălbatici, care trăiau aproape de locul acela, vrând să izgonească pe sfânt din ostrov, au tăiat pădurea gândind să-i dea foc, și zicând: „Când vom aprinde pădurea, atunci și chilia lui o vom arde”. Dar când au aprins pădurea, sfântul a stat la rugăciune și cu dumnezeiescul dar a stins văpaia și n-a ajuns până la munte.
Iar altădată năvălind asupra lui tâlharii și îngrozindu-l pe sfânt ca să le dea comoara sa, sfântul le-a zis: „Mergeți de o luați din colțul chiliei”. Iar ei intrând, au orbit, și cu lacrimi rugându-se sfântului și-au cerut iertare; iar sfântul s-a rugat lui Dumnezeu și acei tâlhari au văzut; apoi, învățându-i pentru folosul sufletesc, le-a poruncit ca să nu spună nimănui despre aceea. Însă ei, după moartea cuviosului, au spus tuturor minunea.
Când Cuviosul Nil era în ostrov, niște pescari temători de Dumnezeu îi aduceau pește. Iar unul dintre ei, fiind oarecând în necurăție trupească, luând pește l-a dus sfântului; dar el, văzând mai înainte prin Duhul Sfânt că este în necurăție, a închis ferestruica chiliei sale pentru dânsul; iar pescarul întorcându-se la tovarășii săi, le-a spus despre sineși toate pe rând.
În acea vreme, când un om oarecare în ostrovul acela tăia din pădure ca să-și facă casă, îndată s-a făcut un tunet înfricoșat, și un glas zicându-i: „Omule, de acum să încetezi a mai face supărare”. Însă acela neplecându-se, și-a încărcat carul, dar dobitocul lui nu putea nici să miște carul din loc. Si văzând această minune, a tăgăduit că nu mai face așa, și s-a dus cu frică.
Cuviosul a viețuit în ostrovul acela douăzeci și șapte de ani, și înainte de moarte și-a săpat mormântul cu mâinile sale; apoi în toate zilele ieșea și plângea deasupra lui. Iar când a sosit vremea mutării lui, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine și intrând în chilia sa, a făcut obișnuitele rugăciuni. După aceea luând cădelnița, a cădit sfintele icoane și toată chilia, apoi răzimându-se cu brațele pe obișnuitele sale toiege, pe care avea mai înainte puțină odihnă trupească, s-a mutat către Domnul Dumnezeu la anul șapte mii șaizeci și trei (o mie cinci sute cincizeci și cinci) în decembrie, a șaptea zi. Dumnezeului nostru se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir-Seligersk.
Conform tradiției, unul din cele mai mari sfinte odoare din Rusia – icoana Maicii Domnului din Vladimir a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca pe blatul de la masa la care Mântuitorul a mâncat împreună cu Pururea Fecioara Maria și dreptul Iosif. La mijlocul secolului al XII-lea (1131), Patriarhul Constantinopolului, Luca Hrisoverga, a dăruit această Icoană Marelui Cneaz Gheorghe Vladimirovici al Kievului, numit și Yuri Dolgoruki (15 aprilie), fondatorul Moscovei.
De-a lungul timpului, s-au zugrăvit numeroase copii ale icoanei Maicii Domnului din Vladimir. Una dintre copiile cunoscute este icoana Maicii Domnului pe care Sfântul Nil Stolbensk a avut-o în coliba sa de pe insula Seliger.
O primă minune a icoanei Maicii Domnului din Vladimir-Seligersk ne este consemnată în viața Sfântului Cuvios Nil. Călugărul a fost atacat de tâlhari, care căutau bani. Văzându-i, Sfântul Nil le-a zis: „Toată comoara mea se află în colțul chiliei.”
În acel loc se afla icoana Maicii Domnului, dar nebăgând-o în seamă, tâlharii căutau în continuare banii călugărului. În acel moment ei au orbit. Conștientizând păcatul săvârșit, hoții au început a-și cere iertare, căzând înaintea Maicii Domnului și rugându-se cu lacrimi de pocăință.
Cuviosul i-a iertat pe tâlhari și, s-a rugat împreună cu aceștia pentru iertarea lor. După rugăciunile sfântului, tâlharii și-au recuperat vederea și au primit de la acesta un cuvânt de zidire duhovnicească, care i-a mișcat lăuntric pe hoți. Aceștia au făgăduit că vor trăi o viață în liniște și curăție și că niciodată nu vor mai încerca să fure.
Apoi, cuviosul Nil, pentru a evita atenția umană inutilă, i-a rugat pe furi ca să nu povestească nimănui despre cele întâmplate și, nici despre viața sa virtuasă.
După moartea sfântului (7 decembrie 1554), icoana Maicii Domnului din Vladimir-Seligersk a rămas în chilie alături de sfintele moaște ale cuviosului Nil până pe 27 mai 1667, când au fost mutate în Biserica Icoanei Maicii Domnului „a Semnului” din orașul Ostashkova.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.