Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 7 februarie: Sfântul Ierarh Partenie, episcopul Lampsacului; Sfântul Cuvios Luca din Elada și Sfinții 4 Mucenici tribuni, împreună cu cei 1003 mucenici din Nicomidia.
În luna februarie, în ziua a șaptea, pomenim pe Sfântul Ierarh Partenie, episcopul Lampsacului
Acesta a trăit pe vremea împărăției marelui Constantin, ca fiu al lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopolis. Dar, neînvățând carte la vreme, Partenie ducea viața unui om de rând. Se îndeletnicea, însă, cu toată lucrarea faptelor bune. Deci, fiind pescar de meserie, se ostenea și pe vreme bună și pe vreme rea, ca să poată fi de folos și să ajute, făcând daruri, că socotea mai de preț binele și mulțumirea semenilor săi, decât binele și mulțumirea sa. Iar evlavia și bunătatea cea ascunsă, pe care o luase în dar de la Dumnezeu, erau atât de mari, că se făcuse vestit în tot ținutul său.
Pe acesta aflându-l fericitul Filip, episcopul Lampsacului, a poruncit unor dascăli de seamă, să-l învețe citirea Sfintelor Scripturi și temeiurile credinței, apoi l-a sfințit preot în cetate. Deci, făcându-se chip și pilda tuturor cu binefacerile sale și învrednicindu-se și de darul facerii de minuni, Partenie, după moartea lui Filip, a fost sfințit episcop al Lampsacului de către Achile, mitropolitul Cizicului.
Și așa, păstorind cu înțelepciune și cu dăruire Biserică, sporind numărul dreptcredincioșilor și pe mulți păgâni aducându-i la credință, la adânci bătrâneți și încununat de fapte bune, Sfântul Partenie episcopul s-a mutat la Domnul.
Despre viața pe larg a Sfântului Partenie, puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Luca din Elada
Părinții cuviosului acestuia erau din insula Eginei, dar neputând să mai îndure năvălirile agarenilor, s-au sculat de acolo și au mers în Elada, unde s-a născut fericitul Luca. Acesta de mic copil s-a înfrânat nu numai de la carne, ci și de la ouă și brânză. Și era mâncarea și băutura lui, pâine de orz, legume și apă. Astfel supunându-și trupul la tot felul de suferințe și înfrânându-și-l, socotea o deosebită desfătare să hrănească pe cei flămânzi, și să dăruiască haine celor goi. Pentru aceea de multe ori dându-și chiar haina proprie, se întorcea acasă gol. Când se ruga lui Dumnezeu, picioarele lui se ridicau de la pământ, încât se părea că plutește în aer. După ce a îmbrățișat viața călugărească, nici nu se poate spune câtă răbdare și câte chinuri a îndurat. Umbla prin toate locașurile cele de pe lângă mare, și deveni-se din pricina minunilor pe care le săvârșea, pricină de mântuire pentru mulți. Mai târziu încetând de a mai merge din loc în loc, a venit la muntele ce se numește Stir, și petrecând acolo șapte ani, a înștiințat pe toți despre moartea lui, și așa s-a săvârșit din viață.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții 4 Mucenici tribuni, împreună cu cei 1003 mucenici din Nicomidia
Împărățind păgînul Dioclețian, cumplitul tiran, a ridicat mare prigonire asupra Bisericii lui Hristos și mulți creștini erau închiși în temnițe și uciși pentru Hristos. Atunci au pătimit și robii lui Hristos Teopempt, episcopul, Teona, care a fost vrăjitor, și patru protectori împărătești: Vasos, Evsevie, Evtihie și Vasilid, a căror pază era dată în grija Sfîntului Petru, mucenicul, nu arhiepiscopul Alexandriei, ci postelnicul lui Dioclețian. Femeile acelor protectori, primind sfînta credință și petrecînd nemișcate în mărturisirea lui Hristos, și-au pus sufletul lor pentru Domnul. După aceasta, casnicii lor, slugile toate și robii precum și cei liberi, sfătuindu-se între ei, au zis: „Iată stăpînii noștri, cei ce ne porunceau în lumea aceasta, ei, pentru sfînta credință în Domnul trecînd cu vederea viața aceasta vremelnică și deșartă, și-au cîștigat cereasca împărăție și pentru defăimarea celor pămîntești se îndulcesc acum de veșnicile bunătăți. Pentru ce să nu urmăm și noi stăpînilor noștri? De ce să nu ne apropiem de Dioclețian, împăratul, și să-i zicem: „Sîntem creștini și noi și dorim ca, împreună cu stăpînii noștri cei ce ne-au stăpînit în viața aceasta, să cîștigăm nestricăcioasa cunună, în viața ce va să vie”.
Un sfat folositor ca acesta, făcînd între ei și toți învoindu-se cu osîrdie, s-au socotit cîți sînt la număr – cu femeile și cu copii – și s-au aflat o mie și trei. Deci, mergînd toți, au stat înaintea divanului păgînului tiran Dioclețian, strigînd: „Și noi sîntem creștini și dorim să urmăm părinților și stăpînilor noștri care pentru Hristos și-au vărsat sîngele, iar diavolilor nu ne supunem și idolilor celor orbi, surzi, muți și fără de suflet nu ne închinăm”.
Împăratul, văzînd mulțimea lor, s-a tulburat foarte mult de mînie. Însă, mai întîi, prefăcîndu-se blînd, a început cu momiri a-i amăgi, zicîndu-le: „Așa de nebuni sînteți, că de bunăvoie vă aruncați în pierzare? Nu e mai bine să vă învoiți cu mine ca și cu un tată care vă sfătuiesc să jertfiți zeilor și să vă izbăviți de acea nebunie cu care v-a înșelat Evsevie și prietenii lui protectori, care au ieșit rău din viața aceasta? Iată, de mă veți asculta și veți aduce jertfe zeilor celor fără de moarte, cinste și daruri mari veți lua de la mine și cu mila noastră destul vă veți îmbogăți”. Sfinții au răspuns tiranului: „Nouă nu ne trebuiesc nici darurile tale, nici nu ne temem, ci ne sîrguim să aducem jertfă de laudă Dumnezeului celui viu și adevărat. Iar tu, ceea ce voiești să faci, fă degrab, pentru că nimic nu ne este mai scump decît Hristos”.
Dioclețian, auzind cuvintele acestea ale sfinților mucenici, s-a temut să nu se ivească vreo tulburare în popor, pentru că-i vedea apărînd cu foarte mare îndrăzneală credința lor în Hristos. De aceea a făcut semn ostașilor săi să-i împresoare cu armele între care erau mulți prunci, ținuți de mamele lor în brațe, unii de cîte un an, iar alții de două sau de trei luni. Și, înconjurînd oastea pe creștini, împăratul a zis către dînșii: „Acum dar, supuneți-vă sfatului meu și mărturisiți că voiți a jertfi zeilor și a vă închina lor, ca să vă întoarceți întregi și sănătoși la casele voastre. Miluiți-vă pe voi și pe pruncii voștri, cum vă miluiesc eu, ca nu cumva cu nebunia voastră să pieriți și voi și copiii voștri. Însă de nu mă veți asculta, apoi nici Hristos al vostru nu vă va putea ajuta întru ceva”. Sfinții au răspuns: „Noi am învățat să ne închinăm unui Dumnezeu, Care locuiește în ceruri și Unuia Născut, Fiului și Cuvîntului Său, Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care toate s-au făcut, și Sfîntului Duh. Să nu ne amăgești în vreun chip cu mila ta cea deșartă, căci nici cu amăgirile tale nu ne vei pleca, nici cu îngrozirile nu ne vei înfricoșa, ca să cădem din credința cea întru Hristos, Domnul nostru, și să ne închinăm neînsuflețiților idoli celor cinstiți de tine, pentru că nimic nu poate să ne fie mai scump și mai dorit decît Hristos Dumnezeu, Care este în vecii vecilor”.
Atunci, Dioclețian, mîniindu-se, a făcut semn ostașilor ca să-i taie pe toți. Iar ei, ca fiarele cele cumplite, năvălind de pretutindeni asupra lor, au tăiat pe sfinții mucenici ai lui Hristos, necruțînd nici unul, nici măcar pe pruncii care sugeau la pieptul mamei lor. Astfel că, din o mie și trei creștini n-a rămas nici unul viu. Așa și-au săvîrșit viața sfinții lui Hristos mucenici, întru mărturisirea dreaptei credințe, primind nevoința lor cea mucenicească, în 13 zile ale lunii care de egipteni se numește Mehir, iar după noi, în 7 zile ale lunii februarie, fiind la Nicomidia, în mitropolia Bitiniei, pe vremea împărăției lui Dioclețian, iar între noi împărățind Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu și Mîntuitorul nostru, Căruia I se cuvine slavă și laudă, cu Dumnezeu Tatăl și cu preasfîntul, bunul și de viață făcătorul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.