Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 7 septembrie: Sfântul Mucenic Sozont; Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pângărați; Sfinții Mucenici Evod și Onisifor, dintre cei șaptezeci de apostoli; Sfântul Mucenic Evpsihie; Sfântul Cuvios Macarie de la Optina și Sfântul Cuvios Ioan, arhiepiscopul Novgorodului. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna septembrie, în ziua a șaptea pomenim pe Sfântul Mucenic Sozont
Mucenicul Sozont a fost din țara Licaoniei și era păstor de oi. Purtându-și turma prin singurătăți și ferit de vălmășagul lumii păgâne, tânărul păstor a avut fericirea de a crede în Dumnezeul cel viu, în Hristos, și umbla cugetând cu dragoste la legea Domnului, ziua și noaptea. Că, unde era el cu oile, se adunau și ceilalți păstori, copii și bărbați, și el îi învață să cunoască pe unul Dumnezeu cel adevărat, povățuind în acest fel și turma cea cuvântătoare la pășunea cea bună. Și darul Domnului era cu dânsul, că pe mulți păgâni i-a adus la Sfântul Botez.
Deci, ajungând o dată cu turma lângă un stejar mare, unde era și un izvor de apă, a ațipit într-un somn dulce și a văzut o dumnezeiască vedenie, care îl chemă pe el la nevoință mucenicească, arătând apoi că și locul unde se află el acum, avea să fie de folos multora, că mulți vor afla mântuire printr-insul, proslăvind pe Dumnezeu. Drept aceea, sculându-se el, a încredințat oile și a lăsat la locul acela arcul său și trei săgeți, spre pomenirea lui, iar el a intrat în cetatea Pompeiopol, unde, văzând mulțimea păgânilor și puțină creștinătate, l-a durut inima de aceasta. Și, intrând într-o capiște idolească, a luat mâna cea de aur a idolului, pe care a sfărâmat-o și a dat-o săracilor. Deci, căutând păgânii mâna idolului, n-o găseau și au început a da la chinuri pe alții. Atunci, Sfântul Sozont, nerăbdând să vadă oameni nevinovați chinuiți în locul său, venind, a mărturisit singur dregătorului Maximian fapta sa. Și a mărturisit pe Hristos Dumnezeul nostru și Făcătorul și Purtătorul de grijă a toate.
Deci, întrebat fiind pentru ce a îndrăznit a face un lucru ca acesta, el a răspuns: „Am făcut aceasta ca să vă încredințați că idolul vostru, de ar fi fost Dumnezeu adevărat și viu, s-ar fi împotrivit și nu m-ar fi lăsat să fac rău, iar acum aurul l-am dat celor ce aveau trebuință de el. Acestea auzind dregătorul, și-a vărsat asupra lui Sozont toată furia caznelor sale. A fost bătut cumplit și i s-au frânt mâinile și picioarele. Sozont a îndurat toată cruzimea cu credință tare. Dar în acele cazne și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pângărați
Viața Sfântului Cuvios Simeon de la Pângărați
Sfântul Cuviosul Părintele nostru Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, pe când conducea Țara Moldovei evlaviosul Domn Alexandru cel Bun.
Încă din tinerețe și-a arătat dragostea și râvna pentru cele dumnezeiești, alegând viața monahală și intrând în obștea Mănăstirii Bistrița. Aici s-a nevoit în viața de ascultare și a sporit duhovnicește, tăindu-și patimile și voia proprie. Născându-se într-însul dorul după liniștea pustiei, a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistrița și, împreună cu încă doi ucenici ai săi, la anul 1432, în zilele lui Iliaș Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, s-a retras în isihie, pe un picior mai ridicat al malului stâng al pârâului Pângărați, la poalele muntelui numit „Păru”, la 5 km depărtare de mănăstirea sa. Aici, cuviosul și-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, unde s-a nevoit cu ucenicii săi, după voia lui Dumnezeu, în necontenite rugăciuni și în cugetarea celor cerești. Sporind mult cu darul Sfântului Duh, ajungând sihastru desăvârșit și dascăl iscusit al rugăciunii inimii, s-au adunat în jurul lui ucenici iubitori de liniște, așezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon”. Auzind Sfântul domnitor Ștefan cel Mare de nevoința cuviosului și înștiințându-se că nu are biserică unde să se roage cu ucenicii săi, în anul 1461, i-a dăruit bani și ajutor să înalțe o mică biserică de lemn, hramul ei fiind așezat, în urma unei vedenii, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Terminându-se biserica în același an, a fost sfințită la 26 octombrie de Mitropolitul Teoctist I, când a hirotonit în preot pe Simeon, care a devenit astfel primul întemeietor și egumen al Mănăstirii Pângărați, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”. Ca părinte duhovnicesc și începător al vieții pustnicești la Pângărați, a adunat în jurul său mulți ucenici iubitori de Hristos și de liniște. Atât de mult a sporit Cuviosul Simeon cu nevoința, cu rugăciunea și cu darul Duhului Sfânt, încât s-a învrednicit de harisma vindecării bolilor și a înainte-vederii. Pentru aceea veneau la chilia sa mulți suferinzi și se făceau sănătoși cu rugăciunea lui. Veneau încă și credincioși din sate și chiar dregători din sfatul țării ca să ceară binecuvântare și cuvânt de folos, căci era iscusit rugător și povățuitor de suflete. Pentru aceea și Sf. Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, îl iubea și, adeseori, îi cerea sfatul și rugăciunea pentru el și pentru țară, care era mereu amenințată de păgâni.
Prin îngăduința lui Dumnezeu, în anul 1476 au năvălit turcii asupra Moldovei și, „pentru păcatele poporului”, l-au biruit pe Ștefan cel Mare în luptele de la Războieni. Văzând primejdia aceasta, Cuviosul Simeon și-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn și pentru țară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpați în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Cașiva, unde, după puțin timp, s-a mutat cu pace la cereștile locașuri, în toamna aceluiași an, 1476, intrând în ceata Cuvioșilor Părinți. După adormirea sa, a fost îngropat de ucenicii săi cu cinste în acea mănăstire.
Sfințenia Cuviosului Simeon se arată și prin aceea că, după moarte, a strălucit și prin sfintele sale moaște, care au fost cinstite de Ștefan Voievod. Despre aducerea moaștelor Sfântului Simeon ne spune Ieromonahul Atanasie, în Cuvântul despre zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați: „După ce s-au întors turcii și s-a potolit vrajba robiei și s-a făcut pace, atunci a trimis Ștefan voievod și i-a adus sfintele lui moaște într-o raclă cinstită și le ținea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din sfintele lui moaște, le-a oprit pentru blagoslovenie și cu aromate cu bune miresme și cu tămâie le tămâia totdeauna spre credința și bună întărire a dreptei-credințe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea și căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămășița sfintelor lui moaște cu cuviință sfințită și cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei”. Această aducere a sfintelor lui moaște se pare că a avut loc spre sfârșitul anului 1484, când se știe că ucenicii cuviosului s-au întors din nou la sihăstria lor, întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.
Viața Sfântului Cuvios Amfilohie de la Pângărați
Sfântul Cuviosul Părintele nostru Amfilohie de la Pângărați s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei. Viața monahală și-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldovița, de unde a venit la Pângărați, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toți, ocârmuitor, conducând obștea mănăstirii timp de 56 de ani.
Despre el vorbește Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldovița, care l-a cunoscut personal: „Din copilăria sa s-a nevoit în viața călugărească, fiind mărturisit de toți pentru faptele lui cele bune. Și era scriitor foarte iscusit și știa meșteșug a lucra la lemn și era cinstit de toți Domnii și miluit, dară de carte om prost se arăta. Și până la bătrânețe bine și-a ocârmuit viața sa; în foame și în sete, în răbdare și întru osteneale, întru toată nevoința duhovnicească. Și de la draci năpăști și ispite multe a răbdat până la moarte. Și sfârșitul vieții sale bine au săvârșit: că a dat țărna țărnei și s-a dus în calea cea lungă a părinților, luându-și plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător și cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.
Nevoințele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă și ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, i-a cerut Domnitorului Alexandru Lăpușneanu să zidească la Pângărați o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri și cetăți din vremi de demult, „când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopții, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veșminte albe îmbrăcat și foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit și i-a zis lui: Scoală-te, Voievodule, și degrab să mergi la Pângărați, unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, și să zidești întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ștefan Voievod în zilele starețului Simeoan Ieromonah. (…) Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine ești, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat și cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns: Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos și ostaș, și de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniță am fost închis și muncit și în coastă împuns, carele în toată lumea și în toată marginea se slăvește numele mieu și în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (…) Și în grabă și singur Domnul și cu toți boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie și au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură și Părinții noștri cei duhovnicești ne învață pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioși boiarii miei și pe filosofi și toți au judecat că de la Dumnezeu este și foarte ne-am bucurat. Acestea grăind amândoi, au zis și Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia. Și de multă bucurie și veselie s-au umplut și s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor și s-au cuprins și mult au plâns. Și pentru mântuirea sufletului nu puțin au vorbit, încă și pentru deșertăciunea lumii aceștia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta și viața noastră ca praful și ca fumul se stinge; și cum blagocestivii împărați au zidit sfintele mănăstiri și cu Dumnezeu s-au unit și Biserica sobornicească întru una au adunat și au împreunat pre sfintele șapte soboare cu Sfinții Părinți și până astăzi, zice, se țin dogmele cu rugăciunile Sfinților Părinți, precum și Hristos au făgăduit Sfinților Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoșilor, că va fi cu noi până la sfârșitul veacului. (…) Și fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Și, după plânsul cel de mângâiere și după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul și Starețul Amfilohie. (…) Și apoi au întrebat pe Sfântul Stareț marele Voievod Alexandru: Fost-au înainte vreme și mai înainte de tine viețuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viața Sfântului Simeon preotul”.
„Cu bunăvoirea lui Dumnezeu și cu sporirea Preasfântului Duh și cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ostașul lui Hristos, s-au zidit și s-au săvârșit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic și s-au sfințit de Grigorie Mitropolit al Socevei în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod”.
În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârșitul vieții, a adunat pe toți fiii săi duhovnicești și le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângărați în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldovița, mănăstirea lui de metanie. Acolo, fericitul Amfilohie a primit marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalță cu inima și cu dorirea către cele cerești, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile. Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morții sale, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și și-a dat cu pace sufletul său în brațele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la șapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod. Iar despre sfârșitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel: „Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie și stareț de la Sfânta Mănăstire Pângărați mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviței, mult păcătosului și întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea și ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, și nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, și oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinți Părinți”.
Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viață ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinții celor două mănăstiri, Moldovița și Pângărați, îl prăznuiau anual la data săvârșirii sale.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Evod și Onisifor, dintre cei șaptezeci de apostoli
Sfântul Evod a fost unul din cei șaptezeci de apostoli, făcându-se întâi episcop în Antiohia cea mare, după Sfântul Apostol Petru. Era mare propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu; Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu îl pomenește în scrisoarea sa cea către antiohieni, zicând: „Aduceți-vă aminte de fericitul Evod, părintele vostru, care v-a fost pus vouă păstor întâi de apostol; deci, ca să nu se rușineze de voi părintele, fiți adevărați fii, iar nu din preacurvie”.
Acest Sfânt Evod a scris pentru Prea Curata Fecioară că a născut pe Mântuitorul lumii în anul al cincisprezecelea al vieții sale: „De la trei ani, zice, a fost dusă în Biserica Domnului, unde a trăit unsprezece ani, apoi, sosind al doisprezecelea an, de mâinile preoților a fost dată lui Iosif spre pază, viețuind la el patru ani, a primit Bunavestire cea de bucurie de la înger și a născut pe Hristos, lumina lumii, petrecând cincisprezece ani ai vieții sale”. Și alte multe scrieri de folos a lăsat Sfântul Evod, dar vremurile cele cumplite în care a fost prigonită biserica n-au îngăduit ca veacul nostru cel de pe urmă să le vadă. A scris o carte care avea titlul: Luminător. Vechiul scriitor Nichifor Calist enumeră acest titlu în istoria sa. Se scrie despre dânsul în martirologiul latin că și-a vărsat sângele pentru Hristos și luând cununa muceniciei s-a sfârșit. Unii povestesc că sfântul a pătimit atunci când Vespasian a fost în Antiohia. În acea vreme s-a făcut tulburare în cetate din pricina unui iudeu, Antioh, care, lăsându-și legea sa, a jertfit la idoli. Mulți din iudei au fost uciși, pentru că nu s-au închinat la idoli, și tot atunci mai mulți iudei au primit credința creștină și îl aveau pe Evod arhiereu. Deci, odată cu dânșii, și Sfântul Evod a fost ucis ca un păstor și mai mare începător al lor.
Iar Sfântul Onisifor, asemenea era din cei șaptezeci de apostoli, pe care Pavel îl pomenește în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit pe mine, și de lanțul meu nu s-a rușinat, ci venind în Roma, mai cu osârdie m-a căutat și m-a aflat. Să-i dea lui Domnul ca să afle milă de la El în ziua aceea. Și la câte în Efes mi-a slujit mie, tu mai bine știi”. Acesta a fost episcop în Kolofonia și în Kirini și până la sânge a pătimit pentru credință. Mărturisește pentru dânsul minologhionul că, după multe bătăi, fiind târât de cai sălbatici, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și în ceata mărturisitorilor împreună cu Evod, se sălășluiește în lăcașurile cerești.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Mucenic Evpsihie
Sfântul Evpsihie s-a născut și a crescut în Cesareea Capadociei, iar pe vremea împărăției lui Adrian a fost clevetit că nu cinstește pe idolii elinești și i se închină lui Hristos. Pentru aceasta mai marele Capadociei l-a prins și, întinzându-l, l-a strujit pe coaste și l-a aruncat în temniță, unde zăcea abia mai trăind; rugându-se, i s-a arătat îngerul Domnului și, prin atingerea sa, i-a tămăduit rănile, apoi l-a scos liber din temniță. Această eliberare s-a făcut prin grija lui Dumnezeu, pentru ca multele bogății pe care le avea Evpsihie să nu cadă pe mâinile celor fără de Dumnezeu, ci să se cheltuiască bine la trebuința săracilor, care lucru s-a și făcut; căci pre toate agoniselile adunate încă de la strămoșii lui le-a împărțit la săraci, iar câteva le-a dăruit vrăjmașilor săi, celor ce l-au clevetit pe el, cinstindu-i cu daruri ca pe niște făcători de bine ai săi și pricinuitori ai pătimirii sale. Apoi când stăpânea în Cesareea Saprikie boierul, iarăși l-au prins pe Sfântul Evpsihie și spânzurându-l l-au strujit rău, după care a luat sfârșit prin sabie. Deci se spune că în loc de sânge au curs lapte și apă din rănile trupului său.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Macarie de la Optina
Cel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie). Părinții săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel. Mai aveau o proprietate și în satul Zhelezniki, aceeași provincie, unde și locuiau. Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză.
Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 și a fost înmormântată la Mănăstirea Sf. Andronic. Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul Karachev să trăiască cu sora sa Daria și soțul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcție la Curtea Districtuală din Karachev. Mihail a învățat la școala primară din parohie.
Prin 1801, Mihail și cei doi frați ai lui s-au mutat în casa mătușii Anna M. Verevkina, unde au crescut împreună cu singurul ei fiu. În 1802, când a împlinit 14 ani Mihail și fratele său Alexis s-au angajat ca asistenți contabili la Trezoreria Lgov. Cu toate că nu era un servici ușor, Mihail și-a îndeplinit sarcinile cu precizie și atenție, atrăgând atenția autorităților provinciei.
În 1805 Mihail a fost numit șef al Departamentului Financiar al Trezoreriei din Kursk. În timpul liber îi plăcea să citească și să cânte la vioară. Tatăl său s-a stins din viață în 17 martie 1806 după o boală grea și a fost înmormântat la biserica parohială din Turischev.
În octombrie 1810 Mihail a vizitat Sihăstria Ploschansk, aflată la 24 de mile de proprietatea familială din Schepyatino. De acolo le-a scris fraților săi că le lasă lor toată proprietatea pentru că are de gând să rămână la mănăstire. Singura condiție pe care le-a pus-o a fost ca ei să doneze suma de 1000 de ruble pentru a ridica o biserică de piatră la Turischev, unde a fost înmormântat tatăl lor.
Nici cei mai apropiați ai lui Mihail n-au știut dacă vizita sa la mănăstire a fost premeditată sau întâmplătoare. Părea înclinat spre viața monahicească dar probabil că nu s-a putut hotărî decât după ce a experimentat pe viu acest fel de a trăi în mănăstirea Ploschansk.
Mihail a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului de la Ploscansk la vârsta de 22 de ani. Era o mănăstire modestă, fără chilii prea mari, deloc îmbelșugată și izolată de zonele populate. Poate chiar acest lucru l-a atras în primul rând pe Mihail. Viețuitorii erau 50 la număr, conduși de Ieromonahul Ioanichie. La o lună de la intrare, Mihail a fost novice iar în 24 decembrie 1810 a fost tuns rasofor cu numele Melchisedec. Nu l-au deranjat lipsurile din mănăstire și munca grea ci faptul că la mănăstire nu erau părinți în vârstă care să-i îndrume duhovnicește.
Auzind de părinții bătrâni sporiți duhovnicește care trăiau în pădurile din Bryansk și în mănăstirile aparținătoare diocezelor Orel și Kursk, monahul Melchisedec și-a dorit multă vreme să meargă să-i cunoască și să învețe din cuvântul lor, dar nu a avut ocazia.
În 1814, în pelerinajul pe care l-a făcut la Kiev, pentru a se închina la moaștele diferiților sfinți, la întoarcere a cunoscut niște părinți îmbunătățiți cu care a putut conversa.
Părintele Pavel, care se trăgea dintr-o familie de comercianți din Rostov și care a fost tuns la Muntele Athos, a devenit starețul mănăstirii Ploschansk în 1815. Acesta a observat râvna monahului pentru viața monahicească și pentru îndeplinirea ascultărilor sale. În 7 martie 1815, starețul Pavel l-a tuns monah cu numele de Macarie. La numai câteva zile, în 12 martie Episcopul Dositeu al Orel și Sevsk l-a hirotonit ierodiacon.
Schimonahul Atanasie (Zakharov), un discipol al Sf. Paisie Velichkovsky (prăznuit în 15 noiembrie) era în vizită la Ploschansk în 1815. El trăia la Mănăstirea Valea Albă și la Mănăstirea Florischev din provincia Vladimir. În timpul șederii sale la Ploschansk, părintele Atanasie a căzut de pe o bancă și și-a dislocat o articulație la picior. În 1816 s-a dus la Mănăstirea Cholnsk unde și-a revenit parțial dar nu a mai putut merge fără cârjă. În 1817 s-a întors la Ploschansk și monahul Macarie s-a mutat în chilia lui pentru a avea grijă de el.
Părintele Atanasie a influențat în mare măsură dezvoltarea spirituală a monahului Macarie, care-l considera părintele și învățătorul său. Timp de 7 ani el a trăit la Mănăstirea Neamț, unde a fost tuns de Sf. Paisie Velicikovski. Părintele Atanasie și-a încheiat cursul vieții în 17 octombrie 1825 murind în brațele monahului Macarie. Mai departe a trăit la Ploschansk timp de 10 ani, luând ca exemplu viața trăită de mentorul său.
Monahul Atanasie avea copii după traducerile vieților sfinților făcute de Sf. Paisie, chiar el traducând Viața Sf. Grigorie Sinaitul, Omiliile Catehetice ale Sf. Teodor Studitul, Omiliile Sf. Grigore Palama și multe ale scrieri importante. Părintele Macarie nu numai că a citit, a copiat și și-a însușit înțelepciunea din acele scrieri, dar le-a și publicat pentru folosul altora.
Monahul Macarie a primit taina sfintei preoții din mâna Episcopului Dositei al Orel și Sevsk în 27 mai 1817. Când egumenul Pavel s-a retras la rezidența episcopală din Kaluga în 1818, l-a înlocuit Ieromonahul Serafim, un discipol al monahului Vasile (Kishkin), starețul Mănăstirii Valea Albă. Monahul Serafim a condus foarte bine Mănăstirea Ploschansk, călăuzind monahii în viața duhovnicească.
Cu binecuvântarea Monahului Serafim, Monahul Macarie a mers în pelerinaj la Kiev în anul 1819 împreună cu ierodiaconul Paladie. Acolo l-au cunoscut pe Arhimandritul Antonie, cel care avea să devină Arhiepiscopul Voronezh și Zadonsk. La întoarcere, cei doi au vizitat Mănăstirea Glinsk, unde părintele Macarie l-a cunoscut ierodiaconul Samuel, care avea experiență în rugăciunea minții. Deoarece Monahul Atanasie nu i-a vorbit niciodată de această practică, Macarie a fost bucuros că a găsit pe cineva să-i spună mai multe din proprie experiență despre acest tip de rugăciune.
În 1824, Părintele Macarie a mers la Rostov să se închine la moaștele Sf. Dimitrie (prăznuit în 21 septembrie și 28 octombrie), tot atunci vizitând și Mănăstirea Optina cu noul schit pentru prima dată.
Într-un scurt interval de timp, doi dintre îndrumătorii duhovnicești ai Părintelui Macarie s-au dus la Domnul: Părintele Atanasie în 1825 și egumenul Serafim în 1826. Ieromonahul Marcellinus a fost ales stareț al Mănăstirii Ploschansk, în plus față de îndatoririle pe care le avea ca asistent al Episcopului Gabriel. Timp de doi ani a rămas la Orel, în timp ce Mănăstirea Ploschansk era administrată de părintele Anatol, economul.
În 10 iunie 1826 Părintele Macarie a fost numit vicar al mănăstirii. În ianuarie 1827 a fost ales duhovnic al Mănăstirii Sf. Treime din Sevsk, începând astfel drumul său duhovnicesc care a durat până la sfârșitul vieții sale. El nu a ales să fie duhovnic ci a acceptat ca ascultare față de episcop.
În 1828 Părintele Leonid (Nagolkin) a venit la Ploschansk de la Mănăstirea Sf. Alexandru de Svir, împreună cu alți discipoli, întâmplare care a fost considerată de Părintele Macarie ca un răspuns la rugăciunile sale, deoarece Părintele Leonid era un om de mare înțelepciune duhovnicească. Acest sfânt părinte care a dus războaie cu mulți vrăjmași văzuți și nevăzuți, putea să dea sfaturi folositoare tuturor celor aflați în ispite. El a înțeles din propria sa experiență că cei care doreau să-L urmeze pe Domnul trebuiau să-și pregătească sufletul pentru ispite (I. Sirah 2:1). Mai mult, părintele Leonid l-a primit pe părintele Macarie să-i fie discipol și fiu duhovnicesc. După ce Părintele Leonid s-a mutat la Optina, în 1829, Părintele Macarie a ținut legătura cu acesta prin lungi epistole.
Părintele Macarie s-a dus în vizită la Optina la părintele său duhovnicesc în 1831, în drumul său spre Petersburg, unde episcopul Nicodim al Orel își exercita funcția pe care o avea în cadrul Sf. Sinod. Acesta l-a numit pe Părintele Macarie econom și administrator, spre nefericirea celui din urmă. Părintele Macarie era îngrozit de agitația pe care o presupunea viața la oraș, tânjind după liniștea lăsată în urmă la mănăstire. Cu toate acestea nu a renunțat la funcția sa, din ascultare față de episcop.
După aproape un an în Petersburg, Părintele Macarie s-a întors la Mănăstirea Ploschansk. Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat din nou pe părintele Leonid la Optina, exprimându-și în scris către Părintele Moise dorința sa de a rămâne la Schit în Optina, cât de curând posibil. Dar mutarea mult dorită nu a avut loc decât în 14 ianuarie 1834.
După 23 de ani trăiți la Ploschansk, Părintele Macarie a păstrat toată viața sa un loc special în inima sa pentru această mănăstire. În cele din urmă, în 5 februarie 1834 Părintele Macarie a ajuns la Optina.
La vârsta de 46 de ani, Părintele Macarie s-a lăsat complet la voia Părintelui Leonid, arătând ascultare și smerenie totală. La început l-a ajutat pe părinte cu corespondența, dar cu timpul, responsabilitățile lui au crescut. În octombrie 1836 a fost numit duhovnic al mănăstirii. După ce părintele Antonie a fost desemnat stareț al Mănăstirii Sf. Nicolae din Maloyaroslavets, Părintele Macarie l-a urmat ca egumen al schitului din 1 decembrie 1839. Această nouă poziție a părintelui Macarie nu a schimbat cu nimic relația sa cu Părintele Leonid. Primul nu făcea nici o mișcare fără binecuvântarea celui de-al doilea, punându-și nădejdea în ajutorul și puterea rugăciunilor sale.
Părintele Leonid a rămas la fel de smerit față de părintele său duhovnicesc până în clipa când acesta s-a stins din viață în 11 octombrie 1841. Chiar și după mutarea acestuia de la schit la mănăstire, Părintele Macarie îl vizita zilnic, cerându-i sfatul în diverse probleme.
Pe timpul cât a fost bolnav, Părintele Leonid și-a îndrumat fiii duhovnicești la Părintele Macarie pentru călăuzire spirituală. Observând la Părintele Macarie aceleași calități duhovnicești, pe care le avea și Părintele Leonid, cei care l-au consultat pentru problemele de zi cu zi l-au recomandat cu încredere și altora, astfel încât numărul fiilor duhovnicești ai părintelui creștea din an în an. Părintele a mai fost ales și îndrumător al novicilor și al celor ce urmau să fie tunși în monahism.
Părintele Macarie era între oameni de dimineața până seara, rezolvând pe lângă asta și problemele de corespondență destul de numeroase. Uneori părintele era extenuat de mulțimea de oameni și de numărul scrisorilor pe care trebuia să le scrie, dar smerenia și dragostea sa pentru oamenii răniți fizic și spiritual nu-i permitea să-și scurteze absolut deloc timpul acordat acestora.
Părintelui Macarie i-a plăcut întotdeauna să citească din scrierile sfinților părinți. La Ploschansk, el a copiat multe din traducerile Sf. Paisie Velicikovski, care erau în posesia schimonahului Atanasie. Cunoștințele sale și înțelepciunea duhovnicească s-au îmbunătățit la Optina sub îndrumarea Părintelui Leonid, un discipol al părintelui Teodor de Svir, el însuși discipol al Sf. Paisie. Părintele Antonie, starețul schitului și Părintele Moise, starețul mănăstirii, au încurajat studiul cărților patristice, condițiile pentru asta fiind foarte favorabile deoarece cele mai bune copii ale acestor scrieri se aflau la Optina.
În 1845, Ivan V. Kireyevsky, redactorul publicației „Moscovitul”, l-a rugat pe Părintele Macarie să scrie o biografie a Sf. Paisie pentru revista sa. În 1846, părintele Macarie era în vizită la familia Kireyevsky pe proprietatea lor și discuția s-a îndreptat spre tema lipsei de cărți duhovnicești atât de necesare pentru urcușul spiritual al creștinilor. Natalia Kireyevsky, fiică duhovnicească a părintelui din 1838, chiar avea în posesie câteva manuscrise duhovnicești pe care era dispusă să le doneze.
La începutul anului 1847 s-a publicat biografia Sf. Paisie Velicicovski, cu extrase din scrierile sale. De-a lungul timpului, 16 cărți de literatură patristică s-au publicat sub coordonarea părintelui, printre care scrierile Sf. Nil de Sora, ale Sfinților Varsanufie și Ioan, ale Sf. Simeon Noul Teolog și ale Sf. Isaac Sirul.
În 1853 părintele s-a retras din funcția de stareț al schitului Sf. Ioan Botezătorul, fiind urmat de Părintele Pafnutie. Aceasta s-a întâmplat în 30 noiembrie, exact 14 ani de la numirea sa în funcție.
În 1859, una din fiicele duhovnicești ale Părintelui Macarie a căzut grav bolnavă, fiind pe moarte. Maria l-a rugat pe Părintele Macarie să se roage pentru ca Domnul să-i cruțe viața ca să-l mai poată vedea pe fiul ei. Părintele i-a răspuns că femeia își va reveni dar că amândoi vor muri cam în același timp. Bătrâna le-a spus cunoscuților ei despre premoniție atrăgându-le atenția că moartea ei este în legătură strânsă cu moartea părintelui. Maria a murit în 23 august 1860, fiind de față Părinții Macarie și Leonid Kavelin.
În 26 august, Părintele s-a îmbolnăvit de o boală a aparatului urinar, fiind consultat și tratat de un medic care se afla la Optina pe atunci. Părintele Macarie s-a simțit mai rău în acea seară și l-au dus la medicul personal al unui bogătaș. Acel doctor nu era de găsit, deci Părintele Kavelin s-a dus la un alt doctor să-I ceară sfatul. Însă starea generală a părintelui Macarie nu s-a îmbunătățit și a fost miruit și împărtășit cu Sfintele Taine dătătoare de viață ale Mântuitorului. În 2 septembrie el a primit două daruri care l-au bucurat foarte mult. Unul a fost o icoană din smalț a Maicii Domnului de la Mitropolitul Filaret al Moscovei, pe care acesta a purtat-o pe piept, iar celălalt dar a fost o cruce care conținea o bucată din Sfânta Cruce a Mântuitorului.
Părintele s-a simțit mai slăbit în 4 septembrie și a primit Sfintele Taine după Vecernie. În timpul cât a fost bolnav, frații care l-au îndrăgit au citit zilnic pentru el pravila de rugăciune, la orele potrivite. De asemenea, părintele îi ruga să ăi citească pasaje din sfinții părinți.
În 5 septembrie părintele Macarie a fost mutat din dormitorul său mic într-un loc mai încăpător și mai aerisit. În timpul nopții, schimonahul Ilarion care avea 90 de ani a murit, trăgându-se clopotele bisericii de trei ori, după cum era obiceiul la mănăstire, când murea unul din frați. Majoritatea au crezut că bat clopotele pentru Părintele Macarie devenind foarte neliniștiți până când s-a anunțat că nu părintele Macarie a murit ci Ilarion.
În 6 septembrie Părintele Macarie a suferit de dispnee și i s-a dat Sfânta Împărtășanie, ajungând la el și doi doctori să-l consulte dar nu s-a mai putut face nimic. Părintele s-a simțit mai rău în acea seară, primind pentru a doua oară Sf. Împărtășanie pe la ora 8,00. Pe la miezul nopții el a stat de vorbă cu duhovnicul său o jumătate de oră primind iertare și dezlegare de păcate.
Părintele Macarie a cerut să i se citească rugăciunea celor pe moarte, pe care a ascultat-o stand pe un scaun. S-au mai citit Canonul și Acatistul Maicii Domnului, precum și Canonul Mântuitorului la utrenie, timp în care durerile părintelui s-au mai ușurat.
În timpul nopții Părintele Macarie a cerut de mai multe ori să fie mutat din pat pe scaun, fiind liniștit, împăcat și mulțumind celor din jurul său pentru ajutorul primit. La orele 6,00 în dimineața următoare a primit Sfânta Împărtășanie pentru ultima oară.
La ora 7,00 dimineața în 7 septembrie 1860, Părintele Macarie a plecat la Domnul, în timp ce se citea cel de-al nouălea imn al Canonului Ieșirii Sufletului din Trup. Cu doi ani înainte de moartea sa a fost tuns în secret în Marea Schimă, de aceea o schimă care a fost sfințită la Mormântul Mântuitorului a fost pusă pe trupul său. S-au citit mai multe panahide pentru sufletul său în timpul zilei.
Părintele Macarie a fost înmormântat în 10 septembrie într-un mormânt pregătit pentru el față în față cu altarul capelei sf. Nicolae din biserica mare. El a fost înmormântat în partea dreaptă a mormântului Părintelui Leonid, prietenul și îndrumătorul său.
Patriarhul Moscovei a autorizat prăznuirea locală a Părinților din Optina în 13 iunie 1996. Dezgroparea moaștelor sfinților Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie și Anatol al II-lea a început în 24 iunie, 1998 și s-a încheiat în următoarea zi.
Totuși, datorită sărbătorilor hramului bisericii (Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.) asociate cu datele dezvelirii moaștelor, Patriarhul Alexei al II-lea a fixat ziua de 27 iunie ca dată de comemorare a acestui eveniment. Sfintele moaște ale părinților se află acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.
Sfinții părinți din Optina au fost propuși de către Patriarhia din Moscova pentru prăznuirea universală în 7 august 2000.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan, arhiepiscopul Novgorodului
Noul făcător de minuni al Rusiei, sfîntul Ioan, s-a născut în marele oraş Novgorod, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Nicolae, iar maica sa, Christina. Avea şi frate după trup, anume Gavriil, cu care era crescut în bună învăţătură şi deprins în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a îndreptat pe sine la fapta bună. Iar la vîrsta potrivită, a fost hirotonit preot la biserica Sfîntului sfinţit Mucenic Vlasie. Şi slujea Domnului cu toată osîrdia, umblînd fără prihană în toate poruncile lui. Iubind însă viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, a avut dorinţă a se îmbrăca în chipul călugăresc. Pentru aceea a gîndit să zidească şi o mînăstire nouă din averea ce rămăsese de la părinţi. Sfătuindu-se cu fratele său Gavriil, mai întîi a zidit o biserică de lemn, întru numele Prea Curatei Maicei lui Dumnezeu, întru pomenirea cinstitei Buneivestiri, şi a întemeiat mînăstire şi a rînduit toate cele trebuincioase ei. Apoi s-a sîrguit ca să zidească biserica de piatră.
Deci, începîndu-se acel lucru bun, şi zidindu-se bine biserica cea de piatră, au ajuns la ferestre; şi le-a lipsit argintul pentru săvîrşirea bisericii. De aceea fericitul Ioan şi Gavriil, fratele lui, erau în mare mîhnire. Dar avînd mare credinţă şi osîrdie către Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, întru mîhnirea lor au năzuit cu lacrimi spre dînsa ca spre cea grabnică ajutătoare şi scîrbiţilor mîngîietoare, rugîndu-se şi zicînd: „Tu, Stăpînă, ştii credinţa noastră şi dragostea pe care o avem către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi spre tine, Doamna noastră, cu toată osîrdia şi credinţa spre zidirea prea cinstitului tău hram ne-am pornit şi spre ajutorul tău ne-am pus nădejdea noastră, Maica lui Dumnezeu. Deci, ajută-ne nouă ca să săvîrşim biserica ta, trimite ajutorul tău, Stăpînă, şi nu ne ruşina pe noi robii tăi, că, iată, am început a zidi şi nu putem a o sfîrşi fără de ajutorul tău”.
Aşa rugîndu-se şi tînguindu-se ei, li s-a arătat noaptea în vis Preacurata Maica lui Dumnezeu, cereasca împără-teasă, zicîndu-le lor: „De ce v-aţi tînguit atîta pentru zidirea biseri-cii mele, iubiţii mei robi ai lui Dumnezeu? Nu voi trece cu vederea rugăciunea, credinţa şi dragostea voastră, ci degrabă vă voi trimite vouă cele spre săvîrşire; ba vă va şi prisosi; şi altă trebuinţă nu este, fără numai sîrguiţi-vă la lucru şi nu vă împuţinaţi în credinţă”.
Această vedenie o văzură amîndoi fraţii şi, deşteptîndu-se, s-au umplut cu mare bucurie. Iar după cîntarea Utreniei au spus unul altuia cele ce văzuseră, şi s-au întărit cu nădejde. Şi într-aceeaşi zi, de dimineaţă, după rînduiala lui Dumnezeu, ieşind afară din mînăs-tire, au văzut un cal foarte minunat stînd înaintea porţii, cu frîu aurit, înfrînat, şi şeaua de pe dînsul ferecată cu aur, iar călăreţ pe el nu era. Şi sta calul blînd şi nemişcat. Mirîndu-se de frumuseţea şi mărimea calului, aşteptară mult: oare nu va veni de undeva călăreţul calului acestuia? Şi pentru că nu a venit nimeni, calul stînd la un loc, nemişcat, se apropiară de dînsul şi văzură doi săcuşori plini pe amîndouă părţile şelei atîrnaţi.
Cunoscînd deci că de la Dumnezeu li s-a trimis lor aceasta, au luat de pe cal săcuşorii aceia şi îndată calul s-a făcut nevăzut din faţa ochilor lor. Apoi, dezlegînd săcuşorii, au aflat unul plin cu aur iar altul cu argint şi, mirîndu-se de o asemenea purtare de grijă dumnezeiască şi a Preacuratei Maicei lui Dumnezeu, mare mulţumită au înălţat şi degrabă au săvîrşit biserica, cu toată buna podoabă înfrumuseţînd-o. Ase-menea au cumpărat mînăstirii şi mulţime de moşii, iar rămăşiţa au-rului şi a argintului au dat-o egumenului şi fraţilor. Şi ei se îmbrăcară în călugărescul chip acolo şi s-au numit Ioan-Ilie şi Gavriil-Grigorie şi petreceau în mănăstirea aceea cu plăcere dumnezeiască în post şi în rugăciune şi întru toate nevoinţele şi ostenelile călugăreşti.
Murind preasfinţitul arhiepiscop al Novgorodului, Arcadie, l-au luat pe fericitul Ilie din mînăstirea sa şi l-au ridicat la scaunul arhiepiscopiei cu sila, căci el se lepăda, socotindu-se nevrednic de o rînduială ca aceasta; dar Dumnezeu l-a făcut pe el vrednic. Deci, voievodul, toţi mai marii duhovniceşti şi mirenii, tot poporul cetăţii aceleia, cu un glas, l-au ales pe el, căci era iubit de Dumnezeu şi de oameni şi prin rugăminte l-au făcut pe el să primească scaunul arhiepiscopiei. Atunci s-a supus şi a fost aşezat arhiepiscop al Novgorodului de prea sfinţitul Ion, mitropolitul Kievului şi a toata Ru-sia. Şi păstorea bine turma oilor lui Hristos, vieţuind întru cuvioşie şi dreptate.
În acea vreme, Roman, voievodul Suzdalului, şi alţii din ace-laşi pămînt al Rusiei, demnitari mulţi, şaptezeci şi doi la număr, se sculaseră asupra marelui oraş Novgorod, vrînd să-i risipească pe el şi pe oamenii săi, cei de un neam şi de o credinţă, să-i prade şi să-i dea morţii. Pentru aceea au mers la cetate cu marea mulţime a oş-tilor lor şi, împresurînd-o, au strîmtorat-o cu sila trei zile. Iar cetă-ţenii, văzînd puterea cea mare a protivnicilor şi slăbind de război, erau în necaz şi în nepricepere mare, neaşteptînd ajutor de nicăieri, numai de la Dumnezeu cereau milă, şi nădăjduiau spre rugăciunile sfinţitului lor păstor.
Iar bunul păstor, văzînd pe lupii cei ce năvăliseră şi căutau să-i rănească turma, a stătut la strajă, privind cu ochi nedormit spre Dumnezeu şi cu rugăciunile sale îngrădind cetatea şi cu ziduri. Iar în noaptea a treia stînd el, după obicei, la rugăciune înaintea icoanei Domnului Iisus Hristos, şi cu lacrimi, strigînd către Stăpîn pentru izbăvirea cetăţii, a auzit un glas zicînd către dînsul: „Să mergi în biserica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de pe uliţa lui Ilie, şi acolo, luînd chipul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, să-l înalţi pe zidul cetăţii împotriva vrăjma-şilor şi îndată vei vedea mîntuirea cetăţii”. Iar el, care a auzit un glas ca acesta, s-a umplut de negrăită bucurie şi a petrecut fără de somn toată noaptea aceea.
A doua zi a chemat deci tot soborul şi le-a spus lor de glasul ce se făcuse către dînsul; iar poporul, auzind aceea, a proslăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu şi primind oarecare putere a îndrăznit. Apoi, arhiepiscopul a trimis pe arhidiaconul său dimpreună cu clerul, poruncindu-i să aducă la sobor acea cin-stită icoană, iar el, împreună cu sfinţitul sobor, intrînd în biserica cea mare a înţelepciunii lui Dumnezeu, au început a săvîrşi cîntări de rugăciune.
Ajungînd, deci, trimişii la biserica Mîntuitorului, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi, închinîndu-se precum se cădea, cînd au vrut să o ia, n-au putut nici să o mişte din loc; şi, pe cît au încercat mai mult, pe atît nicidecum n-au putut. Şi, întorcîndu-se, au spus sfîntului. Apoi el, adunînd tot soborul, a mers cu sîrguinţă şi, intrînd în biserică, a căzut înaintea icoanei Stăpînei noastre, rugîndu-se şi zicînd: „O, prea milostivă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, tu eşti nădejdea, scăparea şi apărarea cetăţii noastre, zidul, acoperămîntul şi limanul tuturor creştinilor. Drept aceea şi noi păcătoşii, spre tine nădăjduim. Roagă-te, Doamnă, Fiului tău şi Dumnezeului nostru pentru cetatea noastră şi nu ne da în mîna vrăjmaşilor noştri pentru păcatele noastre, ci ascultă plîngerea şi suspinarea robilor tăi şi scapă-ne. Precum oarecînd pe niniviteni Fiul tău i-a cruţat, pentru pocăinţă, aşişderea şi aici arată-ţi, Stă-pînă, mila ta”.
Astfel rugîndu-se sfîntul, a început a cînta paraclisul; şi cînd clericii cîntau condacul după a şasea peasnă: „Ceea ce eşti folositoare creştinilor, neînfruntată”, îndată cinstita icoană a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu s-a mişcat singură. Iar poporul văzînd acea minune, toţi ca un singur glas strigau: „Doamne miluieşte!” Apoi, prea sfinţitul arhiepiscop, luînd în mîini acea cinstită icoană, a sărutat-o cu dragoste şi, mergînd cu poporul, săvîrşind cîntări şi rugăciuni a înălţat-o pe zidul cetăţii şi a pus-o împotriva luptătorilor. Şi, fiindcă la al şaselea ceas începuseră protivnicii a se năpădi mai tare la cetate şi îndreptară săgeţi asupra ei ca ploaia de multe, îndată cinstita icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu schimbîndu-şi faţa sa dinspre protivnici, a întors-o spre cetate.
Această mişcare era semn sigur de prea marea milostivire a Stăpînei noastre, pe care a arătat-o popoarelor celor ce se primejduiau de către împresurători. Privind arhiepisco-pul spre sfînta icoană a văzut lacrimi curgînd din ochii ei ca un izvor al raiului şi luînd felonul său, adună într-însul pe cele ce picau din icoană şi grăi: „O, minune prea slăvită! Cum din lemn uscat pică lacrimi! Iată, Împărăteasă, ne arăţi nouă semn adevărat, că te rogi Fiului tău şi Dumnezeului nostru, cu lacrimi, pentru scă-parea cetăţii”.
Poporul, văzînd că plîngea icoana Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri. Şi deodată a coborît frică asupra protivnicilor, i-a aco-perit întunericul, iar mînia lui Dumnezeu i-a tulburat şi începură unul pe altul să se ucidă. Iar cetăţenii, văzînd o tulburare ca aceea a lor, au deschis porţile cetăţii şi, ieşind înarmaţi, s-au repezit asupra vrăjmaşilor, pe unii tăindu-i, iar pe alţii de vii robindu-i şi aşa au biruit toate taberile vrăjmaşilor, cu ajutorul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.
Din acea vreme arhiereul lui Dumnezeu, Ilie, a aşezat praznic luminos: să se prăznuiască acel prea minunat semn al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în marea cetate Novgorod, şi a numit ziua aceea pe de-o parte zi de izbăvire, iar pe de alta, zi de pedepsire; de izbăvire, deoarece cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a trimis Dumnezeu izbăvire cetăţenilor, iar zi de pedepsire pentru aceia care, sculîndu-se asupra celor de un neam şi de o credinţă, făceau război între fraţi. Şi aşa, din vremea aceea marele Novgorod era în pace şi în linişte adîncă prin ocîrmuirea bunului păstor.
Fericitul, şezînd pe scaunul său ani îndestulaţi spre înălţarea laudei lui Dumnezeu, a zidit şapte biserici vestite. Cea dintîi biserică, pe care mai întîi de călugăria sa a zidit-o, era cu hramul Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. A doua, pe care în vremea arhieriei sale a zidit-o, avea hramul Botezul Domnului. A treia, în numele Sfîntului Prooroc Ilie. A patra era afie-rosită în numele cuviosului Theodor, egumenul Studitului. A cincea, a Sfinţilor Anania, Azaria, Misail şi a Sfîntului Daniil pro-orocul. A şasea avea hramul Sfîntului drept Lazăr, celui a patra zi înviat. A şasea era închinată Sfîntului ierarh, făcătorului de minuni Nicolae. Şi era sfîntul foarte milostiv către toţi, avînd, pe cîtă mare blîndeţe, pe atîta dragoste nefăţarnică. Era ca un soare în biserica lui Hristos, luminînd prin lucruri bune, gonind întunericul faptei rele şi sfărîmînd capul diavolului, domnul întunericului, care vrăjmăşeşte totdeauna şi pizmuieşte mîntuirea omenească.
Pentru că sfîntul avea putere mare peste duhurile cele necu-rate, aşa că le putea lega pe ele cu cuvîntul, credem că este de fo-los a arăta aici o povestire minunată: Stînd odată sfîntul, după obiceiul său, la rugăciune, în chilia sa, la miezul nopţii diavolul, vrînd să-l înfricoşeze pe sfînt prin năluciri, a mers şi a intrat în ligheanul cel ce sta în camera lui de culcat şi a început a tremura, tulburînd apa. Iar sfîntul, înţelegînd diavoleasca nălucire, s-a apropiat de vas şi l-a însemnat pe el cu semnul Crucii şi cu certare l-a legat în lighean pe diavol, aşa ca să nu mai iasă el de acolo multă vreme. Diavolul, fiind ars de puterea Crucii, a început să strige ca omul: „O, amar mie, că sînt ars şi nu pot să rabd! Degrabă mîntuieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu!” Iar sfîntul i-a zis: „Cine eşti tu şi cum ai intrat aici ?” Răspuns-a diavolul: „Eu sînt vicleanul diavol şi am venit aici ca să te tulbur, căci mi se părea că te vei înfricoşa ca om şi te vei lăsa de rugăciune, iar tu m-ai încuiat în vasul acesta, unde groaznic mă chinui. Vai mie ! că m-am amăgit şi am intrat aici ! Mîntuieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi de acum făgăduiesc că nu voi mai veni altă dată aici”.
Strigînd diavolul mult aşa, i-a zis sfîntul: „Iată, pentru îndrăzneala ta neruşinată îţi poruncesc ca în noaptea aceasta să mă duci în Ierusalim, la biserica unde este mormîntul Domnului. Iar din Ierusalim, să mă aduci ia-răşi aici, în chilia mea, în noaptea aceasta, şi după aceea îţi voi da drumul”. Deci, diavolul s-a făgăduit să facă voia sfîntului, numai să fie mîntuit din vas. Apoi sfîntul, cercetîndu-l, l-a mîntuit zicîndu-i: „Să-mi fii ca un cal, gata, stînd înaintea chiliei mele, ca încălecînd pe tine, să-mi săvîrşesc dorinţa”. Iar diavolul a ieşit ca un întuneric din vas şi a stat, după porunca sfîntului, la uşa chiliei ca un cal.
Sfîntul ieşind deci din chilie, s-a înarmat pe sine cu crucea şi a încălecat pe drac şi s-a aflat într-acea noapte în sfînta cetate a Ierusalimului, lîngă biserica Sfintei Învieri, unde este mormîntul Domnului. Iar pe diavol l-a certat să nu se ducă de la locul acela, şi sta diavolul, neputînd nicidecum să se mişte din loc, pînă ce sfîntul a făcut închinăciune la mormîntul Domnului şi la cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Mergînd la biserică şi-a plecat genunchile înaintea uşii şi s-a rugat şi îndată i s-au deschis uşile bisericii singure, de la sine, şi lumînările şi candelele la mormîntul Domnului s-au aprins. Iar Sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu cu mulţumită, a vărsat lacrimi şi s-a închinat la mormîntul Domnului şi l-a sărutat. Asemenea şi la lemnul făcător de viaţă şi la toate sfintele icoane şi la locurile cele din biserică, şi, săvîrşindu-şi dorinţa, a ieşit şi iarăşi uşile bisericii s-au închis singure. Şi găsind pe diavol în acelaşi loc unde-i poruncise, stînd ca un cal, gata, a încălecat pe el, şi s-a aflat în noaptea aceea în marele Novgorod, în chilia sa.
Ducîndu-se diavolul la sfînt, l-a rugat ca să nu spună nimănui cele ce se petrecuseră cu dînsul, cum că, legat fiind prin certare i-a slujit ca un rob. „Iar de vei spune cuiva – zicea – că ai umblat călare pe mine, apoi nu voi înceta să-ţi fac supărare, pînă ce nu voi aduce asupra ta o ispită mare”. Acestea spunîndu-le diavolul, sfîntul a făcut semnul Crucii pe sine şi îndată diavolul s-a stins ca fumul şi a pierit de la dînsul.
Odată sfîntul, cu cinstiţii bărbaţi, cu egumeni, cu preoţii şi cu cetăţenii cei de Dumnezeu temători, îndeletnicindu-se în vorbă duhovnicească şi povestind din vieţile sfinţilor şi spunînd multe spre folos, i s-a întîmplat lui de a arătat şi acest lucru de care am povestit, spunînd că altcuiva i se întîmplase, zise: „Ştiu pe un om care într-o noapte din marele Novgorod a fost în Ierusalim şi, închinîndu-se la mormîntul Domnului şi la lemnul făcător de viaţă al Sfintei Cruci, s-a întors în marele Novgorod, mergînd călare pe diavol, pe care, prin certare, îl legase ca pe un robit”. Iar cei ce au-zeau se mirau de aceasta foarte tare, dar diavolul scrîşnea cu dinţii asupra sfîntului, zicîndu-i: „De vreme ce ai dat pe faţă taina aceasta, voi aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi cetăţenii ca un desfrînat”.
Din vremea aceea, prin voinţa lui Dumnezeu, a început dia-volul a aduce asupra sfîntului o astfel ispită: venind mulţi oameni pentru binecuvîntare la sfîntul, diavolul le arăta în chilia lui felurite năluciri – uneori încălţăminte femeiască, alteori mărgele, iar alteori alte găteli şi haine cu care femeile se împodobesc. Deci, oamenii ce veneau, văzîndu-le, se scandalizau şi gîndeau rău de sfîntul, părîndu-li-se că ţine femeie în chilia sa şi se tulburau şi, sfătuindu-se între dînşii, ziceau: „Este nedrept ca un arhiereu depravat ca acesta să fie pe scaunul apostolesc”. Şi, adunîndu-se oamenii la chilia sfîntului, diavolul s-a închipuit în fetişoară şi alerga înaintea lor ca şi cum ar fi fugit din chilia sfîntului, iar oamenii, văzînd-o, strigară şi începură a alerga vrînd să prindă pe fetişcana aceea; însă diavolul a scăpat după chilia sfîntului şi s-a făcut nevăzut.
Auzind sfîntul gălăgia poporului, a ieşit din chilie, şi a zis că-tre oameni: „Ce este fiilor? De ce este gîlceavă între voi ?” Iar ei, strigînd la el ca la un depravat, defăimîndu-l şi ocărîndu-l, l-au apucat şi începură a-l batjocori. Apoi, nepricepîndu-se ce să-i mai facă, ziseră între dînşii: „Să-l ducem la rîu şi să-l punem pe o plută, ca să-l ducă apa de la cetatea noastră în jos, pe rîu”. Şi ducînd pe sfîntul şi curatul arhiereu al lui Dumnezeu la podul cel mare, care este pe rîul Volhov, i-au dat drumul pe o plută; şi s-au împlinit cuvîntul vicleanului diavol, care i-a zis lăudîndu-se: „Vei aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi ca un depravat”. Şi se bucura vicleanul văzîndu-l pe sfînt batjocorit.
Însă cu ajutorul darului lui Dumnezeu a biruit nevinovăţia dreptului, şi a ruşinat pe vrăjmaşi căci sfîntul fiind pus pe plută, pluta aceea plutea în susul rîului, împotriva apei, care este la podul cel mare nefiind dusă de nimeni, decît de puterea lui Dumnezeu. Şi plutea spre mînăstirea Sfîntului Gheorghe care se afla departe de cetate ca la trei stadii. Iar oamenii, văzînd minune ca aceasta, s-au înspăimîntat şi părăsind răutatea îşi rupeau hainele şi se tînguiau, zicînd: „Am greşit şi am făcut nedreptate. Oameni fiind, am judecat pe păstor”. Şi alergau pe mal, rugînd pe sfînt să le ierte păcatul şi să se întoarcă la scaunul său. „Iartă-ne nouă, părinte – ziceau – întru neştiinţă ţi-am greşit. Să nu pomeneşti răutatea noastră şi nu ne lăsa pe noi, fiii tăi”.
Aşijderea şi tot clerul, întîmpinînd pe sfînt şi plecîndu-şi capetele la pămînt, cu lacrimi îl rugă să se întoarcă la scaunul său, iar el, ca un alt Ştefan, întîiul mucenic, se ruga lui Dumnezeu pentru cei ce l-au nedreptăţit, zicînd: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi s-a oprit la margine, aproape de mînăstire despre care am amintit înainte ca la o jumătate de stadie şi, sculîndu-se de pe plută, a ieşit la mal. Iar poporul căzînd cu plîngere la dînsul, îşi cerea iertare şi se bucura că a îmblînzit pe sfînt şi că a descoperit Domnul viaţa lui cea nevinovată şi curată. Iar el, fiind fără de răutate şi dîndu-le tuturor iertare, le-a spus cum, umblînd călare pe diavol, a fost în Ierusalim şi cum diavolul s-a lăudat asupra lui.
Auzind aceasta, toţi au proslăvit pe Dumnezeu. Şi aşa s-a întors sfîntul la scaunul său cu mare cinste şi slavă şi învăţa pe oameni, zicîndu-le: Fiilor, cu cercetare să faceţi tot lucrul, ca să nu fiţi amăgiţi de diavol şi ca să nu aflaţi cîndva răutatea împletită cu bunătatea şi să fiţi vinovaţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu.
După aceasta mai vieţuind puţin sfîntul şi cunoscîndu-şi ducerea sa la Dumnezeu şi-a lăsat omoforul, acum fiind la adînci bătrîneţe, şi s-a călugărit în marea schimă şi l-a numit în schimă cu numele lui cel dintîi, Ioan. Şi s-a mutat cu pace la Domnul; iar trupul lui îl puseseră în biserica cea mare, în călugărescul chip. După dînsul ridicară la scaun pe Grigorie, fratele lui, care păştea binecinstitoarea turmă, dînd Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.