sinaxar 8 mai
Distribuie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 8 mai: Sfântul Slăvitul Apostol și Evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu; Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare și Sfânta Cuvioasă Emilia, mama Sfântului Ierarh Vasile cel Mare. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna mai, în ziua opt, pomenim pe Sfântul Slăvitul Apostol și Evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu

Se cuvine a ști că tatăl cuvântătorului de Dumnezeu era Zevedeu, iar maica sa era Salomi, fiica lui Iosif, logodnicul Născătoarei de Dumnezeu. Pentru că Iosif a avut patru feciori: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda și pe Iosif, și trei fiice: pe Estir, pe Marta și pe Salomi, care a fost femeia lui Zevedeu și maică a lui Ioan cuvântătorul de Dumnezeu. Deci, Mântuitorul, era unchi lui Ioan, pentru că era frate al Salomeei, fiica lui Iosif. Se cuvine să știm că, în vremea în care a fost vândut Domnul nostru iudeilor și a fost răstignit, au fugit toți. Dar Ioan, ca un iubit, a fost de față la vânzarea și la răstignirea Lui și a venit la mormânt cu Petru.

Apoi a luat pe Născătoarea de Dumnezeu întru ale sale. De aceea se zice că a avut trei maici pe pământ: întâi pe Salomi, dintru care s-a născut; a doua, tunetul, că s-a numit „fiul tunetului”; și a treia pe Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, precum a zis Domnul: Iată Maica ta! Și a îngrijit-o Ioan până la adormirea ei. Apoi a venit la Efes și a dărâmat prin rugăciunea sa capiștea Artemidei și a mântuit din rătăcire patru sute de mii de bărbați și femei ce slujeau Artemidei și i-a adus la lumină. Iar muntele pe care se află biserica cuvântătorului de Dumnezeu se numește Livaton, unde, spre apus, zace Sfântul Timotei. Iar Maria Magdalena și cei șapte tineri din Efes sunt în muntele din apropiere, ce se cheamă Hileon. Iar Sfânta Ermiona, fiica lui Filip, unul din cei șapte diaconi, din cele patru proorocițe fiice ale lui, zace aproape în acel munte; și Audact, mucenicul, și fiica sa, Calistena, și alți mucenici ce au fost episcopi: Ariston, Tiranos, Aristovul și Pavel cetățeanul pustiului. Și se face prăznuirea Sfântului Ioan, în cinstita sa apostolească biserică, ce este la locul ce se numește Evdomon.

Cinstita mutare a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, cel ce s-a rezemat pe pieptul Mântuitorului, a iubitorului de feciorie și ucenicul iubit al lui Hristos, se prăznuiește în 26 ale lunii septembrie, unde s-a scris pe larg viața lui cea sfântă. În această zi, însă, se cinstește numai pomenirea prafului tămăduitor, care ca minune iese în fiecare an din mormântul lui, în ziua a opta a lunii mai și pe care creștinii cei de acolo îl numesc mană. Pentru că Sfântul Ioan, trăind mai mult de o sută de ani și ostenindu-se în bunăvestirea lui Hristos, a ieșit împreună cu șapte ucenici ai săi din cetatea Efesului și le-a poruncit să-i sape un mormânt în chipul Crucii și într-însul – precum scrie în viața lui – să fie îngropat de viu. Auzind frații cei din cetate de aceasta, au mers și au săpat mormântul lui și n-au aflat trupul Apostolului și s-au întors, plângându-l mult. După aceea, mergeau adeseori la mormântul lui și acolo își săvârșeau rugăciunile către Dumnezeu, chemând în ajutor și spre mijlocire pe Sfântul Ioan.

După aceea a început în fiecare an, în această lună și zi, a ieși din mormântul lui un praf subțire făcător de minuni, pe care credincioșii luându-l, tămăduiau neputințele și patimile ce erau în popor. Pentru aceea s-a așezat într-această zi, precum și în luna lui septembrie, să-l lăudăm cu bisericești cântări de laude și să-l fericim pe acest plăcut al lui Dumnezeu, care mai mult decât alții a fost iubit lui Dumnezeu. Cu rugăciunile aceluia să câștigăm și noi tămăduire de bolile noastre cele sufletești și trupești și să ne învrednicim a fi plăcuți și iubiți lui Hristos Dumnezeul nostru.

Tot în aceasta zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare

Aceasta a fost din marea cetate a Romei, acolo născut și crescut, hărăzit fiind, din pruncie, ca vas curat al lui Dumnezeu și plin de toată bunătatea și înțelepciunea dumnezeiască și omenească. Pentru aceasta, a fost hirotonit și diacon. Deci, atunci ocârmuia marele Teodosie (379-395), împărăția romanilor. Și căutând cu multă nevoință un om duhovnicesc și bun vorbitor, ca să dea bună creștere fiilor săi și să-i deprindă la învățătură și, mai mult, la învățătura cu care se cinstește Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie și a scris împăratului Gratian și papei Inochentie; și abia a putut dobândi ceea ce a poftit. Deci, Arsenie, plecând de la Roma și sosind la Constantinopol, a stat înaintea lui Teodosie. Și l-a văzut împăratul la față și la fire om cinstit fiind și având căutătura cu bună rânduială, gândul smerit și împodobit cu toată bunătatea. Și, umplându-se de multă bucurie și plăcere, de atunci îl cinstea ca pe părintele său și i se smerea ca unui dascăl. Iar dregătorii sfatului, văzându-l pe el ca pe un odor de mare preț, se minunau de el și-l cinstea. Iar el, urând slavă și iubind pe Dumnezeu, socotea măririle oamenilor ca o pleavă și, dorind viața monahicească, se ruga lui Dumnezeu, în fiecare zi, să-i îndeplinească rugăciunea. Și, îndată, a auzit un glas dumnezeiesc, de sus, care zicea: „Arsenie, fugi de oameni și te mântuiește!”

Deci, el, nezăbovind și schimbându-și portul, s-a dus și a sosit la Alexandria și, călugărindu-se, a mers la Schit, dându-se spre toată petrecerea cea grea și cu nevoință. Și, rugându-se lui Dumnezeu, iarăși s-a făcut glas dumnezeiesc către dânsul: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii”.

Pe marele Arsenie l-a întrebat cândva Teofil, papa Alexandriei, când s-a suit, și cu alții, la dânsul: „Spune-ne nouă, o părinte, un cuvânt de folos”. Și el a zis: „Dacă îl voi spune, îl veți păzi?” Iar ei i-au zis: „Da, cu adevărat”. Și el a zis: „Oriunde veți auzi de Arsenie, să nu vă apropiați de acel loc”.

Și, iarăși, spun, despre acesta, că, stând la lucrul mâinilor lui în toată vremea vieții sale, avea un petec de rasă în sân, de-și ștergea lacrimile sale; că fericitul se plângea, pe sine, în lumea aceasta.

Și era la trup minunat și cuvios, peste tot cărunt, uscat și lung, măcar că era puțin gârbov de bătrânețe. Și era barbă până la pântece, chipul îngeresc, ca al lui Iacov. Drept aceea, nici nu vrea să se arate cuiva la față. Priveghea mult, stând în picioare și rugându-se și neplecându-și genunchii, nicidecum, de cu seară până la răsăritul soarelui. Drept aceea, cu vărsarea lacrimilor a stins focul cel stricător de suflet.

Și, vrând el să se despartă de trup, ajungând la adânci bătrâneți, că era aproape de o sută de ani, l-au întrebat ucenicii lui, unde și cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: „Dar nu știți să puneți o funie la picioarele mele și să mă ridicați în munte ?” Și iarăși le-a zis: „Vedeți, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieși din trup ?” Și ei au zis; „Vedem”. Iar el a zis: „De când m-am făcut monah, n-a lipsit nicidecum de la mine, frica aceasta”. Și îndată și-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Emilia, mama Sfântului Ierarh Vasile cel Mare

Emilia a fost maica Sfântului Vasile cel Mare. Ea în tinerețile ei a dorit să se afierosească Domnului, dar părinții au stăruit ca ea să se mărite.

Emilia a adus pe lume nouă copii, iar ea le-a insuflat tuturor copiilor ei într-o asemenea măsură Duhul lui Hristos, încât cinci dintre ei au devenit sfinți mari ai Bisericii: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru episcopul Sevastelor, Macrina și Teosevia.

La adânci bătrânețe Emilia a întemeiat o mânăstire de femei, întru care a viețuit până la sfârșitul vieții, alături de fiica ei, Macrina.

Prea cuvioasa Emilia s-a săvârșit în Domnul la anul 375, în opt zile ale lunii mai.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *