Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 9 mai: Sfântul Prooroc Isaia; Sfântul Mucenic Hristofor Mărturisitorul; Sfântul Iosif de la Optina; Sfinții Mucenici Epimah și Gordian și aducerea la Bari a moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna mai, în ziua nouă, pomenim pe Sfântul Prooroc Isaia
Sfântul Prooroc Isaia a fost cel dintâi dintre marii Prooroci ai Vechiului Testament. El a trăit pe vremea regilor Ahaz (735-716 î.Hr.) și Ezechia (716-687 î.Hr.) cu mai mult de 700 de ani înainte de Nașterea Domnului Iisus. În cartea sa a proorocit poporului evreu, din care se trăgea, Nașterea Domnului, dintr-o fecioară, că se va numi Emanuil – cu noi este Dumnezeu – (cap. 7-12), apoi pătimirea Robului lui Dumnezeu (cap. 50-53) și a doua înfricoșătoare venire a Domnului în lume (cap. 63-65). Drept aceea, Isaia a fost numit Evanghelistul Vechiului Testament.
Plin de îndrăzneală, a mustrat cu asprime pe cei puternici, din vremea aceea, pentru nedreptățile și fărădelegile lor. Cartea proorociilor lui Isaia s-a bucurat de aceea, totdeauna, de mare cinste la iudei. Însuși Domnul Iisus, după întoarcerea Sa din pustie, intrând, într-una din sâmbete, în Sinagoga din Nazaret și dându-i-se cartea Proorocului Isaia, a deschis-o la locul unde erau cuprinse proorocirile, scrise cu aproape opt veacuri înainte, despre El și a citit în auzul tuturor: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați“ (Luca 4, 18). Și închizând cartea, Iisus a spus: „Astăzi, s-a împlinit scriptura aceasta, în urechile voastre“ (Luca 4, 21), arătând că venise ceasul ca să împlinească, tot așa, și celelalte proorociri.
După tradiția Vechiului Testament „dregătorii sodomului“, mâniindu-se pentru mustrările Proorocului, au hotărât să-l ucidă. Și a fost tăiat Sfântul Prooroc, la câmp, cu fierăstrăul, din porunca regelui Manase. Și, așa, Isaia, marele Prooroc al Domnului, s-a sfârșit ca mucenic, la adânci bătrâneți. Iar cartea lui este scrisă în vremea de aur a limbii ebraice.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Hristofor Mărturisitorul
Sfântul Mucenic a fost de fel dintr-o țară sălbatică și, mai înainte, se numea Reprovos. Fusese prins rob, în război, de romani și era tânăr cu vârsta, uriaș la trup și fioros la înfățișare, cum nu se poate închipui. Dar era, din fire, înțelept la minte și cu bună cunoștință și avea suflet milostiv, că suferea cu durere, văzând chinurile creștinilor, pentru credința lor în Hristos. Și era pe vremea prigoanei lui Decius.
Deci, a învățat limba romanilor și a cunoscut repede învățătura cea dumnezeiască, a Evangheliei lui Hristos, și a fost încreștinat în Antiohia, de către Sfântul episcop Vavila, ce se prăznuiește la 4 septembrie, primind la botez numele de Hristofor. Fiind adus în fața împăratului, acesta s-a înspăimântat, văzându-l. Dar, auzind chiar din gura lui că este creștin, a încercat să-l amăgească prin vicleșug, nevrând să-l dea morții, ci, nădăjduind a și-l face slujitor. A trimis, așadar, la el două femei frumoase și desfrânate, pentru a-l face să păcătuiască, dar Hristofor le-a mustrat pentru ticăloasa lor îndeletnicire și, vorbindu-le îndelung, le-a hotărât să se pocăiască și să se boteze. Și, mâniindu-se, împăratul le-a supus la multe chinuri, pe care Sfântul, îndurându-le, cu credință tare, acesta a poruncit să i se taie capul. Și aceasta a fost în ziua de 9 mai.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Iosif de la Optina
Cuviosul părintele nostru Iosif (în lume Ivan Litovkin) s-a născut la 2 noiembrie 1837, în familia conducătorului de sat Efim Litovkin și a soției sale Maria. La vârsta de patru ani Vanea și-a pierdut tatăl, iar la vârsta de unsprezece a rămas orfan și de mamă. A început pentru el o viață grea. A fost nevoit să muncească la birt și la băcănie, să care saci de cinci puduri și alte greutăți, să însoțească convoiul cu marfă. A suferit de foame, a fost prigonit, bătut de stăpânul crud. Însă viața aspră, înspăimântătoare, nu i-a pervertit și nu i-a schimbat în rău caracterul.
Tânărul năzuia la o viață duhovnicească, însă până la o vreme nu s-a gândit la mânăstire. Atunci când în sfârșit a apărut un loc bun la negustorul Rafail, care voia să o căsătorească cu el pe fiica sa, a sosit pe neașteptate scrisoarea surorii sale Alexandra, care primise deja tunderea în monahism la Mânăstirea Borisovsk, cu numele de Leonida. Ea îl sfătuia să meargă la Sihăstria Optina, la stareți. Cuviosul stareț Macarie nu mai era pe atunci în viață, însă deja strălucea la Sihăstria Optina un nou luminător, Cuviosul stareț Ambrozie.
Când tânărul Ivan Litovkin i-a spus acestuia; “Părinte, binecuvântați-mă să merg la Kiev”, a urmat răspunsul neașteptat al marelui stareț: “De ce să mergi la Kiev, rămâi aici”. Astfel, la 1 martie 1861. a început calea monahală lungă de o jumătate de veac… Potrivit obiceiului de la Optina, fiecare novice trebuia să se ostenească la sala de mese. La această ascultare grea s-au descoperit și s-au întărit calitățile bune ale viitorului stareț: ascultarea necondiționată, hărnicia, tăcerea și lipsa răutății. Văzând și suportând de toate în lume, el înțelegea ce dar neprețuit Dumnezeiesc este tihna și liniștea Sfintei Mânăstiri. Și în scurt timp l-a vizitat Domnul cu o mare mângâiere.
Fratele Ivan a fost rânduit ca ajutor de chilie al Cuvios ului Ambrozie. Posibilitatea de a fi lângă părintele drag îl bucura pe tânăr. Însă mulțimile nesfârșite de vizitatori îi îngreuiau și-i tulburau liniștea sufletească. Neîndrăznind să-i spună starețului despre mâhnirea sa, el a hotărât să plece în liniște spre sfințeniile Kievului, spre tăcerea Athosului. Însă starețul înainte-văzător l-a oprit. Multe suferințe și greutăți a avut el de îndurat în mânăstire: reproșurile nedrepte, lipsurile, bolile. Zeci de ani nu a avut nici măcar un colț al său unde să poată citi, să se roage și să se odihnească.
Dormea în camera de primire, plină de vizitatori până aproape de miezul nopții, iar la ora unu noaptea trebuia deja să meargă la Utrenie… Însă încercările l-au întărit doar și i-au purificat sufletul, l-au făcut pe fratele Ivan un desăvârșit poslușnic și monah. În anul 1872 a fost tuns și a devenit călugăr, fiind îmbrăcat în micul chip (mantie) cu numele de Iosif. În anul 1877 a fost hirotonit ierodiacon, iar la 1 octombrie 1884, la Liturghia în cinstea deschiderii festive a Mânăstirii de maici Samordino, Cuviosul Iosif a fost hirotonit ieromonah.
În acest timp devenise deja ajutorul principal al starețului Ambrozie. Liniștit și serios, el ieșea la vizitatori, îi asculta cu atenție, transmitea cu exactitate sfatul starețului, fără să adauge nimic de la sine. Tot mai des îi trimitea starețul pe vizitatori să-i ceară părintelui Iosif sfatul, și toți erau uimiți de faptul că cuvintele sale coincideau cu precizie cu ceea ce spunea însuși Cuviosul Ambrozie. În anul 1888, Cuviosul Iosif a răcit foarte tare și s-a îmbolnăvit. A fost dus la spital și la 14 februarie, cu binecuvântarea starețului Ambrozie, a fost tuns în schimă. Cu rugăciunile starețului Ambrozie, boala grea s-a retras. În anul 1890, mergând la Șamordino, pentru prima dată starețul Ambrozie nu l-a luat împreună cu el pe slujitorul său credincios. “Trebuie să rămâi aici, e nevoie de tine aici”, a spus starețul. Anul 1891 a fost ultimul din viața Cuviosului Ambrozie. Acum Cuviosul Iosif a rămas singur.
Asupra lui s-au așezat îndatoririle de conducător al schitului, duhovnic al obștii de la Optina și al maicilor de la Șamordino. În pofida sănătății șubrede și a ostenelilor peste puteri, el nu-și îngăduia nici un fel de îndulcire: era un postitor aspru, dormea foarte puțin, purta haine vechi și sărăcăcioase. Cuviosul Iosif a dobândit de la Domnul plinătatea darurilor duhovnicești. Mulți au simțit personal lucrarea în el a darului înainte-vederii și al tămăduirii. El nu purta cu nimeni discuții îndelungate, știind să exprime în câteva cuvinte ceea ce era mai important, să îndrume și să mângâie.
Puterea rugăciunii sale harice era mai mare și mai de preț decât orice cuvinte. Se cunoaște următoarea întâmplare. O femeie, locuind la Optina, s-a îmbolnăvit grav; ea a cerut să fie dusă în “căsuța” Cuviosului. El a primit-o și, dându-i în mâini șiragul său de metanii, a plecat în dormitor, spunând: “Așteptați”. Iar atunci când a ieșit, ea a uitat cu totul de durerea sa. Pe mulți i-a ajutat Cuviosul Iosif. Țăranca A. era bolnavă.
A fost operată de două ori însă tumoarea i se mărea tot mai mult, încât nu putea să-și mai miște gâtul. Țăranca i s-a adresat starețului întrebându-l: să se opereze sau nu? “Nu trebuie să te operezi, ci comandă o rugăciune către Marele Mucenic Pantelimon, și așa te vei tămădui”. Ea a făcut precum i-a spus starețul și s-a vindecat deplin.
Pe parcursul a douăzeci de ani, Cuviosul Iosif a fost conducător al schitului și duhovnic al obștii. În anul 1905 însă, a început să se îmbolnăvească și să slăbească. A fost bolnav mult timp, suportând cu răbdare toate cele îngăduite de către Domnul. Cuviosul părintele nostru Iosif a trecut în liniște la Domnul la 9 mai 1911. La 12 mai s-a săvârșit înmormântarea sa. Mâna celui adormit era moale și caldă ca și a unei persoane vii. Deja la nouă zile de la sfârșitul său, la mormânt s-a petrecut prima minune – vindecarea unei îndrăcite.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Epimah și Gordian
Sfinții aceștia mai sus arătați, Epimah și Gordian, erau cu neamul din Roma. Dar fiindcă au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, au fost prinși și siliți de către stăpânitorul cetății să se lepede de Hristos și să jertfească idolilor, dar ei nu s-au înduplecat; de aceea au fost chinuiți cu felurite chinuri, iar la sfârșit li s-au tăiat capetele, și așa au luat cununile nevoinței. Soborul lor se săvârșește în biserica sfântului mucenic Stratonic.
Tot în această zi, pomenim aducerea la Bari a moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae
Pe vremea bine credinciosului împărat Alexie (1081-1118) și a patriarhului Nicolae, a fost o năvălire a ismailitenilor, împotriva stăpânirii grecești de pe cealaltă parte de mare. Și, începând de la Chersnn (Crimeia), vrăjmașii crucii lui Hristos au robit pământul creștin, până la Antiohia și Ierusalim și au pustiit, cu foc și cu sabie, toate cetățile și satele, bisericile și mănăstirile, iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbați, femei și copii, i-au robit și toate părțile acelea le-au luat în stăpânirea lor. Atunci și cetatea Mira, cea din părțile Lichiei, unde se aflau cinstitele moaște ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o aceiași agareni.
Toate, acestea s-au făcut, însă, cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, cu care mâniem pe Domnul și întărâtăm, până la amărăciune, îndelunga lui răbdare, precum zice la Psalmi: „Amărât-au pre Cel Preaînalt.“ Că Dumnezeu mult se mâhnește de fărădelegile poporului ce viețuiește fără de pocăință; atunci nu cruță nici pe Sfinți și nici rugăciunile plăcuților Săi nu le ascultă, că a zis, Cândva, prin gura lui Ieremia Proorocul: „De vor sta Moise și Samuil înaintea feței Mele, rugîndu-se pentru poporul cel ce mă urăște, sufletul Meu nu este către poporul acesta. Surpatu-i-am pe dânșii de la fata Mea, la sabie, la foamete și la robie.“
Cu o dreaptă minie, ca aceasta, a lui Dumnezeu, pustiindu-se multe din părțile grecești de la răsărit, între care a fost și Lichia, cu cetatea ce se numește Mira, a voit Domnul ca să aducă cinstitele moaște ale Sfântului Nicolae, plăcutul Său, din cetatea cea pustiită a Mirei, în cetatea care se numește Bari, care este în Italia. Astfel, Domnul n-a voit ca moaștele unui luminător al lumii, ca acesta să fie pe pământ, ca sub obroc; iar, pe de altă parte, a rânduit ca și Apusul să nu fie lipsit de facerile Sale de bine, care se dau prin mijlocirea Sfântului arhiereu. Și aducerea acestor sfinte moaște, s-a făcut într-acest fel: Unui preot oarecare ce locuia în cetatea Bari, om drept, cinstit și cucernic i s-a arătat Sfântul Nicolae, zicându-i „Mergi și spune poporului acestuia și la tot soborul bisericii ca, ducându-se la Mira, “cetatea Lichiei; să ia de acolo moaștele mele și, aducându-le aici, la Bari, să le pună în cetatea aceasta, că nu trebuie sa fiu acolo, în acel loc pustiu, așa voind Domnul Dumnezeu”.
Preotul, sculându-se după visul acesta, a mers la biserică și a spus clerului și la tot poporul arătarea,Sfântului Nicolae, pe care o văzuse în acea noapte. Iar aceia, auzind, s-au bucurat, zicând: “Astăzi, a arătat Domnul mila Sa spre poporul său și spre cetatea noastră“.
Deci, degrabă au rânduit trei corăbii și au ales niște oameni vestiți și temători de Dumnezeu, și câțiva cinstiți preoți ca să meargă, pentru aducerea sfintelor moaște, ale marelui arhiereu Nicolae. Deci, prefăcându-se ca niște neguțători, ca să nu li se împiedice calea marii, au umplut corăbiile lor cu grâu și au plecat, făcându-se că merg în neguțătorie. Călătorind, astfel, cu bună sporire, au ajuns, mai întâi, la Antiohia, unde, vânzând grâul, au cumpărat alte lucruri. Și, aflând acolo de la alți negustori venețieni, care veniseră, mai înainte, din alte părți, ca și ei au de gând să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaștele Sfântului Nicolae cei din Bari s-au silit să-i întreacă pe dânșii. Deci, călătorind mai repede și fiind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu ei, au ajuns pe țărmurile Lichiei și au stat la malul cetății Mirelor și, întrebând de biserica Sfântului și despre moaștele lui, și-au luat armele, temându-se, ca nu cumva să-i oprească pe dânșii cineva, și au mers la biserică. Acolo, aflând patru monahi, i-au întrebat pe dânșii, unde se află moaștele Sfântului Nicolae, că, ziceau dânșii, vrem să ne închinăm lor. Iar monahii le-au arătat lor mormântul în biserică, unde, ca sub obroc, zăceau sub pardoseală, în pământ, moaștele arhiereului lui Hristos, cele tămăduitoare.
Deci, cei din Bari, dând la o parte pardoseala bisericii și săpând pământul, au găsit racla Sfântului, iar când au descoperit-o, au văzut mir bine mirositor. Deci, luând, cu bucurie, pe mâinile preoților moaștele Sfântului, le-au dus la corăbiile lor și le-au pus într-una din ele. Și s-au dus împreună cu ele și doi monahi, iar doi au rămas la locul acela, în biserică.
Cu o neguțătorie ca aceasta și cu câștigul cel fără de preț, cei din Bari, depărtându-se de malul Mirei, la 28 de zile ale lunii lui aprilie după o bună și, cu noroc, călătorie, au ajuns degrabă în cetatea lor, într-o, Duminică, în 9 zile ale lunii mai, în vremea Vecerniei. Poporul din Bari, înștiințându-se de venirea cinstitelor moaște ale marelui și plăcutului lui Dumnezeu, îndată a ieșit întru întâmpinarea sfintelor moaște, împreună cu episcopii, cu preoții, și cu monahii și cu tot clerul bisericesc, bărbați, femei și copii și mulțimea a tot poporul; de la mic până la mare, cu făclii și cu tămâie, cântând și lăudând pe Dumnezeu și săvârșind cântări de rugăciune Arhiereului lui Hristos. Și, luând cu bucurie și cu cinste acea neprețuită visterie duhovnicească, au pus-o în biserica Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care era lângă mare. Și se făceau multe minuni, de către moaștele cele tămăduitoare, cu șchiopii, orbii, surzii și îndrăciții, cum și cu cei cuprinși de tot felul de boli, prin atingerea de moaștele Sfântului. Și n-au încetat sfintele lui moaște, în toate zilele, a da cu minune tămăduirile; și se dau până și acum, celor ce aleargă la dânsul cu credință.
Deci, cetățenii din Bari, văzând darul, cel făcător de minuni al moaștelor Sfântului Nicolae, curgând, ca într-un izvor, fără de scădere au zidit o biserică din piatră, mare și frumoasă, împodobită cu tot felul de frumuseți scumpe, cu hramul Sfântului. Au mai ferecat și o raclă de argint cu pietre de mult preț și au aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaște, de la Mira Lichiei, la Bari, adunând clerici din cetățile și țările dimprejur, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaște, ale făcătorului de minuni Nicolae, din Biserica Botezătorului, în Biserica cea nouă zidită din piatră, cu numele lui, în aceeași zi, în care, mai înainte, le aduse în Bari din Mira Lichiei, și le-au pus, cu racla cea de argint în altar. Iar racla cea veche pe care o aduseseră de la Mira Lichiei, au pus-o în biserică, pentru închinăciunea celor ce veneau. Și, de atunci, s-a orânduit ca praznicul aducerii sfintelor moaște ale Sfântului Nicolae, să se prăznuiască în toți anii, în ziua de 9 mai, cinstind prin acest praznic, amândouă aducerile, adică, și pe cea din „Mira la Bari, și pe cea din biserica Înaintemergătorului, în biserica cea nouă din piatra, zidită la Bari.
Și, de atunci, nu numai într-această cetate a apusului, ci în toate cetățile și laturile creștinătății, s-au luat obiceiul de a se prăznui, în aceeași vreme, această aducere cu dreaptă credință și cu bună cucernicie, din dragostea cea către Sfântul Nicolae făcătorul de minuni.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.