Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 9 noiembrie: Sfânta Cuvioasă Matroana din Constantinopol; Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat; Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina; Sfinții Mucenici Onisifor și Porfirie; Sfânta Cuvioasă Teoctista din Lesbos; Sfântul Simeon Metafrast; Sfântul Cuvios Neofit Dochiearitul; Sfântul Civios Eftimie chelarul, ctitorul Mănăstirii Dochieariou; Sfântul Cuvios Varnavas Dochiaritul și Sfântul Cuvios Ioan Colov.
În luna noiembrie, în ziua a noua pomenim pe Sfânta Cuvioasă Matroana din Constantinopol
Aceasta a trăit în zilele împăratului Leon cel Mare (457-474) și a urmașilor lui, fiind din Perga Pamfiliei. Măritându-se, a avut o fiică și s-a dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind ea ca de douăzeci de ani. Acolo, s-a cunoscut cu două fecioare, anume Eugenia și Suzana și râvnea la nevoința acestora, că nu lipseau de la biserică și petreceau toată noaptea îndeletnicindu-se în posturi și privegheri. Deci, aprinzându-se și mai cu multă căldură de dragostea credinței spre Dumnezeu, Sfântă și-a lăsat pe fiica ei în seama prietenei ei, Suzana, rugând-o să crească pe copila în frica lui Dumnezeu, ca pe o fiică a ei, iar ea, în urma unui vis, s-a hotărât a merge ca famen într-o mănăstire de bărbați, că numai așa se va ascunde de bărbatul ei care o urmărea, precum și de toți cunoscuții, ceea ce a și făcut. Că, tunzându-și părul, s-a îmbrăcat în haine bărbătești și, după ce s-a rugat Domnului, s-a dus la mănăstirea starețului Vasian. Și, primită fiind de monahi ca famen, i-au pus ei numele de Vavila.
Deci, aflând cuviosul Vasian egumenul, din dumnezeiască arătare, cele despre ea, că adică este femeie, a fost trimisă la cetatea Emesă, într-o mănăstire de femei, fără să o vădească pe ea. Era pe vremea când credincioșii alergau de pretutindeni la Emesă să se închine capului, atunci aflat, al Sfântului Ioan Botezătorului. Și a petrecut aici ea multă vreme și a atât a crescut în duhovnicească înțelepciune și în fapte bune, cât murind stareța cea bătrână, Matroana, a fost aleasă de toate maicile să le fie lor stareță în mănăstirea din Emesa.
Și a aflat de dânsa și fostul ei bărbat, Domețian și acesta voia să o ia pe ea cu silă de oriunde, ea fiind femeia lui după lege. Iar ea se ruga să o acopere pe dânsa Domnul și s-o facă nevăzută de bărbatul ei. Deci, venind noaptea, și-a luat o haină de păr și puțină pâine și, ieșind din mănăstire, neștiind nimeni, s-a dus la Ierusalim, iar de acolo la muntele Sinai și apoi la Beirut, unde a scos, prin rugăciune, un izvor de apă, în pământ uscat și sterp, și unde s-a nevoit multă vreme, luptând împotriva ispitelor diavolești, făcând semne și minuni.
Deci, murindu-i bărbatul, fericită, dintr-o arătare, s-a dus din nou la Constantinopol. Și iarăși, Sfântul Casian a rânduit-o să șadă la mănăstirea care, după dânsa, s-a numit mănăstirea Matroanei. Și trăind până la o sută de ani, cu pace s-a mutat la Domnul.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat
Acești patru mucenici au pătimit pe vremea împăratului Dioclețian (284-305). Ei au fost neîntrecuți meșteri în arta cioplirii și sculpturii în marmură., fiind conducătorii unui vestit șantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meșteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe acest șantier, mulți erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni viața religioasă a creștinilor de aici. Aceștia obișnuiau să-și facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinși că numai prin puterea și ajutorul lui Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.
Printre acești creștini se aflau și cei patru sfinți, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla surghiunit în ținutul Iliricului. Acești 4 mucenici, datorită râvnei lor duhovnicești, au reușit să atragă la creștinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încreștinat și el. Imediat, păgânii cei invidioși i-au pârât pe cei 5 meșteri la împărat, acuzându-i că aceștia conduc lucrările prin superstiție și magie și că nu vor să știe decât de credința în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nici o măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că „În toate ne-am arătat ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem și nu putem să-l facem”. Împăratul însă, nu s-a supărat și a trecut cu vederea neascultarea acestor meșteri, spunând că nu-i pasă cine va face statuia, dar că aceasta trebuie terminată. Așa s-a și întâmplat, statuia fiind terminată de alți meșteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totuși cei 5 au realizat statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăși cu cuvinte dușmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredințat pe cei 5 meșteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări și să liniștească lucrurile. Acesta le-a poruncit să aducă cinstire și jertfe zeilor, dar meșterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat și închis în temniță, după care a asmuțit mulțimile păgâne împotriva creștinilor. S-au iscat răscoale și bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însuși Lampadie a fost omorât.
Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală generală, și ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca aceștia să fie închiși de vii în sicrie de plumb și să fie aruncați în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de supărare și episcopul Chiril, care se afla și el închis în temniță. După câteva zile, un creștin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apă și a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinților.
Calendarul roman din anul 354 amintește de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina
Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinți canonizați de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinți săraci, dar foarte evlavioși. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educație creștinească. După primii ani de școală, Anastasie este trimis să învețe carte la Constantinopol, unde studiază teologia și scrierile Sfinților Părinți. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărților sfinte și prin cugetarea la cele dumnezeiești.
La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabilește în insula Hios, povățuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o școală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoința monahală în vestita chinovie, numită „Noua Mânăstire”, primind tunderea monahicească la șapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele și îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viața.
După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot și apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulți ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor și povățuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie și blândețe. De aceea era mult căutat de credincioși și iubit de toți.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria și iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot așa de periculoasă, adică cu invidia și gelozia din partea celorlalți ierarhi și slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că dorește să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toți și a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla.
Cerându-și iertare de la toți, a dat slavă lui Dumnezeu căci și cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi și nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu și în rugăciunile Maicii Domnului.
Aici a fost câțiva ani predicator, profesor și director al unei școli teologice pentru preoți, până în anul 1894, reușind să formeze duhovnicește mulți tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii și cu scrierile Sfinților Părinți. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast și un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândețe și îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creștea duhovnicește pe cei din jurul său și avea întotdeauna pace și bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea și osândirea celor din jurul său.
Dorind la bătrânețe să se retragă la mai multă liniște, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioși și ucenici, o frumoasă mânăstire de călugărițe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viață desăvârșită de obște, după tradiția Sfinților Părinți. Apoi se retrage definitiv în această mânăstire și duce o viață înaltă de smerenie și slujire, de dăruire totală și rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii și pentru toți care veneau și îi cereau binecuvântare, rugăciune și cuvânt de folos sufletesc.
Pentru viața sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulți bolnavi și săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina și cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroși săraci și bolnavi, lipsiți de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiți orice fel de alimente și să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea și pe unii și pe alții. Dar și cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belșug și au rodit țarinile, încât toți s-au îndestulat de hrană. De aceea, toți – mireni și călugări, săraci și bogați -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor și un vas ales al Duhului Sfânt și urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toți, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit și blând și nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toți se foloseau de tăcerea și smerenia lui.
Pe lângă multele sale ocupații duhovnicești, Sfântul Nectarie a scris și a redactat mai multe scrieri teologice de morală și de istorie a Bisericii, întărind tradiția Sfinților Părinți în patria sa, împotriva influiențelor occidentale care asaltau țările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroși slujitori și ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup, și iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul și milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulți la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria și lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia și odihnea pe toți care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoința lui, până la sfârșitul vieții sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii și vorbe rele din partea multor clerici și ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau și îl acuzau, atât pe el, cât și mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simțindu-și sfârșitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala și ispita, așteptând cu bucurie ceasul ieșirii sale din această viață.
După aproape două luni de suferință, Sfântul Nectarie și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieți, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinților lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credință la ajutorul lui.
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg și nestricat, răspândind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaște au fost scoase din mormânt și așezate în biserica mânăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaștele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din această binecuvântată țară ortodoxă. Zilnic credincioșii se închină la moaștele Sfântului Nectarie și la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Onisifor și Porfirie
Sfinții Mucenici Onisifor și Porfirie au trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian (286-305), de la care multe chinuri au răbdat pentru Hristos. Că, prinși fiind ei că sunt creștini, au fost aduși înaintea stăpânitorului și, stând țări în credință, au mărturisit fără frică pe Hristos, Dumnezeu adevărat. Pentru această mărturisire, au luat bătăi și răni peste tot trupul, în cazan în clocot au fost aruncați, pe grătar înroșit în foc arși și întru toate aceste chinuri, măcar că pătimeau , se ușurau oarecum cu puterea Celui Preaînalt. Deci, păgânii, care-i puneau la cele mai neîndurate cazne, văzând că nimic nu-i poate depărta de la credința lor, au poruncit la sfârșit și au legat picioarele Sfinților de cai sălbatici și, gonindu-i slujitorii, Mucenicii au fost târâți, multe ceasuri, peste spini și bălți, peste pietre ascuțite și colțuroase, care le rupeau carnea de pe ei. Și așa și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupurile lor, luate în taină de credincioși, s-au așezat cu cinste în satul ce se cheamă Panghianeta. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfânta Cuvioasă Teoctista din Lesbos
Aceasta era din cetatea Metimna și, dată fiind de copil la casa de fecioare, s-a făcut călugărița. Când era de 18 ani, fiind la un praznic al Învierii lui Hristos, a ieșit, cu binecuvântare, la un sat, ca să vadă pe sora ei, care trăia acolo măritată și a rămas la dânsa. Dar, în acea noapte, s-a întâmplat să vină în satul acela niște tâlhari din Creta, dintre care cel dintâi era vestitul în răutate Nisir. Aceștia, luând robi pe toți ceilalți cetățeni, au luat și pe Cuvioasă și s-au dus. Iar a doua zi, s-au oprit în insula Păros și, scoțând robii la țărm, ședeau și se socoteau cu cât să vândă pe fiecare. Iar Cuvioasa Teoctista, găsind bun prilej, a fugit în taină în pădure, scăpând prin aceasta din mâinile lor. Deci, rămânând de atunci acolo, a trăit fericită treizeci de ani cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arșița și hrănindu-se cu ierburi și cu verdețuri sălbatice și nevăzând niciodată vreun om, în toată vremea aceasta, ci prin rugăciune numai cu Dumnezeu și cu Preacurată Născătoare de Dumnezeu vorbind, prin care și viețuia.
Și, după ce au trecut treizeci și cinci de ani, din dumnezeiască iconomie, s-au dus la Păros niște vânători ca să vâneze, locul unde petrecea Cuvioasă, fiind un loc pustiu. Iar unul din vânători, despărțindu-se și căutând locul unde să afle vânăt, a intrat într-o biserică a Născătoarei de Dumnezeu ce se află acolo, să vadă cele ce sunt într-însa. Și, după ce a văzut și s-a închinat și a ridicat ochii săi în sus și, iată, a văzut în pământ, în partea dreaptă a Sfintei Mese, ca o țesătură de pânză de păianjeni, ce se clătină în vânt. Și, fiindcă voia să meargă mai departe, ca să cunoască bine ceea ce vedea, a auzit un glas ce-i zicea: „Stai, omule, și nu te apropia că mă rușinez a mă arata ție, fiind femeie eu”. Iar vânătorul, înspăimântându-se de năpraznicul glas și temându-se, caută să fugă. Iar după ce, cu greu și-a venit în sine, vânătorul a întrebat pe ceea ce a strigat: „Cine și de unde ești?” Iar Sfânta i-a răspuns: „Aruncă haina ta ca să mă acopăr cu ea și apoi îți voi spune cele despre mine”. Și vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar Cuvioasa, luând haina și îmbrăcându-se, s-a însemnat pe sine cu semnul crucii și așa s-a arătat vânătorului, ca o vedere minunată și cu totul neașteptată.
Că părul capului ei era albit, iar fața ei negricioasă, carne pe trupul ei cu totul nu se vedea la ea, ci doar o piele care ținea și cuprindea legătura vinelor și a oaselor. Și, scurt zicând, tot trupul ei, nu se vedea trup, ci doar o umbră de trup. Deci, după ce Sfântă a povestit toată întâmplarea ei, a rugat pe vânător că, atunci când iarăși va veni în insulă ca să vâneze, să-i aducă o părticică din Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos. Deci, când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieștile Taine, pe care Cuvioasa luându-le și făcând rugăciune, s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, s-a întors degrabă la Cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci, săpând pământul, pe cât s-a putut, și rugându-se mult Cuvioasei să mijlocească la Domnul pentru dânsul, vânătorul a îngropat-o pe ea în locul acela unde o aflase, slăvind și binecuvântând pe Dumnezeu.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Simeon Metafrast
Sfântul Simeon Metafrast s-a născut în Constantinopol pe timpul împăratului Leon înțeleptul, anul 886. Pentru faptele lui cele bune și înțelepciunea sa, a fost înălțat la vrednicia de magistru și logofăt și avea multă cinste la împăratul.
Mergând arabii în Creta, au prădat multe orașe și sate; iar împăratul trimise pe generalul Imerie, împreună cu Sfântul Simeon Metafrast să meargă soli la arabi, dându-le putere deplină, ca, sau să-i supună de bună voie sau prin arme; precum spune Metafrast în viața Sfintei Teoctista, care se serbează în aceeași zi.
Cu toate că împăratul îl iubea și-l cinstea pentru înțelepciunea și fapta bună, cât și pentru vitejia lui, totuși Sfântul nu avea înclinări războinice, ci cugeta să părăsească lucrurile lumești și să se facă monah. Deci a zis către împăratul, că dacă se va întoarce biruitor din război să-i facă un dar, și împăratul i-a făgăduit.
Mergând în Creta au înduplecat pe arabi a se supune și a plăti tribut împăratului. Întorcându-se la Constantinopol se rugă să-i împlinească dorința, după făgăduință. Împăratul se mâhni, neputându-se despărți de un bărbat așa de înțelept și viteaz, dar nevoind a-și călca cuvântul dat, l-a îmbrățișat și l-a sărutat cu lacrimi, zicând: „Mergi, fiule, cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te și pentru păcatele mele”.
Cuviosul, după ce s-a făcut monah, a scris Viețile Sfinților, câte s-au aflat. După aceea ca unul ce era bogat și avea putere și închipuire, a trimis oameni în diferite locuri și i-au adus toate viețile de sfinți câte le-au aflat. El le-a tâlcuit în cuvinte mai dulci, pentru care se numește și Metafrast.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Neofit Dochiearitul
Sfântul și de Dumnezeu părintele nostru Eftimie a venit din Constantinopol. Atunci când a ajuns pentru prima oară în Sfântul Munte, a fost ucenic, prieten și tovarăș de pustnicie al Sfântului Atanasie de la mănăstirea Marea Lavră. Sfântul Atanasie l-a numit pe Eftimie în calitate de chelar (docheiares1) al Marii Lavre. Cu timpul, Sfântul Eftimie a ctitorit un mic așezământ în portul athonit Dafne și a dat bisericii înălțate de el hramul „Sfântul Nicolae”. Cu toate acestea, ea a fost numită Dohiariu după numele ascultării lui Eftimie. După ce s-au retras la Dafne, atât Sfântul Eftimie, cât și frații aflați cu dânsul s-au ostenit ca niște albine harnice pentru mierea virtuții și liniștirii. Această casă monahală avea însă curând să dispară, întrucât locul respectiv era o pradă ușoară pentru atacurile piraților. Așadar, atunci când sarazinii au năvălit în peninsula athonită, ei au atacat și această mică comunitate. Unele locuri au fost jefuite, iar pe altele le-au distrus cu totul. Sfântul Eftimie, dimpreună cu frații au reușit cu greu să scape de pumnalele necredincioșilor, ascunzându-se într-un crâng. După plecarea sarazinilor, monahii s-au întors din pădure, găsind mănăstirea distrusă. În urma acestui atac, Eftimie și-a dat seama că nu era voia lui Dumnezeu ca ei să rămână în acel loc periculos. Părintele Eftimie a început apoi să călătorească prin Sfântul Munte până când a aflat acel loc providențial la nord-vest de Dafne, acolo unde avea să fie înălțată mănăstirea2. Deși era un loc stâncos și sălbatic, cu un teren denivelat, era totuși foarte potrivit pentru liniștire. După ce a cumpărat pământul de la „protosul” Athosului, pe numele său Isaac, au curățit terenul de copaci și tufe și apoi l-au nivelat.
Toate acestea s-au săvârșit cu multă sudoare spre a se putea nevoi cum se cuvine în lupta ascetică. Desi câțiva monahi au plecat, rămânând puțini dintre ei sub oblăduirea lui Eftimie ca stareț. Mănăstirea se afla pe panta unui deal care cobora abrupt spre mare. Sfântul avea un nepot, pe patricianul Nicolae, al cărui tată fusese nobil ales la curtea împăraților Nichifor al II-lea Foca (963-969) și Ioan Timiskes (969-976). Nicolae fusese numit cel dintâi secretar al împăratului. Pe lângă faptul că avea cunoștințe cu privire la filosofia lumească, Nicolae era plin de virtuți, având smerită cugetare și fiind foarte îndrăgit de către împărat. Întrucât unchiul lui Nicolae era stareț al unei mănăstiri athonite, lui îi plăcea să-l viziteze pe avvă. În plus, el a făcut numeroase daruri mănăstirii. În cele din urmă, Nicolae a părăsit lumea și toate avuțiile acestei lumi trecătoare și a intrat în obștea condusă de către venerabilul său unchi. Pururea pomenitul Nicolae și-a donat mai apoi întreaga avere mănăstirii3. După primirea sfintei schime monahale, Nicolae a primit numele de Neofit din partea Sfântului Eftimie. Cu timpul, sfântul i-a încredințat lui Neofit conducerea și problemele mănăstirii. De atunci, starețul Eftimie s-a putut retrage spre a-și petrece restul zilelor în pace și liniște. Sfântul Eftimie, ajuns la venerabila vârstă de 100 de ani, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Din momentul în care Sfântul Neofit și-a asumat stăreția, el a renovat, a mărit și a adus îmbunătățiri mănăstirii, a mai înălțat și o altă biserică mare, turnul și zidurile de fortificație menite să-i apere pe cei din obște de atacurile piraților A cultivat terenuri cu vii, a împodobit mănăstirea și bisericile cu sfinte odoare de preț și a construit corăbii. În acest chip el și-a câștigat renumele de a fi devenit ctitor al mănăstirii.
Totuși, averea dobândită în lume nu i-a fost de ajuns să acopere cheltuielile legate de pictarea icoanelor, dar și a pereților pentru noua biserică, mult mai mare decât cea veche. Atunci, Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile, obștea fiind miluită de vizita Sfinților Arhangheli4. Mai apoi în viața sa, Sfântul Neofit a ajuns protosul Sfântului Munte.
Sfântul Neofit a dobândit, de asemenea, importante proprietăți în Halkidiki și și-a făcut testamentul pe la anul 1118. Testamentul Egumenului Neofit pomenește faptul că el a adunat țesături de preț (pepla), cărți bisericești ferecate în argint și icoane.
După o viață de împliniri duhovnicești, el s-a odihnit în pace.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Civios Eftimie chelarul, ctitorul Mănăstirii Dochieariou
A fost, potrivit tradiției, ucenic activ și împreună-nevoitor cu Sfântul Athanasie de la Marea Lavră. S-a născut în Constantinopol din părinți străluciți și virtuoși și când a venit la Marea Lavră a primit ascultarea de iconom chelar la depozitul de untdelemn al mănăstirii, de aceea și mănăstirea pe care a întemeiat-o mai târziu „s-a numit Dafni, dar era mai cunoscută sub numele Docheiariou, adică a chelarului. Clădirea mănăstirii Dafni se afla deasupra portului Dafni de astăzi și era afierosită Sfântului Nicolae. După raidul barbarilor, a fost jefuită și ruinată și abia de a scăpat cu viață cuviosul, pentru a întemeia ulterior noua mănăstire Docheiariou, pe locul unde se află astăzi. „Iarăși a construit acolo biserică în numele Sfântului Nicolae, precum și chilii cu nesfârșite osteneli și trude”. Mai târziu l-a pus pe nepotul său Neofit stareț al mănăstirii lui. Iar el „de atunci petrecea în isihie, întru care și-a și încredințat duhul în mâinile lui Dumnezeu, fiind bătrân în vârstă de 100 de ani”, lucrând până la sfârșit mierea virtuții.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Varnavas Dochiaritul
Ca mirean se numea Vasilie și lucra la metocul mănăstirii Dohiariu la Longo Sithonias. În această perioadă egumen al mănăstirii era cuviosul Neofit, care se ruga să-l ajute Dumnezeu la terminarea zidirii Bisericii, care, din lipsa mijloacelor, s-a întrerupt. Atunci a fost luminat Vasilie și a găsit în zona metocului o comoară mare de monezi de aur. Vasilie s-a dus în mănăstire și a vestit faptul egumenului, care l-a trimis înapoi însoțit de trei monahi ca să transporte comoara. La întoarcere, monahii au vrut să-și însușească comoara și l-au aruncat pe Vasilie în mare legându-l cu o piatră grea. Din adâncul mării l-au salvat sfinții Arhangheli și s-a aflat teafăr în mănăstire.
A fost tuns monah în această mănăstire de Cuviosul Neofit și a primit numele de Varnavas. Când cuviosul Neofit a devenit Protos al Sfântului Munte, l-a rânduit egumen al mănăstirii pe Varnavas, „fiind socotit vrednic de către toți să fie întâistătătorul ei și să o îmbunătățească”. A lucrat mult și s-a ostenit pentru mănăstirea lui. Și împodobind cu viețile sfinților marea biserică și cămările și împodobind-o cu dvere de aur și argint și cu alte odoare și lucruri asemănătoare, de care se îngrijise mai înainte și Cuviosul Părintele nostru Neofit, fiind al doilea ctitor după el și al treilea după Eftimie, și-a dat sufletul în pace”.
Cuviosul Varnavas este menționat în hrisoavele mănăstirii ca egumen până la mijlocul secolului al XII-lea. În codicele mănăstirii se menționează: „Și are drept faimă și laudă această sfântă mănăstire a Sfinților Voievozi, pe cel dintâi ctitor al ei, pe Eftimie, și apoi pe Neofit și Varnavas, care au și sfințit-o și au bineplăcut Domnului, cum mărturisesc istorisirile despre ei și au făcut și ei la vremea lor, precum monahii cei din vechime, minuni.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan Colov
Fericitul Ioan s-a numit Colov din pricina staturii, smereniei și ascultării lui. Deci, lăsând lumea, tânăr fiind, a mers în Schit cu Daniil, fratele său adevărat, și amândoi s-au făcut călugări și, șezând în chilie, se nevoiau, ostenindu-se cu postul și cu rugăciunea. Iar, într-una din zile, Ioan a zis fratelui său Daniil: „Eu nu vreau să mă mai îngrijesc de trup; de aceea, nici nu voi bea, nici nu voi mai mânca bucate ce sunt gătite la foc, ci ca un înger fără de griji vreau să petrec în pustie”. Și, dezbrăcându-și hainele sale, s-a dus din chilie. Însă în acea noapte a fost tare rece și, nemaiputând răbda, Ioan s-a întors la chilie și se grăbea, bătând în ușă. Iar fratele său, vrând să-l mustre pe el, abia i-a răspuns: „Cine ești de te grăbești așa?” Și a zis: „Eu sunt Ioan, fratele tău; neputând suferi frigul, m-am întors ca să-ți slujesc ție”. Și i-a grăit: „Nu-ți voi deschide, du-te de aici, demone, și nu mă ispiti pe mine, că fratele meu este înger și de trup nu se îngrijește, nici hrană nu-i trebuie”. Deci, după ce s-a pocăit, deschizându-i, l-a primit pe el și i-a zis lui: „Frate, ai trup, deci se cade ție a pătimi și a te îngriji pentru haine și pentru hrană”.
Iar după aceasta s-a dus Ioan la un mare stareț teban, anume Pavel, și-i slujea lui. Și-l învață pe el despre ascultare. Iar după ce a făgăduit că întru toate să-l asculte pe stareț, luând bătrânul un lemn uscat, l-a înfipt în pământ cu un capăt în sus și i-a zis: „În toate zilele să-l uzi cu un vas de apă, până ce va face rod”. Și era apa departe de dânșii, încât se ducea de seară și venea dimineața. Iar, vreme de trei ani făcând aceasta, a înverzit lemnul și și-a dat rodul său. Deci, starețul a dat fraților în biserica din acest rod, zicându-le: „Luați de mâncați, acesta este rodul ascultării”.
După aceea, iarăși i-a zis lui starețul: „În cutare loc am văzut gunoi de hienă. Du-te s-o aduci pe ea la mine”. Că era acolo o hienă rea și omora oameni și dobitoace. Și a zis Ioan: „Părinte, dar ce voi face de va veni asupra mea hienă?” Iar starețul, zâmbind, i-a zis: „De va veni asupra ta, să o legi pe ea și să o aduci aici”. Deci, s-a dus Ioan seara acolo și, iată, a venit și hiena. Iar el, după cuvântul starețului, a început a o goni pe ea, zicându-i: „Părintele mi-a zis mie să te leg pe tine”. Și, prinzând-o pe ea, a legat-o. Iar starețul ședea, așteptându-l pe el. Și iată a venit, aducând hiena legată. Acesta văzând, starețul s-a minunat și, vrând să-l smerească pe el ca să nu se mândrească, luând un băț, l-a lovit pe el, zicându-i: „Oare, câine mi-ai adus aici rătăcitule? Dezleag-o pe ea”. Și îndată fericitul a dezlegat-o.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.