Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 9 octombrie: Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu; Sfinții Cuvioși Andronic și Atanasia, soția lui; Dreptul Avraam și nepotul său Lot; Sfânta Puplia diaconița, mărturisitoare din Antiohia; Sfântul Ștefan cel orb; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Korsun și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Potolește întristările noastre”. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna octombrie, în ziua a noua pomenim pe Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu
Sfântul Apostol Iacob era fiul lui Alfeu și fratele lui Matei, vameșul și evanghelistul. Când Domnul nostru Iisus Hristos viețuia cu trupul pe pământ și alegea pentru vrednicia apostolească pe oamenii cei fără de răutate și drepți, ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, atunci l-a ales pe acest Iacob și ca pe un vrednic l-a numărat în ceata apostolească. Iar Iacob a fost dintre cei doisprezece apostoli, însuși văzător și ucenic al lui Hristos, propovăduitor al Tainelor și următor pașilor Lui și împreună cu ceilalți Apostoli, primind Sfântul Duh care s-a pogorât asupra lor în limbi de foc, a mers la diferite neamuri și popoare ca să propovăduiască pe Hristos, să povățuiască și să-i aducă pe cei rătăciți la calea mântuirii.
Aprinzându-se cu râvna cea dumnezeiască, ca focul a ars spinii necredinței, a sfărâmat idolii și le-a risipit capiștile, a tămăduit multe boli și a gonit din oameni duhurile necurate și viclene și a adus Domnului nostru Iisus Hristos mulțime de popor, de la care și-a câștigat numele cel nou: sămânța dumnezeiască, căci semănând în inimile oamenilor cuvântul dumnezeiesc a sădit și a sporit dreapta credință; pentru aceasta s-a numit „sămânța dumnezeiască”. Și înconjurând multe țări, a semănat sămânța cea cerească și, adunând spicele mântuirii omenești, a sfârșit alergarea sa pe urma lui Hristos, pentru că s-a făcut următor al patimilor Lui, și fiind pironit pe cruce și-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Și această „dumnezeiască sămânță” – adică Sfântul Iacob – a fost adunată cu roduri însutite în cereasca jitniță unde, săturându-se însuși de vederea feței lui Dumnezeu, și nouă ne mijlocește aceeași săturare cu rugăciunile sale.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Cuvioși Andronic și Atanasia, soția lui
Acest cuvios Andronic a fost din Antiohia cea mare, cu meșterul lucrător de argint, foarte cucernic, plin de fapte bune și bogat. Și și-a luat femeie pe Atanasia, care și ea era curată și iubitoare de Dumnezeu, viețuind ei cu cinste, după plăcerea Domnului, înfrumusețându-se cu toate bunătățile. Iar bogăția lor, în care erau îndestulați, o împărțeau în două părți: o parte cheltuind-o la săraci, alta la împodobirea bisericilor, iar a treia la trebuința casei lor. Și au născut un fiu și o fiică, iar după nașterea celor doi copii, n-au mai voit a se cunoaște trupește, ci se nevoiau amândoi pururea în curăție, la rugăciune, la a face bine săracilor și la a căuta pe bolnavi. Și, viețuind doisprezece ani împreună, fiii lor erau la o vârstă ca aceea care aduceau multă bucurie părinților.
Dar într-o zi, copiii îmbolnăvindu-se, au și murit. Iar fericitul Andronic nu se arată prea mâhnit de acea întâmplare, ba încă a și strigat acel fericit cuvânt al lui Iov, zicând: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, și gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat ! (Iov. 1, 21). Și altele ca acestea zicea fericitul. Iar femeia lui, Atanasia, avea jale nemângâiată. Zdrobindu-se cu atâta plâns, de mare mâhnire, atât a slăbit, de era să moară; că zicea: „Să mor și eu cu copiii mei”. Deci, la îngroparea fiilor lor, s-au adunat toți cetățenii și însuși patriarhul cu tot clerul său, și-i îngropară la biserica Sfântului Iulian. Dar după îngropare, Atanasia nu voia să meargă la casa ei, ci ședea lângă mormântul fiilor săi, plângând. Dar, la miezul nopții, i s-a arătat ei Sfântul Mucenici Iulian, în chip de călugăr, zicându-i: „Pentru ce nu lași pe cei ce sunt aici să se odihnească, o, femeie?” Iar ea a zis: „Nu te mânia pe mine, doamne, de vreme ce mâhnită sunt, că doi fii am avut și pe aceștia i-am îngropat împreună astăzi”. Iar el i-a zis ei: „Dar pentru ce plângi pentru dânșii. Că îți spun ție în ce chip caută firea omenească mâncare, și nu se poate a nu-i da ei, așa și copiii tăi se hrănesc cu cereștile bunătăți de la Hristos, pe Care roagă-L tu, zicând: „Dreptule Judecător, ne-ai lipsit pe noi de la cele pământești, drept aceea nu ne lipsi pe noi de cele cerești. „Iar ea, auzind acestea, s-a umilit și și-a schimbat mâhnirea în bucurie, zicând: „Dacă fiii mei viețuiesc în Cer, pentru ce să plâng?” Și și-a întors fața ca mai mult să vorbească ce cel ce i se arătase ei, dar nu l-a mai văzut pe el. L-a căutat apoi prin toată biserica și n-a aflat pe nimeni. Și a zis portarului: „Unde este părintele acela, care acum a vorbit cu mine? „Răspuns-a portarul: „Oare nu vezi că porțile sunt încuiate și n-a intrat aici nimeni, apoi, cum zici, că a vorbit cineva cu tine?” Atunci Atanasia a cunoscut că a avut o vedenie și s-a înspăimântat și, mergând la casa ei, a spus bărbatului ceea ce a văzut și a auzit, și s-au mângâiat de întristare.
Și, nu după multă vreme, a zis Atanasie către Andronic: „Slobozește-mă la o mănăstire, ca să-mi plâng păcatele mele.” Și, primind cuvântul cu bucurie, ca aceea dorea și el, au început a împărți cea mai mare parte din avuția lor la săraci, au eliberat robii cei cumpărați, iar cealaltă avuție au dat-o socrului său, să facă bolnița pentru săraci și casa de găzduire străinilor, și, luându-și ei puțină avere, cât să le fie pe cale, au ieșit noaptea din cetate, numai amândoi singuri. Iar fericita Atanasia, întorcându-se a văzut de departe casa ei și, căutând spre cer, a zis: „Dumnezeule, Cel ce ai zis lui Avraam și Sarei: Ieși din pământul tău, din neamul tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta ție Eu. (Fac. 12,1). Tu, caută și spre noi și ne du pe noi pe calea Ta. Iată, pentru numele Tău am lăsat casa deschisă, să nu ne închizi nouă ușile Împărăției Tale”. „Și, plângând amândoi, au mers în calea lor. Și, ajungând la Ierusalim, s-au închinat la Sfintele Locuri și vorbind cu mulți părinți, au luat binecuvântare de la dânșii. Și, auzind de părintele Daniil, au mers la dânsul și i s-au închinat lui, iar el, vorbind cu dânșii cuvânt de mântuire, mult le-a folosit lor. Și le-a scris lor o carte și i-a binecuvântat și i-a îndrumat spre mănăstirea Tabenisioților (în Egipt). Deci, mergând acolo, a lăsat fericitul Andronic pe sfânta lui soție Atanasia în mănăstirea de femei, iar el, întorcându-se la părintele Daniil, a primit îngerescul chip și a petrecut fericitul, lângă acest părinte, doisprezece ani, nevoindu-se.
După aceasta a rugat pe părintele să-l învoiască pe el, la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Și, făcând rugăciune, părintele Daniil l-a slobozit pe el, cu binecuvântare. A mers, apoi, părintele Andronic în părțile Egiptului și a șezut să se odihnească puțin sub un copac și, iată, după rânduiala lui Dumnezeu, a văzut pe fericita Atanasia, femeia sa, care mergea îmbrăcată în chip bărbătesc și s-au închinat unul altuia. Deci, a cunoscut Atanasia pe bărbatul ei, dar el nu a cunoscut-o pe ea, că fata ei se veștejise de înfrânare și era neagră ca un arap și afară de aceasta, încă și rânduiala ei o schimbase, îmbrăcăminte bărbătească purtând. Deci, a întrebat ea pe Andronic, zicând: „Oare nu ești tu Andronic, ucenicul părintelui Daniil?” Iar el a zis: „Eu sunt”. Și iarăși l-a întrebat: „Deci, unde mergi, ava Andronic?” Răspuns-a Andronic: „Merg la Sfintele Locuri să mă închin. Dar tu unde mergi și cum îți este numele?” Iar ea a zis: „Mă duc și eu la Sfintele Locuri și numele îmi este Atanasie” (că așa își schimbase numele său; în loc de Atanasia s-a numit Atanasie). Și a zis Andronic: „Deci, să mergem împreună.” Iar Atanasie a zis: „De voiești să mergi împreună cu mine, apoi să pui pază gurii tale, ca în tăcere să călătorim.” Iar el a zis: „Bine, să fie așa cum voiești!” Grăit-a Atanasie: „Să mergem dar, și rugăciunile sfântului tău stareț să călătorească cu noi”.
Și ajungând la sfânta cetate a Ierusalimului și închinându-se la Sfintele Locuri, s-au întors în tăcere la Alexandria. Și a zis Atanasie către părintele Andronic: „Voiești, părinte, să petrecem amândoi într-o chilie?” Răspuns-a Andronic: „Să petrecem, însă mai întâi, voi întreba de a ne va porunci nouă starețul să petrecem împreună”. Și a zis Atanasie: „Deci mergi și întreabă, iar eu te voi aștepta pe tine în schitul ce se cheamă Optsprezecinul. Și, de-ți va porunci părintele, să vii la mine, și precum am umblat cu tăcere așa, în tăcere, și în chilie să petrecem. Iar de nu vei putea să petreci cu tăcere, să nu vii la mine. Că chiar de ar și porunci părintele, nu vreau să viețuiesc acolo unde nu ar fi tăcere.” Și, mergând Andronic la ava Daniil, i-a spus lui toate despre împreună-călătorul sau Atanasie. Și a zis Daniil lui Andronic: „Mergând, să iubiți tăcerea și să petreci cu Atanasie, că desăvârșit călugăr ești.” Deci, a luat Andronic pe Atanasie și l-a dus pe el la chilia sa și au petrecut în frica lui Dumnezeu, cu tăcere, alți doisprezece ani și n-a știut Andronic că Atanasie este soția lui. Că, se ruga aceea lui Dumnezeu cu deadinsul, să nu fie cunoscută de bărbatul său. Iar ava Daniil adeseori venea la dânșii și-i învață pe ei.
Deci, după ce a fost la dânșii, mult grăindu-le de folosul sufletului, pe când se întorcea la chilia sa, l-a ajuns pe el fericitul Andronic, zicându-i: „Părinte Daniil, părintele Atanasie se duce către Domnul”. Și, întorcându-se, starețul l-a aflat pe el cuprins de mare înfocare. Și a început Atanasie a plânge. Și i-a zis lui starețul: „Se cade ție a te bucura iar nu a plânge, de vreme ce mergi să întâmpini pe Hristos”. Răspuns-a Atanasie: „Nu pentru mine, ci pentru părintele Andronic plâng. Ci să ai bunăvoirea, părinte, și, după îngroparea mea, aflând o scrisoare sub căpătâiul meu și citind-o pe ea, să o dai părintelui Andronic.” Și, făcând rugăciunea s-a împărtășit Atanasie cu dumnezeieștile Taine și s-a dus către Domnul. Și au venit frații ca să îngroape trupul lui și aflară că Atanasie era femeie, cu firea. Iar ava Daniil a aflat sub căpătâiul ei scrisoarea și, citind-o pe ea, a dat-o lui Andronic. Atunci a cunoscut Andronic, că Atanasie era femeia lui și toți au proslăvit pe Dumnezeu.
Și s-a auzit aceasta în toate lavrele Alexandriei și la schițenii cei ce purtau haine albe (că așa era obiceiul schițenilor acelora, ca umblau în haine albe) și îngropară cu cinste sfântul trup al fericitei Atanasia, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat ei o asemenea răbdare. Iar, după îngroparea ei, a petrecut starețul Daniil cu Andronic până la a șaptea zi, iar în ziua a șaptea, făcând pomenirea celei ce se mutase, a voit să ia pe părintele Andronic în chilia sa. Iar Andronic îl ruga pe el, zicând: „Lasă-mă aici părinte, ca și eu să mă îngrop cu doamna mea, Atanasia, și starețul lăsându-l pe el, s-a dus. Și, încă înainte de a sosi el la chilie, l-a ajuns alt călugăr, zicându-i: „Părintele Andronic se duce către Domnul”. Și a trimis starețul în urma părinților celor ce se duseseră, zicând: „Întoarceți-vă cu mine la părintele Andronic”. Iar ei, întorcându-se, l-au aflat pe el abia viu și au fost blagosloviți de el. Și sfârșindu-se cu pace părintele Andronic, s-a făcut dezbinare mare între schițeni și cei din schitul Optsprezecinul, că petrecerea cuviosului Andronic și a fericitei Atanasiei era între două schituri. Că ziceau cei cu haine albe: „Este fratele nostru și-l vom lua pe el în schitul nostru, ca să ne ajute nouă rugăciunile lui”. Asemenea și părinții din schitul Optsprezecinul ziceau: „Al nostru este fratele și cu sora lui, fericită Atanasia; la noi să se așeze”. Și, abia potolindu-se, au îngropat pe cuviosul Andronic împreună cu fericită Atanasia, lăudând pe Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinții Săi, Căruia se cuvine slavă în vecii vecilor! Amin.
Tot în această zi pomenim pe Dreptul Avraam și nepotul său Lot
Avraam s-a născut prin secolul al doisprezecelea înainte de Hristos la Ur, în ținutul caldeenilor. Se trăgea din neamul lui Sem și era căsătorit cu Sarah, rămasă fără copii. Dumnezeu îl alese pe Avraam pentru a face din el părintele poporului său. Îi spuse : „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu. Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facere 12, 1-3). Avraam se încredință cuvintelor Domnului și fără să se uite în urmă, își luă pe femeia lui Sarah, pe nepotul său Lot, avuțiile și slugile sale și se duse tot înainte, către ținutul Canaan. În schimbul credinței sale, Dumnezeu îi promise lui Avraam să facă un legământ veșnic între El și urmașii săi, legământ ce avea să fie simbolizat în tăierea împrejur a oricărui născut de parte bărbătească din descendența lui Avraam. Ca prim semn al favorurilor sale, Domnul îi dădu un fiu lui Sarah cea stearpă, chiar dacă și ea și bărbatul ei erau foarte înaintați în vârstă. Isaac deveni astfel semnul bunăvoinței lui Dumnezeu și simbolul viitorului Mesia, Hristos, care trebuia să vină pentru a duce la bun sfârșit și la perfecțiune promisiunile făcute de Dumnezeu Sfântului Patriarh. Avraam muri într-o bătrânețe fericită la vârsta de o sută șaptezeci și cinci de ani. Fu îngropat în pământul din Canaan, pe ogorul pe care îl cumpărase ca să îi facă mormânt lui Sarah.
Când Lot intră cu Avraam în ținutul Canaan, puse stăpânire pe pământurile bogate și fertile din câmpia Iordanului și se instală în Sodoma. Dar locuitorii ținutului erau în acea vreme afundați în viciu și perversiuni. Ei atraseră mânia Domnului, care hotărî să distrugă orașul. Trimise totuși doi Îngeri ca să-l vestească pe Lot și să îi poruncească să fugă de acolo, el și ai săi. Îi spuseră : „Mântuiește-ți sufletul tău! Să nu te uiți înapoi, nici să te oprești în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (Geneza 19 :17). În momentul în care Lot se îndepărtă, Dumnezeu făcu să plouă peste Sodoma și Gomora pucioasă și foc, și păcătoșii muriră în chinurile pe care li le pregătește pentru veșnicia în iad. Dar femeia lui Lot nu ascultă porunca Domnului și se întoarse pentru a se uita în urmă. Fu dintr-odată schimbată într-o statuie de sare, să fie de învățătură pentru generațiile ce aveau să urmeze că trebuie să urmeze chemarea Domnului fără nici o privire pentru lumea și obiceiurile din care El ne-a scos.
Lot și Avraam sunt prăznuiți și cu ceilalți Strămoși ai lui Hristos, în duminică dinaintea Crăciunului.
Tot în această zi pomenim pe Sfânta Puplia diaconița, mărturisitoare din Antiohia
Sfânta Puplia a fost diaconiță la biserica Antiohiei. Aceasta a fost căsătorită în tinerețea sa cu nuntă legiuită și a născut pe Sfântul Ioan presbiterul. După aceea, rămânând văduvă și viețuind în curăție, a adunat o ceată de fecioare si slujeau lui Dumnezeu. Odată, pe când împăratul Iulian, călcătorul de lege, trecea pe lângă casa ei, ea împreună cu fecioarele sale cântau cu mare glas: Idolii păgânilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești; asemenea lor săAfie cei ce-ifac pe ei și toli cei ce se nădăjduiesc spre dânșii.
Împăratul, auzind cântarea, a poruncit ca să tacă, dar ea a început să cânte mai tare. Atunci împăratul mâniat a poruncit s-o prindă și s-o bată mult peste obraz, așa că fiecare din ostașii care erau cu dânsul au bătut-o unul câte unul. Iar în vremea aceasta ea mustra necredința împăratului. Apoi, fiind slobozită, s-a întors acasă, mulțumind lui Hristos Dumnezeu, Celui ce a învrednicit-o să pătimească unele ca acestea pentru numele Lui. Si petrecând ceilalți ani ai vieții sale cu râvnă dumnezeiască, s-a sfârșit cu pace.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ștefan cel orb
Sfântul Stefan s-a născut în anul 1420 și a fost fiul despotului Serbiei Gheorghe Brancovici și al soției sale Irina. Împreună cu fratele său Grigore a fost luat ostatic de turci și orbit în ziua de Inviere a anului 1441. După câțiva ani tatăl său l-a răscumpărat, iar în anul 1458 Stefan a devenit despot al Serbiei. Un an mai târziu însă, el a fost alungat de la domnie și s-a refugiat în Albania, unde a întâlnit-o pe Anghelina, fiica dreptcredinciosului domnitor albanez Gheorghe Arianit (Scanderbeg), cu care s-a căsătorit în anul 1461. Împreună ei au alcătuit o familie sfântă, binecuvântată cu trei copii. Fiind siliți să fugă de turci, au găsit adăpost în Italia, unde Sfântul Stefan s-a săvârșit în anul 1476. În toată viața lui, trecând prin multe prigoane și chinuri, el a pierdut vederea ochilor și domnia, dar nu și-a pierdut credința, ci a primit toate loviturile cu răbdare și nădejde, purtându-și crucea până la capăt. Pentru toate suferințele îndurate, Dumnezeu l-a proslăvit pe el și pe familia sa. După un timp deasupra mormântului său s-a ivit o lumină, iar moaștele sale au fost descoperite neatinse de stricăciune și izvorâtoare de tămăduiri. La fel, soția sa Anghelina, și fiii săi Maxim și Ioan au fost numărați în rândul sfinților. Sfântul Maxim, Întâiul său fiu, a fost mitropolit al Țării Românești câțiva ani, iar două dintre nepoatele sale, Despina Milița și Elena, au fost evlavioasele doamne ale voievozilor Neagoe Basarab al Țării Românești și Petru Rareș al Moldovei.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Korsun
Icoana Maicii Domnului din Korsun este prăznuită pe 9 octombrie.
Icoana Maicii Domnului din Korsun este considerată a fi una dintre icoanele pictate de Sfântul Evanghelist Luca. Această icoană a fost păstrată în Efes, cu mare cinste. Pe 9 octombrie 988, o copie a acestei icoane a fost mutată de la Korsun la Kiev de către Sfântul și Marele Cneaz Vladimir (prăznuit pe 15 iulie), fiind cunoscută sub numele de „Icoana Maicii Domnului din Korsun”. Mai târziu, această icoană a fost mutată la Novgorod, și de acolo la Moscova, în Catedrala „Adormirii Maicii Domnului” din Kremlin.
O altă copie a Icoanei Maicii Domnului din Korsun a fost adusă din Grecia în Rusia de Sfânta Eufrosina de Poloțk (prăznuită pe 23 mai), în 1162.
Sfânta Eufrosina a fondat Mănăstirea Mântuitorului din Poloțk. Când a aflat că la Menignus în Grecia se afla o copie a icoanei pictată de Sfântul Apostol Luca, a trimis daruri bogate Împăratului bizantin și Patriarhului Luca Chrysoverghi, cerându-le să-i trimită această icoană.
Icoana a fost trimisă în Rusia de la Efes și în drumul ei a trecut prin Korsun. La cererea locuitorilor acestui oraș, a rămas acolo aproximativ un an, devenind cunoscută ca Icoana Maicii Domnului din Korsun.
În anul 1239, icoana a fost mutată în Toropeț, cu ocazia cununiei fiicei cneazului din Poloțk, prințesa Alexandra de Poloțk cu Sfântului Cneaz Alexandru Nevski (prăznuit pe 23 noiembrie), unde a rămas până în 1917.
Icoana Maicii Domnului din Korsun este menționată și în viața Sfintei Doroteea de Kașin (prăznuită pe 24 septembrie), care a găsit o icoană a Maicii Domnului din Korsun între ruinele unei mănăstiri, a păstrat-o în chilia ei, icoana devenind cunoscută prin minunile săvârșite (sec. XVI).
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Potolește întristările noastre”
Icoana Maicii Domnului „Potolește întristările noastre” este prăznuită pe 25 ianuarie și 9 octombrie.
Chiar numele acestei icoane este o rugăciune către Maica Domnului, pentru izbăvirea de boli și întristări trupești și duhovnicești. Această icoană minunată a fost descoperită în Moscova, în Biserica „Sfântul Nicolae” din cartierul Pupișevo, unde a fost adusă de către cazaci în anul 1640.
Dintre numeroasele minuni săvârșite în vechime de această sfântă icoană, s-a păstrat amintirea unei vindecări minunate, săvârșită în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
O femeie de origine nobilă, care trăia departe de Moscova, a suferit de paralizia întregului corp, pentru o lungă perioadă de timp. Deși avea numeroase avantaje materiale, ea nu avea ceea ce este mai important ‒ sănătatea. A consultat mulți medici, dar nu a primit ajutor de la nici unul dintre ei, astfel încât bolnava își pierduse orice speranță că se va face bine. În acest moment dificil, Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat în vis, spunându-i: „Poruncește să te ducă la Moscova. Acolo, în biserica Sfântului Nicolae, se află icoana Maicii Domnului cu inscripția: Potolește întristările noastre. Roagă-te înaintea ei și vei primi vindecare”. În timpul vedeniei, femeia a văzut icoana Preasfintei Fecioare.
Când s-a trezit, i-a rugat pe cei care o îngrijeau să o ducă la Biserica Sfântului Nicolae din Moscova. După un drum anevoios au ajuns în Moscova și au descoperit, în cele din urmă, biserica Sfântului Nicolae. Intrând cu credință, femeia bolnavă s-a închinat la toate icoanele, dar nu văzuse icoana care apăruse în visul ei. Pentru aceasta, a început să-i povestească preotului despre visul cel minunat. Preotul a poruncit paraclisierului să aducă din clopotniță toate icoanele Maicii Domnului care erau păstrate acolo. Printre icoanele vechi și prăfuite au descoperit o icoană a Maicii Domnului cu inscripția Potolește întristările noastre. Văzând icoana, femeia bolnavă a strigat cu bucurie: „Ea este! Ea este!”.
După ce s-a săvârșit un acatist al Maicii Domnului înaintea Sfintei Icoane, femeia bolnavă s-a ridicat pe picioarele ei, fără nici un ajutor și apoi, neavând nevoie de sprijin, a plecat din biserică prin propriile puteri. Prin mila Împărătesei Cerurilor și prin credința sa fierbinte, femeia s-a întors acasă complet sănătoasă.
Această tămăduire a avut loc la data de 25 ianuarie 1760, zi pe care Biserica Rusă a închinat-o prăznuirii acestei icoane făcătoare de minuni, alcătuind și slujba și acatistul în cinstea ei.
Suferinzi din toate orașele au început să sosească la icoana nou descoperită și puterea lui Dumnezeu s-a arătat în numeroase alte minuni săvârșite la această icoană. Un număr foarte mare de minuni s-au săvârșit la Icoana Maicii Domnului „Potolește întristările noastre” și în timpul epidemiei din anul 1771.
Mai multe copii ale icoanei „Potolește întristările noastre” au fost realizate și împărțite în întreaga Rusie, numai în Moscova aflându-se patru icoane purtând același nume care au fost preamărite prin numeroase minuni.
Icoana „Potolește întristările noastre” o înfățișează pe Maica Domnului ținând mâna stângă sub cap, care este ușor înclinat. Aceasta sugerează că Născătoarea de Dumnezeu ascultă lacrimile și rugăciunile tuturor credincioșilor care apelează la ea, în nevoile, necazurile și întristările lor. Cu mâna dreaptă, Fecioara Maria ține Pruncul Iisus. Mântuitorul ține în mâinile Sale un sul desfăcut, pe care sunt înscrise următoarele cuvinte: „Judecați cu dreptate, arătând milă unii față de alții, nu jigniți văduvele și orfanii și nu țineți răutate în inima voastră față de fratele vostru”.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.