Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 9 septembrie: Sfinții, drepții și dumnezeieștii părinți Ioachim și Ana; Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona; Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău; Sfântul Mucenic Severian; Sfântul Cuvios Nichita Hartularie (Ascunsul); Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul și Sfinții Părinți de la Sinodul al III-lea Ecumenic. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna septembrie, în ziua a noua pomenim pe Sfinții, drepții și dumnezeieștii părinți Ioachim și Ana
Drepții Ioachim și Ana au fost părinții Maicii Domnului și strămoșii Domnului Hristos. Este drept, că în Sfânta Scriptură nu găsim nimic despre ei, dar tradiția creștină a descoperit multe știri adevărate, în scrierile necanonice, ce înfloareau la începutul creștinătății, în jurul Bisericii.
Din tradițiile sfinte cu privire la părinții Maicii Domnului aflăm că aceștia erau drepți înaintea lui Dumnezeu și că bogați fiind ei, la toată sărbătoarea luau două părți din averea lor, o parte o dădeau săracilor, iar pe cealaltă o dădeau lui Dumnezeu, adică Bisericii.
Dar însoțirea acestor Sfinți s-a ținut multă vreme, prin dumnezeiască voința, întru nerodire de prunci, ca să se arate și puterea darului lui Dumnezeu. Că a naște pântecele cel neroditor și sterp este puterea harului dumnezeiesc. Deci, petrecură ei întru însoțire, neavând fii, cincizeci de ani și încă nu deznădăjduiau, aducându-și aminte de Sfântul patriarh Avraam și soția lui, cinstită Sara, care, la bătrânețe, a născut fiu pe Isaac, după făgăduință. Dar, la această vrednicie nu au ajuns, până ce nu au rugat pe Dumnezeu, în amărăciunea sufletului lor, cu mult post și rugăciune.
Deci, s-a dus Ioachim cu daruri la Ierusalim, la un praznic mare, arhiereu fiind atunci Isahar, dar arhiereul n-a voit să-i primească darurile, ocărându-l pentru nerodire, asemenea și un evreu a ocărât pe Ioachim, zicându-i: „De ce apuci înaintea mea, au nu știi că nevrednic ești să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminție în Israel?”
Și a plecat Ioachim foarte întristat și rușinat și defăimat de la praznicul acela, și, de mâhnire, nu s-a întors la casa sa, ci s-a dus în pustie și s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile și strigă către Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea lui rod pântecelui. Asemenea și Ana, în casă și în grădina sa, se rugă lui Dumnezeu. Și i-a auzit pe dânșii Domnul și a trimis pe îngerul Său, binevestindu-le lor nașterea Maicii Domnului, care a și fost, spre mântuirea a tot neamul omenesc.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona
Între numeroșii părinți ce au sfințit pământul țării noastre prin înalta lor viață duhovnicească se numără și Cuviosul Onufrie, cel mai mare sihastru al ținuturilor botoșănene, viețuitor al Schitului Sihăstria Voronei. Despre viața acestui cuvios părinte se cunosc foarte puține amănunte, el voind să fie cunoscut lui Dumnezeu, iar nu oamenilor. Din unele însemnări de pe manuscrisele copiate de el și de ieroschimonahul Nicolae, care a viețuit împreună cu el, știm că s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia, probabil într-o familie nobilă, căci a ajuns să fie guvernator al unui ținut.
Dorind viața pustnicească și aprinzându-se cu dumnezeiasca râvnă, a lăsat familia, onoarea rangului și patria sa în jurul anului 1749, venind în ținuturile Moldovei. Îl atrăsese aici renumele unor mari pustnici, nevoitori în osteneli tăcute și smerite, ascunși de ochii lumii în adâncul codrilor. A cercetat numeroase mănăstiri, culegând cu hărnicie, asemeni unei albine, sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine și urmarea lui Hristos, dar, mai ales, învățând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea cea plăcută lui Dumnezeu. Fără îndoială, se ocupa și cu citirea Scripturii și a altor cărți folositoare, pe care le va copia mai târziu cu multă râvnă și răbdare, împodobindu-le cu o scriere frumoasă.
A viețuit astfel timp de 15 ani, crescând duhovnicește în preajma unor aleși părinți duhovnicești, precum Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovski. Acesta din urmă îl va afla pe Cuviosul Onufrie la Mănăstirea Dragomirna, în jurul anului 1763, la venirea sa din Muntele Athos. Între cei doi se va înfiripa o strânsă prietenie duhovnicească, povățuindu-se unul pe altul pentru a deprinde desăvârșita rugăciune a inimii, Cuviosul Paisie fiindu-i și duhovnic, iar după ce s-au despărțit, legătura lor sufletească a continuat prin scrisori, pentru că amândoi petreceau întru același duh.
Auzind de alți pustnici români și ruși sporiți duhovnicește, care viețuiau în codrii Voronei, va intra în anul 1764 în obștea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându-se în pustie spre liniștire. Timp de 25 de ani va viețui într-o peșteră pe malul pârâului Vorona, într-o aspră nevoință, petrecând în smerenie, înfrânare, tăcere și neîncetată rugăciune. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, ațipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului după cum mărturisește Ieromonahul Nicolae, care viețuia și el în codrii Voronei.
Făgăduindu-se întru totul Domnului Hristos, a îmbrăcat schima cea mare, pe care o va primi din mâna duhovnicului său, starețul Paisie, în anul 1774, la Mănăstirea Dragomirna, revenind apoi în locul nevoințelor sale, la peștera din preajma Sihăstriei Voronei. Astfel va stărui cuviosul fără odihnă în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeiești și primind roua Duhului Sfânt. Făcând inima sa locaș neprihănit Mântuitorului Hristos, se va bucura întru adâncul ei de mari bucurii și mângâieri duhovnicești, odihnindu-se cu lacrimile cele aducătoare de bucurie. Și urcând în scurt timp pe treptele sfințeniei, pe mulți îi folosea cu viețuirea sa aleasă, cu rugăciunea și cu sfatul său, fiind binecuvântat de Dumnezeu cu darul deosebirii gândurilor. Și atât monahii, cât și credincioșii de rând îl căutau, minunându-se de blândețea și înțelepciunea sa.
Astfel pe mulți i-a îndreptat pe calea cea bună, risipind cursele vrăjmașilor și arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieții sale. Iar când a săvârșit călătoria cea bună și a sosit timpul să încredințeze curatul său suflet Stăpânului Hristos, a fost vestit mai înainte de aceasta. În noaptea Sfintelor Paști, dorind a se împărtăși pentru ultima dată cu Trupul și Sângele Mântuitorului, un înger s-a arătat preotului Nicolae Gheorghiu din satul Tudora, aflat în apropiere, și i-a cerut să ia cu sine Sfintele Taine și să meargă la robul lui Dumnezeu Onufrie. Același înger îl va călăuzi până la peștera cuviosului, pe care îl va afla foarte slăbit. Și cerând să meargă la Sihăstrie, după câteva zile a adormit întru Domnul, la 29 martie 1789, fiind înmormântat de către câțiva călugări în livadă, la rădăcina unui măr.
Nu după mult timp, la mormântul cuviosului au început să se petreacă fapte minunate, care adevereau sfințenia sa. Mulți au văzut lumânări arzând și au auzit glasuri cântând în acel loc, iar o dată, rătăcindu-se trei călugări prin pădurile din jur și lăsându-se noaptea, au fost călăuziți de o lumină puternică până la peștera unde s-a nevoit cuviosul. În iarna anului 1846 s-a arătat din nou puterea făcătoare de minuni a Cuviosului Onufrie. Pe când domnitorul Mihail Sturză se afla la vânătoare a găsit un fruct mare și frumos la rădăcina mărului ce străjuia mormântul cuviosului, l-a luat cu sine și l-a dat fiicei sale care era bolnavă de epilepsie. Cu harul lui Dumnezeu, aceasta s-a vindecat de boală.
Minunându-se, domnitorul se va întoarce la Vorona și, aflând despre viața nevoitorului pentru Dumnezeu, va porunci să se dezgroape osemintele lui și să fie așezate spre cinstire într-o raclă în altarul bisericii Mănăstirii Vorona. Zece ani mai târziu, în urma unui vis în care însuși Cuviosul Onufrie s-a arătat starețului Mănăstirii Voronei, arhimandritul Iosif Vasiliu, cerându-i să fie dus în Sihăstrie, racla cu sfintele sale moaște a fost așezată într-o firidă din pronaosul bisericii „Bunavestire” din Sihăstria Voronei, unde se află și astăzi. Aici vin să se închine mulți credincioși, Cuviosul Onufrie continuând să săvârșească numeroase minuni pentru cei care îi cer ajutorul cu multă credință și smerenie.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău
Cel mai cunoscut pustnic nevoitor în preajma Mănăstirii Tazlău, unul dintre marii sfinți ai neamului nostru românesc care a rămas în conștiința poporului, este Sfântul Cuvios Chiriac, ostenitor în peștera din muntele Măgura. Printr-o viață aleasă, închinată în întregime lui Dumnezeu, petrecută în nevoință și neîncetată rugăciune, Cuviosul Chiriac s-a arătat un vas ales al Duhului Sfânt, numărându-se în rândurile marilor nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova.
S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioși din satul Mesteacăn. De mic copil, fiind luat de către părinți la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simțit că sufletul i se „întraripează cu dumnezeiescul dor”, drept pentru care, luând binecuvântare părintească, a intrat din fragedă tinerețe în obștea Mănăstirii Tazlău. A deprins viața monahicească în mănăstire, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei. Aici el dă dovadă de multă dragoste și râvnă duhovnicească, devenind un ales lucrător al smereniei întru ascultare, al rugăciunii neîncetate și al postirii îndelungate. După puțină vreme a fost hirotonit fără voia lui, diacon și preot, devenind apoi un iscusit povățuitor de suflete. Dorul de o nevoință mai aspră îl face să se retragă în pustnicie într-o peșteră pe un munte din apro-pierea mănăstirii, numit Măgura Tazlăului, unde se ostenește în privegheri de toată noaptea, răbdând și biruind frigul cumplit și ispitele diavolești. Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor și al izgonirii demonilor, el devine foarte căutat de mulțimile de călugări și credincioși, dornici să se împărtășească din sfințenia vieții sale. În acea perioadă de intensă propagandă calvină venită din Transilvania, el se constituie într-un adevărat apărător și mărturisitor al dreptei credințe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ținutul Neamțului.
Prin acestea el s-a arătat următor dreptei credințe a Sfinților Părinți ai Bisericii și râvnitor în a urma pilda vieții lor.
Râvnind vieții îmbunătățite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Chiriac a cercetat mănăstirile Moldovei, culegând cu hărnicie sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine pentru a-I urma lui Hristos și, mai ales, învățând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea cea plăcută a lui Dumnezeu: rugăciunea neîncetată. Fără îndoială, se ocupa și cu citirea Scripturii și a altor cărți folositoare. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, ațipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului. Astfel va stărui cuviosul fără odihnă în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeiești și primind roua Duhului Sfânt. Făcând inima sa locaș neprihănit Mântuitorului Hristos, va fi binecuvântat întru adâncul ei cu mari bucurii și mângâieri duhovnicești, odihnindu-se cu lacrimile cele aducătoare de bucurie. Și urcând în scurt timp pe treptele sfințeniei, pe mulți îi folosea cu viețuirea sa aleasă, cu rugăciunea și cu sfatul său, căci a fost binecuvântat de Dumnezeu cu darul discernerii gândurilor. Și atât monahii, cât și credincioșii de rând îl căutau, minunându-se de blândețea și înțelepciunea sa, și pe mulți a îndreptat pe calea cea dreaptă, risipind cursele vrăjmașilor și arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieții.
Faptele cele mai alese ale vieții Cuviosului Chiriac de la Tazlău sunt: dragostea și râvna duhovnicească, nevoința pustnicească, smerenia, desăvârșita ascultare, tăcerea, postirea îndelungată și neîncetata rugăciune.
Trece la Domnul în jurul 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii.
Încă din timpul vieții, evlavia populară l-a consacrat drept sfânt, lucru adeverit și de Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut și, apoi, i-a sărutat moaștele, după cum însuși mărturisește: „Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la podvig (nevoință) și plecați la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani și pe Chiriac de la Tazlău”, iar în Patericul Sfinților moldo-români, din anul 1888 se scrie: „Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit sihăstrește și alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăul și tare mult s-a luptat împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți și desăvârșit i-a biruit și se prăznuiește (la) decembrie 31 de zile”.
Una dintre mărturiile viețuirii sale sfinte și minunate este și aceea că după moarte (1660), fiindu-i dezgropat trupul, după rânduiala strămoșească, a fost găsit nestricat. Din evlavie, trupul i-a fost împărțit, iar o parte ar fi rămas în mormântul său. Cu adâncă credință și nădejde vin și astăzi să se închine la sfintele sale moaște călugări și credincioși de pretutindeni.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Mucenic Severian
Sfântul Severian (+ 320) a mucenicit pentru Hristos în cetatea Sevastia (Sebastia) din Armenia în zilele guvernatorului Licius, în anii când creștinii erau persecutați de împăratul Licinius.
A fost descoperit creștin, pentru că îndemnase și pe cei patruzeci de mucenici de la Lacul Sebastiei (prăznuiți la 9 martie) spre nevoința muceniciei.
Drept aceea, câteva luni mai târziu (în luna septembrie a aceluiași an 320) păgânii l-au adus și pe el în fața judecătorului pentru a vina de a fi mărturisit credința creștină. L-au supus la multe chinuri, iar mai apoi l-au agățat pe zidul cetății Sebastiei, și îngreunându-i picioarele și grumazul cu bolovani mari de piatră, și-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Nichita Hartularie (Ascunsul)
Plăcutul lui Dumnezeu cel ascuns, fericitul Nichita, care se numea Hartularie, s-a născut în Constantinopol, din părinți de neam bun și trecând prin lume și în taină slujind lui Dumnezeu, I-a plăcut Lui atâta, încât și ușile bisericii i se deschideau singure când venea el în mijlocul nopții la rugăciune și sfeșnic aprins nu de mâini omenești îi lumina lui. Despre el se cuvine a ști următoarele:
Un preot dreptcredincios, cu un diacon cucernic, câștigaseră dragostea cea după Dumnezeu unul către altul, iar după câtva vreme, prin drăceasca bântuială, dragostea s-a schimbat în vrajbă. Și numele diaconului era Sozont, iar preotului nu i se știe numele.
Deci, multă vreme petrecând ei în vrajbă, s-a întâmplat de a murit preotul în mânia aceea. Atunci, diaconul a început a se tulbura cu gândul și a fi mustrat de conștiință că nu-și dezlegase mânia prin iertare. Deci, s-a dus să caute un părinte duhovnicesc căruia să poată a-i descoperi neliniștea sa; și străbătea locurile cele pustii, căutând doctor pentru rana inimii sale și, aflând pe un stareț sporit în fapte bune, mare și sfânt, aceluia i-a mărturisit păcatul mâniei și al vrajbei pe care l-a avut cu preotul și i-a cerut iertare. Iar starețul i-a grăit lui: „Tot cel ce cu credință cere, primește, și celui ce bate i se deschide”. Și bine faci, frate, grijindu-te de grabnica dezlegare a acelui mare păcat. Să-ți ajute ție Domnul! Însă nu stă în puterea mea, o, fiule! ca să te împac pe tine cu cel mort. Drept aceea, întoarce-te la Constantinopol de unde ai venit și la biserica cea mare a Sfintei Sofii mergând, noaptea să stai lângă frumoasele uși cele mari și pe care îl vei vedea mai întâi venind la uși, să te închini lui și să-i spui de noi, dând lui această scrisoare pecetluită. Și-ți va fi dânsul ocârmuitor în păcatul tău.
Iar diaconul, împlinind această poruncă a părintelui său celui duhovnicesc, a mers în cetate și noaptea, târziu, a ajuns la ușile bisericii Sfintei Sofia și a stat așteptând venirea feței celei neștiute. Și, iată, a văzut pe un bărbat apropiindu-se și acela era fericitul Nichita, despre care ne este nouă cuvântul – iar diaconul, închinându-i-se aceluia și sărutându-l pe el, i-a dat scrisoarea starețului și i-a spus lui mâhnirea sa, iar bărbatul acela ascultând cele spuse de diacon și citind scrisoarea de la stareț, zicând, se tânguia: „Cine sunt eu, mai micul, ca să îndrăznesc a face lucrul cel ce covârșește puterea mea? Însă, cu rugăciunile celui ce te-a trimis pe tine, nădăjduind, mă voi nevoi pe cât îmi va ajuta Dumnezeu, la lucrul ce mi se poruncește mie”. Aceasta zicând, a stat înaintea ușii și, mâinile spre cer ridicându-și, se ruga în șoaptă.
Apoi, plecându-și genunchii și lipindu-și capul de pământ, făcea rugăciunea încet și, după puțin sculându-se, a zis: „Deschide lor, Doamne, ușa milostivirii tale”. Și, îndată, ușa cea dintâi singură s-a deschis, iar el, luând pe diacon, au intrat în tindă și, de ușile bisericii apropiindu-se, a zis diaconului: „Aici să stai nemișcat”. Iar el singur a făcut închinăciune pe pragul bisericii și s-a deschis ușa și a intrat înăuntru. Și, când sta în mijlocul bisericii rugându-se, un sfeșnic luminos prins (atârnat) de bolta bisericii, ce se afla deasupra capului bărbatului acestuia, s-a pogorât și a luminat toată biserica. Apoi, a mers la jertfelnic, dar și acolo ușile singure i s-au deschis; plecându-și capul și rugându-se în tăcere, a ieșit la diacon, iar ușile toate s-au închis numai la vedere. Aceasta văzând-o diaconul s-a înspăimântat și nu îndrăznea să se apropie de bărbatul acela, pentru că o frică mare îl cuprinsese pe el și fața aceluia o vedea ca o față de înger preaslăvită de rugăciune.
Și gândea în sine diaconul: „Nu cumva înger, iar nu om este acesta ce văd?” Chiar și aceasta nu s-a tăinuit de bărbatul acela, pentru că a zis către diacon: „De ce cu cugetul te tulburi pentru mine, omule? Să crezi că și eu sunt om, zidit din țărână, născut din sânge și carne, crescut în casă luminoasă și în această cetate, dar darul lui Dumnezeu lucrează și în cei neputincioși. Ci, să mergem pe calea care ne este nouă înainte”. Și au mers la locul unde se făcea târgul, iar diaconul mergea după el. Apoi, ajungând acolo la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu rugăciune s-au deschis ușile bisericii și în biserică fiind și rugându-se au ieșit, și ușile singure s-au închis. Iar diaconul privind la aceea, nefăcând nimic altceva, fără numai încetinel zicea cu spaimă în sineși: „Doamne miluiește”. După aceea, merseră la biserica Vlahernei; și adeveri mai în urmă diaconul că atât de iute era mergerea lor pe la biserici, precum ar fi zburat o pasăre. Sosind ei la ușile bisericii Vlaherniei, când bărbatul acela a făcut rugăciune cu lacrimi, îndată, ca și la celelalte biserici, s-au deschis ușile de la sine; și punând pe diacon în uși și poruncindu-i ca să privească cu dinadinsul înăuntru, singur a intrat în biserică și, plecându-și genunchii, se ruga cu osârdie. Iar diaconul, stând în ușă și privind, a văzut lumină înăuntrul bisericii, scăldând-o cu totul în strălucirea ei. Și un diacon luminos, ieșind din altar, cădelnița atunci toată biserica, iar după puțin timp, a văzut o ceată de preoți îmbrăcați cu haine albe, ieșind din altar în mijlocul bisericii. Apoi, a văzut altă ceată de preoți îmbrăcați în veșminte mohorâte și toți adunându-se împreună în mijlocul bisericii cântau cântări foarte frumoase și alese, din care nici una n-a putut diaconul să învețe, decât numai „Aliluia”.
Deci, bărbatul acela, sculându-se de la rugăciunea sa, a zis către diacon: „Frate, să intri înăuntrul bisericii fără de temere și, spre ceata cea de-a stânga privind, ia aminte la preoții cei ce stau, doar vei cunoaște pe preotul acela cu care ai avut vrajbă”. Iar diaconul, intrând cu cutremur și apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, privea spre ceata cea din stânga și n-a aflat pe preotul cel căutat. Apoi, bărbatul cel în chip de înger a poruncit diaconului să ia seama la ceata preoților din dreapta și, cercetând diaconul, a văzut pe preotul acela cu care avea vrajbă și l-a arătat pe dânsul cu degetul omului lui Dumnezeu. Iar el a zis diaconului: „Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie stă afară și te cheamă pe tine să vii la dânsul”. Iar diaconul, mergând după porunca lui, a luat pe preot de mâna dreaptă și l-a dus la omul lui Dumnezeu care ieșise afară din biserică. Iar el, căutând spre dânsul cu ochi blânzi, i-a zis cu glas lin: „Cucernice preot! Să vorbești cu fratele tău, diaconul, și să dezlegați vrajba pe care ați avut-o între voi”. Și îndată preotul și diaconul unul la altul și-au plecat genunchii și, cu deplină sărutare, își dezlegară vrajba. Deci, preotul dând iertare, a intrat în biserică și a stat în ceata sa. Iar omul lui Dumnezeu Nichita, pe pragul bisericii a făcut închinăciune și îndată ușile bisericii s-au închis. Și luând pe diacon, s-au dus înapoi de unde veniseră. Apoi, mergând o parte de cale, a zis către diacon: „Frate Sozont, mântuiește-ți sufletul tău și îl adaugă pe el spre al meu folos. Iar părintelui celui ce te-a trimis pe tine să-i spui: Curăția sfintelor tale rugăciuni și îndrăznirea cea către Dumnezeu poate și pe morți a-i învia”. Și, acestea zicând, s-a dus de la ochii diaconului. Iar diaconul, închinându-se la locul acela unde au stat picioarele minunatului bărbat, a mers la stareț, înspăimântat, dar bucuros, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit, prin acel uimitor și minunat chip, a se împăca cu pristăvitul preot, cu rugăciunile acelui rob ascuns al lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, care, viețuind în mijlocul poporului și al gâlcevilor, atât de mult a plăcut lui Dumnezeu.
Apoi, se mai face pomenirea sfinților mucenici Hariton și Strator. Acesta din urmă, legat fiind la doi copaci de cedru, l-au rupt în două pentru Hristos. Mai pomenim și pe al treilea sfânt Sinod de două sute de Părinți care s-au adunat în Efes, și au surpat pe rău credinciosul Nestorie la anul 431.
În această zi, se mai face și pomenirea cuviosului părintelui nostru Teofan pusnicul și mărturisitorul, care a urmat lui Hristos de la o vârstă tânără. El a suferit bătăi de la împărații Caros, Carin și Numerian, pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos și, fiind mântuit, s-a pristăvit în pustnicie.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul
Acest sfânt era din părinți elini; și apropiindu-se către Hristos, fiind încă prunc, a văzut un copil pătimind foarte rău de frig, și l-a îmbrăcat cu hainele sale. Întrebându-l tatăl său: „Unde-ți sunt hainele, fiul meu?” A răspuns: „Pe Hristos L-am îmbrăcat”. Iar tatăl său zise: „Cine este Hristos? De vreme ce noi cinstim pe Ermes și pe Apolon”. Atunci copilul, lepădându-se de tatăl său, l-a luat îngerul Domnului, și l-a suit în muntele ce se cheamă Diavinon, și l-a dat în seama unui părinte sihastru, care petrecea viața călugărească de șaptezeci și cinci de ani. Și luându-l acel părinte l-a învățat Sfânta Carte și viața călugărească; și erau hrăniți amândoi de un înger. După cinci ani, răposând starețul, copilul a sihăstrit în acea peșteră cincizeci și opt de ani.
După aceea, fiind povățuit de dumnezeiescul înger, a ieșit din peșteră, și încălecând pe un leu, a umblat șaizeci de stadii, și a predicat pretutindeni credința în Hristos. Dar fiind prins, împărații Caros, Carin și Numerian au pus și i-au dat o sută de palme. După aceea, supunându-l la felurite chinuri, și văzând că prin minunile ce făcea el, venea către Hristos multa mulțime și se boteza de dânsul, s-au rușinat, și l-au lăsat să petreacă în sihăstria sa. Și suindu-se iarăși la peștera în care locuise mai înainte, și petrecând acolo și alți șaptesprezece ani în sihăstrie, până s-au făcut toți anii sihăstriei lui șaptezeci și cinci, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Părinți de la Sinodul al III-lea Ecumenic
Acest Sfânt și a toată lumea Sinod s-a adunat pe vremea împăratului Teodosie cel mic, la anii de la Hristos 431, împotriva lui Nestorie patriarhul Constantinopolului, care despărțea în două pe unul Hristos, căci îl zicea că Hristos nu reunește în El însuși în mod desăvârșit firea umană și firea dumnezeiască, și îl vedea deci pe Hristos a fi un simplu om divinizat, și nu Dumnezeu întrupat. Astfel, după învățătura acestui Nestorie, Preasfânta Maria, Mama lui Iisus, nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).
Mai ales datorită harului apostolic și scrierilor inspirate de Duhul Sfânt ale sfântului Chiril de Alexandria (prăznuit la 9 iunie), Sfinții Părinți în număr de două sute, reuniți în anul 431 la Niceea într-un Sinod a toată lumea (ecumenic) sub conducerea sfântului Chiril, au zdrobit erezia lui Nestorie și au confirmat credința primelor două Sinoade Ecumenice, proclamând clar că Domnul Iisus Hristos a asumat firea omenească în întregime, ca să ne deschidă nouă posibilitatea unei adevărate uniri cu firea Sa divina (îndumnezeirea).
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.