Deseori, realitățile profunde dăinuie prin faptele simple. Pe lângă acestea, ne este dat să trecem prea ușor, reci, indiferenți și grăbiți, precum soarele cu dinți trece nepăsător printre primii fulgi de zăpadă.
Orice intrare a noastră în Biserica Ortodoxă, exceptând-o pe întâia și irepetabila intrare – datorată Sfântului Botez -, este o faptă simplă. Vreau să cred că simplitatea ține de feciorie, ca stare absoIută a împăcării, iar complexitatea, confuzia și îmbâcseala țin de păcat, ca stări absolute ce pot defini o viață plină de neliniști.
Feciorie și îmbâcseală – iată cele două fețe ale acestei lumi. Când intrăm în biserică, oricât de păcătoși am fi, trebuie să avem acea stare de feciorie: nu mai judecăm pe nimeni, nu mai gândim răul, suntem curați de orice grijă lumească. Când ieșim din biserică trebuie să continuăm acea stare de a fi buni.
Preasfânta Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, a intrat în biserică la vârsta de trei ani, dusă de părinții ei, și a ieșit în lume la 15 ani, nefiind în întreaga ei veșnicie, vreodată, rea.
Prin intrarea în biserică se produce un război: cel dinafară nu-l mai lasă pe cel dinăuntru să fie bun dar, cel din biserică trebuie să iasă, odată și odată în lume, pentru a nu mai lăsa lumea să fie rea. Biserica nu împarte oamenii în răi și buni, ea cercetează pre toți și pre toate pentru ca, prin Sfintele Taine, amorțeala, mizeria, amăgirea, minciuna, tot cenușiul și toată mâzga acestei lumi să fie îngropate; ocărâții și însingurații, lepădații și uitații, înșelații și amărâții, vinovații și marginalizații să se reîntoarcă la gândul cel bun al fecioriei care aduce în brațele lui mântuirea. În fiecare lacrimă de copil nu se oglindește, mai mult, durerea sau bucuria acelui copil decât disperarea sau fericirea mamei lui. Pentru orice copil crescut în Duhul lui Dumnezeu, mama lui rămâne o fecioară. Și în această faptă simplă pulsează misterul, puterea și mireasma Ortodoxiei.
Creștinii adevărați își doresc tot timpul ca mama lor să fie nu doar așa… ca Maica Domnului, ci chiar Maica Domnului. Ortodocși fiind, este bine să îndrăznim, astfel, a ne considera frații mai mici ai Mântuitorului. Bunicul meu din partea tatălui avea o duritate a lui, aparte, dar își începea și-și încheia ziua numind sfânta bucățică de pâine: Să fie la Maica noastră Precista și la Prunculețul ei, Iisus! În această numire simțeam rugăciunea, bucuria, iertarea și căldura lumii întregi strânse la un loc, nu într-o dogmă, ci într-o cuprindere a ceea ce nu putea fi cuprins.
Cu adevărat, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, sfântă sărbătoare din 21 brumar, de o profunzime pe care doar Cerul o poate desluși prin taina zăpezilor, are într-însa ceva din… simplitatea unei feciorii.
Preot Sever Negrescu; Prolog din proloage