Sinuciderea: urmarea cea mai rea a îndepărtării de Dumnezeu

Trăim într-o lume care se scufundă tot mai mult în tristețe, în necazuri, în patimi, în însingurare. Toate acestea sunt urmările cele mai amare ale îndepărtării de Dumnezeu. Din nefericire, majoritatea covârșitoare a oamenilor s-au lepădat de Creatorul lor iar unii dintre ei alegând chiar și sinuciderea.

„Cu cât oamenii se îndepărtează de viața firească, de viața simplă, observă Părintele Paisie, și înaintează spre confort și lux, cu atât crește și neliniștea omenească. Și când se îndepărtează de Dumnezeu, nu-și găsesc nicăieri odihna. De aceea se rotesc neliniștiți chiar și în jurul lunii — precum cureaua motorului în jurul roții „nebune”, pentru că întreaga noastră planetă nu poate cuprinde multa lor neliniște.”

„Prin petrecerea cea bună, prin fericirea Iumească vine angoasa lumească. Când îl vedem pe om cu angoasă, cu neliniște mare și cu tristețe, în timp ce le are pe toate și nu-i lipsește nimic, trebuie să știm că-i lipsește Dumnezeu.”

Părintele Porfirie spunea că: „Lumea întreagă, și cei care cred și cei care nu cred, este măcinată de acest lucru, de îndepărtarea de Dumnezeu, care aduce singurătatea. Au apărut atâția medici psihiatri, psihanaliști, psihologi, care-i primesc pe bolnavi. Pe care bolnavi, bre? Cine ești tu care îi tratezi pe bolnavi? Și la sfârșit îl întrebi: «Ce zici, doctore?» «N-ai nimic altceva, decât neliniște, angoasă!», îți răspunde. «Ce înseamnă neliniște?» «N-ai nimic, ia pastila aceasta!» Când nu te predai pe tine însuți Iui Dumnezeu, ce să-ți facă doctorul acesta? Te va seda astăzi, mâine poate să-ți mărească doza!”

Omul contemporan depresiv și disprețuitor al Vestului trăiește în apusul civilizației sale, pentru că a sprijinit-o pe autosuficiență, pe îndepărtarea de Dumnezeu, pe rațiune și pe satisfacerea patimilor sale. „Au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna și au cinstit zidirea și nu pe Ziditor. De aceea și Dumnezeu i-a lăsat patimilor necinstite”. Dumnezeu ne-a lăsat să învățăm din lucrurile prin care vom pătimi. Din cuvântul de mai sus al Apostolului Pavel se trage concluzia că omul se predă — cu îngăduința lui Dumnezeu — diferitelor patimi care-l necinstesc și-l umilesc. Cauza acestei îngăduințe dumnezeiești pedagogice este păcatul, trândăveala, faptul că oamenii n-au vrut să-L cunoască pe Dumnezeu. N-au urmărit să-L aibă „întru cunoștință”, adică să aibă simțire autentică și cunoașterea lui Dumnezeu înlăuntrul lor, prin întoarcerea deplină și iubire față de El.

Urmarea este că au fost lăsați de către Dumnezeu în întunericul minții, a unei minți „neîncercate”, incapabilă să sesizeze adevărul. Astfel și faptele lor sunt necuviincioase și păcătoase, faptele întunericului.

Urmările patimilor sunt îndepărtările înfricoșătoare ale oamenilor, însingurarea, pierzania persoanei omenești. Oamenii s-au umplut de „orice nedreptate, viclenie, lăcomie, invidie, ucidere, dispoziție de ceartă, înșelătorie, obicei rău, zvonire, vorbire de rău, ură față de Dumnezeu, ocară, trufie, îngâmfare, necredință, nesupunere față de părinți, toată răutatea, lipsa cumpătării, lipsa iubirii, a milosteniei, despărțirea și însingurarea față de toți”. Această însingurare, lipsa iubirii și a comuniunii adevărate nu se vindecă cu medicamente sau electroșocuri, ci cu Spovedanie smerită și cu pocăință adevărată. Dacă omul nu se pocăiește, este condus la moartea existențială.

Sinuciderea: urmarea cea mai rea a îndepărtării de Dumnezeu

Consecința ultimă a patimilor, a păcatului, a îndepărtării de Dumnezeu este moartea duhovnicească, dar în același timp și moartea biologică trupească timpurie.

Sfânta Scriptură ne învață: „Urmarea păcatului este moartea”. Într-adevăr, supunerea față de trupul muritor și față de păcat rodește moartea. Aceasta, întărește Sfântul Apostol Pavel, s-a întâmplat încă din vremea Vechiului Testament, atunci când oamenii erau supuși literei legii și păcatului, „viețuind în trup”.

Sinuciderea este urmarea egoismului adânc, cu excepția faptului când omul își iese din minți, adică nu mai este în totalitatea capacităților mintale.

Cineva a avut următoarea discuție cu Fericitul Părinte Paisie:

„– Avva, unii oameni, dacă întâlnesc o greutate mare în viața lor, imediat se gândesc să se sinucidă.

– La mijloc este egoismul! Cei mai mulți care se sinucid ascultă de diavol care le spune că dacă își încheie viața vor scăpa de chinul lăuntric prin care trec și, din egoism, se sinucid. De exemplu, dacă cineva săvârșește un furt și se demonstrează că a furat, zice: «Uite, acum am ajuns de tot râsul», și în loc să se căiască și să se smerească și să se spovedească pentru ca să se izbăvească, se sinucide. Un altul se sinucide pentru că este paralitic copilul lui. «Cum să am un copil paralitic?», zice el, și deznădăjduiește. Dacă este vinovat pentru aceasta și recunoaște, să se pocăiască. Cum își pune capăt vieții și lasă copilul pe drumuri? Nu este mai vinovat după aceea?

– Avva, deseori auzim despre cineva care s-a sinucis că a avut probleme psihologice.

– Psihopații, când se sinucid, au circumstanțe atenuante, pentru că mintea lor este zdruncinată. Și dacă văd cerul înnorat simt o senzație de sufocare. Dacă au și o neliniște, cerul este de două ori înnorat. Pentru aceștia, însă, care se sinucid fără să fie psihopați, ca și în cazul ereticilor, Biserica nu se roagă, ci îi lasă la judecata și la mila lui Dumnezeu. Preotul nu pomenește numele lor la Proscomidie, nici nu scoate părticele, pentru că prin sinucidere se leapădă, disprețuiesc viața, care este darul lui Dumnezeu. Este ca și cum le-ar arunca pe toate în fața lui Dumnezeu.

Astăzi au crescut mult egoismul nostru, disprețul față de Dumnezeu și încrederea în noi înșine, și aceasta din urmă fiind o formă a egoismului. De aceea și „rodim” tristețe, agonie, otravă, neliniște, durere sufletească, depresie și moarte.

Sava Aghioritul; Patimi și depresia