Smerenia este haina lui Hristos

„Smerenia, din diavoli poate să facă îngeri, iar mândria, din îngeri poate să facă diavoli” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. 25).

Îmi vine foarte greu și să mă rușinez, căci mă mustră conștiința, să vorbesc despre virtutea înaltă a smereniei și a smeritei cugetări. A vorbi despre aceasta mai înainte de a o cunoaște din trăire este asemenea cu a vrea să descrii o comoară neprețuită la adevărata sa valoare, mai înainte de a o vedea și de a o cerceta cu amănuntul. Îmi dau seama că lucrul acesta este mai presus de priceperea mea și că ar fi poate mult mai bine să tac; dar uneori tăcerea aduce păcat, după cuvântul: „Să nu fie tăcerea ta pagubă și pricină de vătămare duhovnicească ție și celorlalți” (Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, cap. 23).

Urmând acestor învățături, eu, neputinciosul și nepriceputul, am luat îndrăzneală de a ridica o sarcină mai presus de puterea mea, nădăjduind în mila Preaînduratului nostru Mântuitor și în rugăciunile Preasfintei Sale Maici, că îmi vor ajuta și nu voi fi osândit pentru nepricepere și tăcere, prin care aș putea aduce pagubă celor înțelepți și râvnitori. Nădăjduiesc că aceștia vor acoperi cu dragoste neiscusința și nevrednicia celui ce vorbește și nu face, aducându-și aminte de cel ce zice: „Cuvânt folositor auzind, nu judeca pe cel ce îl vorbește, ca să nu te păgubească de sfătuirea cea folositoare” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara).

Așadar, lăsând la o parte sărăcia noastră de cele bune și alergând la comorile Sfinților Părinți, să scoatem din ele, după putere, învățătura despre fericita virtute a smereniei. „Smerenia este o putere tainică pe care, după săvârșirea a toată petrecerea, o primesc sfinții cei adevărați. Această putere tainică nu poate să lucreze în altcineva decât numai în cei desăvârșiți în fapta bună, prin puterea harului atât cât încape firea, după hotărâre”. (Scara).

După mărturia Sfântului Benedict de Nursia, smerenia are douăsprezece trepte (Vechile rânduieli ale vieții monahale, p. 684), pe care pentru scurtime nu le vom arăta pe fiecare în parte. De aceea, cu mare și îndelungă osteneală poate ajunge cineva până la vârfurile ei cele mai înalte.

Unii oameni, din fire par a fi smeriți și blânzi, alții se smeresc cu gândul, pomenindu-și păcatele și căderile lor. Dar nici una din acestea nu este smerenia cea adevărată, după cum arată Sfântul Isaac Sirul care zice: „Nu tot cel din fire domol, blând, lin sau înțelegător a ajuns pe treapta smeritei cugetări și nici cel ce întru pomenirea căderilor și a greșelilor sale se smerește cu cugetul, fiindcă își aduce aminte de ele. Ci smeritul cugetător este cel ce are în ascuns ceva vrednic de mândrie și nu se mândrește, ci se socotește pe sine ca pe niște țărână, pământ și cenușă” (Cuv. 21).

Când a intrat Mântuitorul în casa vameșului și a început a spune faptele lui, aceea nu era smerenie la vameș, ci cunoștință de sine, care este de-abia prima treaptă a smeritei cugetări. Dar această cunoștință de sine mântuiește pe om, fiindcă este o fiică a smereniei. Mândria are 12 vlăstare, 12 vițe care coboară până la iad, și smerenia are 12 trepte care ridică până la cer.

Deci aceasta este smerenia cea din păcat: dacă zice curva, cu cunoștință de sine: „Am păcătuit!”, sau tâlharul: „Sunt hoț”; sau bețivul: „Părinte, sunt bețiv”; sau ucigașul: „Am ucis”; sau cel ce fură: „Părinte, uite eu fur”, fiecare se smerește în păcat, adică recunoaște că a greșit și chiar dacă-i pare rău, aceasta nu-i smerenie la dânsul. De abia-i cunoștință de sine. Și această smerenie mântuiește pe om, dar nu-i vrednică de laudă.

De asemenea, mai sunt unii care se luptă să dobândească smerenie prin aducerea aminte de moarte, prin cugetarea la păcatele lor, socotindu-se țărână și că nici un bine nu au lucrat în viața lor, plângând pentru păcatele lor și umilindu-se cu gândul, mâhnindu-se cu durere de inimă pentru căderile lor și defăimându-se în toată vremea, considerându-se în gândul lor a fi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Deși prin unele ca acestea ei fac fapte ale smereniei, care sunt vrednice de laudă, însă stau încă departe de adevărata smerenie.

„Dacă cineva, prin darul lui Dumnezeu, a biruit toate duhurile potrivnice, făcând toate faptele bune, iar după aceasta ar simți cu duhul că a primit darul acesta – când Duhul Sfânt mărturisește duhului său, după cuvântul Apostolului -, unul ca acesta a ajuns la desăvârșirea smeritei cugetări” (Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 20).

Dacă cineva ar avea darul facerii de minuni, ar muta munții cu rugăciunile sale, s-ar face văzător de Dumnezeu ca Moise, ar îmblânzi leii ca Daniel în groapă, ar stinge puterea focului ca cei trei tineri din Babilon, ar încuia și ar descuia cerul și ar pogorî foc din el ca Ilie sau s-ar asemăna în sfințenie cu Sfântul Ioan Botezătorul, ar merge pe deasupra apei ca Sfânta Maria Egipteanca și alți sfinți, s-ar înălța ca Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer și dacă, după toate acestea puteri și daruri, ar zice și el ca Apostolul: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu ( I Timotei 1, 15), atunci unul ca acela a ajuns la adevărata smerenie.

Cine se smerește întru dreptate, acela are adevărata smerenie. Dacă ai fi ca marele Pavel, să te duci până la al treilea cer și să zici în inima ta ca el: Hristos Iisuse a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu, atunci ai fi cu adevărat smerit. Până la al treilea cer sa suit Pavel și n-a spus de el, ci a zis ca și despre altul: Știu pe un om, care acum paisprezece ani în urmă… Chiar de mă laud, nu voi fi prost. Voi ști cum să mă laud. Știu pe un om oarecare în Hristos, care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea cer, și a auzit acolo cântări care nu este cu putință omului a le grăi. În trup sau afară de trup nu știu. Dumnezeu știe.

Și acest Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer și care a fost numit de Mântuitorul vas al alegerii și care a purtat numele lui Hristos înaintea popoarelor de la Ierusalim până la Iliric, care a făcut trei rânduri de călătorii până la Roma pe jos, pe mări și pe oceane, care 35 de ani a predicat Evanghelia și a murit martir la Roma, a zis: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. Și în Epistola cea către romani zice: Iar întru mine nu cunosc nimic bun. Nu vedea nimic bun în el. Aceea-i smerenie. Se smerea întru dreptate. Avea fapte bune vrednice de laudă, cum nimeni altul pe pământ, și se socotea că-i cel mai mare păcătos.

Aceea-i smerenie adevărată, când vei bate lumea cu plăgi, cum a bătut Moise Egiptul, când ți se va face ocara ca cinstea, când vei avea toate virtuțile adunate, și cele trupești și cele duhovnicești, și când vei vedea în inima ta că nu ai nimic bun. Să te socoți cel mai sărac om și cel mai nefericit om de pe fața pământului, aceea-i smerenia cea întru dreptate și aceasta-i adevărata smerenie (Sfântul Isaac Sirul).

Sfântul Apostol Pavel poruncește aleșilor lui Dumnezeu ca, pe lângă alte fapte bune, să se îmbrace și cu duhovniceasca haină a smereniei, zicând: Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe și cu îndelungă răbdare ( Coloseni 3, 12).

Deci, fericit și de trei ori fericit este cel care ajunge să se îmbrace cu această duhovnicească haină, căci unul ca acela s-a îmbrăcat cu haina lui Hristos, după mărturia Sfântului Efrem Sirul care zice: „Smerenia este haina lui Hristos”. La fel și Sfântul Isaac Sirul zice: „Smerenia este haina lui Dumnezeu, căci Cuvântul ce S-a întrupat cu aceasta S-a îmbrăcat”.

Adevăratul lucrător al smeritei cugetări se cunoaște și din aceea că se îngrețoșează să placă lumii prin faptele lui sau prin cuvânt, iar în ochii lui slava lumii acesteia nu are valoare (Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 38).

După ce am arătat puțin despre ce este adevărata smerenie, cred că este de folos să arătăm și din ce se naște această virtute. Dacă vom cerceta Sfintele Scripturi vom vedea că smerenia este și se naște din scârbe și necazuri, căci zice Domnul Dumnezeu către poporul lui Israel: De voi închide cerul și nu va fi ploaie și de voi porunci lăcustelor să mănânce răsadurile voastre sau voi trimite moarte în poporul Meu și se va smeri poporul Meu peste care se cheamă numele Meu asupra lor și se vor ruga și vor căuta fața Mea și se vor întoarce din căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer și milostiv voi fi păcatelor lor și voi vindeca pământul lor ( II Paralipomena 7, 13-14).

În alt loc, arătându-se că din osteneli și scârbe vine smerenia, se zice: Și s-au smerit întru osteneli inimile lor ( Psalm 106, 12). Și iarăși: Eu am venit la ei cu mânie mare și îi voi pierde pe ei în pământul vrăjmașilor lor. Atunci se va smeri inima lor cea netăiată împrejur și atunci se vor căi de păcatele lor ( Levitic 26, 41).

Să vedem și câteva mărturii ale Sfinților Părinți din care aflăm că sunt și alte pricini care nasc smerenia în sufletul omului. Sfântul Ioan Scărarul arată că „din ascultare se naște smerenia” (Scara, Cuv. 4). Iar de la Sfântul Maxim Mărturisitorul învățăm că aceasta se naște din credință și frica de Dumnezeu, după cuvântul: „Cel ce crede, se teme și cel ce se teme, se smerește” (Filocalia, vol. 2, cap. 16).

Sfântul Isaac Sirul arată că „smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor, căci cine are trebuință de ajutorul lui Dumnezeu face multe rugăciuni și pe cât le înmulțește, pe atât i se smerește inima sa. Nimeni, rugându-se și cerând, nu va putea să nu se smerească” (Cuv. 21).

Același sfânt spune că smerenia se naște și din cunoștința de sine: „Dreptul ce nu-și cunoaște neputința sa, are lucrările sale pe ascuțișul briciului, nefiind departe de cădere și de leul făcător de stricăciune. Cel ce nu-și cunoaște neputința sa, este lipsit de smerita cugetare” (Cuv. 21).

Tot Sfântul Isaac, arătând că și din necazuri și din întristări se naște smerenia, zice: „Sufletul care a primit grija faptei bune și viețuiește cu frica de Dumnezeu, nu poate fi fără întristare în fiecare zi, căci faptele bune au și întristări împletite cu ele. Cel ce nu are necazuri, fără îndoială și de fapta bună se desparte. Dacă poftești fapta bună, dă-te la toate necazurile, căci necazurile nasc smerenia” (Cuv. 37).

După ce am adus mărturii din Sfânta și dumnezeiasca Scriptură și de la Sfinții Părinți, arătând din ce se naște smerenia și smerita cugetare, să arătăm, pe scurt, câte ceva despre ea și care sunt foloasele ei. Folosul cel mai mare adus de smerenie este mântuirea sufletului nostru, după cuvântul: Smeritu-m-am și m-am mântuit ( Psalmul 114, 6).

Alt folos pe care-l dobândim prin smerenie este acela că Dumnezeu Își aduce aminte de noi și ne izbăvește de necazuri și de vrăjmași numai dacă o avem pe aceasta.

Acest lucru reiese din cuvintele Psalmistului care zice: Întru smerenia noastră ne-a auzit pe noi Domnul și ne-a izbăvit pe noi de vrăjmașii noștri ( Psalm 124, 2-4).

Smerenia nu este numai un mod de a câștiga ajutorul lui Dumnezeu și de a fi auziți de El în vremea de necaz, ci ea ni se face și pricină de a ajunge moștenitori ai împărăției cerurilor, după mărturia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care zice: Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela va fi mai mare în împărăția cerurilor ( Matei 18, 4).

În multe locuri ale Sfintei Scripturi vedem că smerenia ne aduce slavă de la Dumnezeu și de la oameni, după cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Cel ce se smerește, se va înălța (Matei 23; 12; Iacov 4, 16; Isus Sirah 3, 18).

Smerenia face ca omul să fie cercetat și odihnit în sufletul său de către Bunul Dumnezeu, după cuvântul Proorocului: Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără numai spre cel smerit și blând care se cutremură de cuvintele Mele ( Isaia 66, 2). Apoi, vedem că smerenia este urmată de cinste și de slavă ( Proverbe 18, 12; 29, 23).

Să trecem acum la Sfinții Părinți, ca și de la ei să auzim care sunt foloasele smeritei cugetări.

Sfântul Isaac Sirul zice: „Precum umbra urmează trupului, tot astfel și smeritei cugetări îi urmează mila lui Dumnezeu” (Cuv. 19). Apoi zice: „Sârguiește-te să fii defăimat și te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, fiind plin de răni înlăuntrul tău. Prihănește cinstea și să nu o iubești, ca să nu te necinstești. Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar pe cel ce fuge de dânsa, îl va urmări și propovăduitor al smereniei lui se va face tuturor oamenilor. De te vei defăima pe tine, ca să nu fii cinstit, Dumnezeu te va arăta pe tine. Și dacă pentru adevăr te vei prihăni pe tine, Dumnezeu dă voie tuturor zidirilor Sale să te laude pe tine, deschizând înaintea ta ușile slavei Ziditorului tău și te vor lăuda pe tine. Căci tu, în adevăr, după chipul și asemănarea Lui ești” (Cuv. 5).

Apoi continuă: „În vremea în care smerenia împărățește în tine, ți se supune sufletul tău și împreună cu dânsul ți se vor supune toate, căci se naște în inima ta pace de la Dumnezeu. Iar dacă ești afară de acestea, nu numai de patimi, ci și de întâmplări, adesea vei fi izgonit. Adevărat, Doamne, de nu ne vom smeri singuri, nu vei înceta să ne smerești pe noi. Smerenia cea adevărată se naște din, cunoștință, iar cunoștința cea adevărată se naște din ispite” (Cuv. 16).

„Smeritei cugetări îi urmează înfrânarea și sfiala. Iar slava deșartă este slujitoare a desfrânării și lucru al mândriei. Smerita cugetare, pentru sfiala ei cea dintotdeauna, întru vedenie ajunge și împodobește sufletul cu întreaga înțelepciune” (Cuv. 23).

Apoi spune: „Mai înainte de a intra în cetatea smereniei, dacă te vei vedea pe tine că te-ai odihnit dinspre supărarea patimilor, să nu te încrezi în tine, căci te pândește pe tine vrăjmașul. Ci așteaptă după odihnă, multă supărare și tulburare. De nu vei trece prin locurile de odihnă ale faptelor bune, nu vei ajunge la repaos din truda ta și nici nu vei avea răsuflare dinspre bântuieli până ce nu vei ajunge la locul de odihnă al sfintei smerenii” (Cuv. 24).

De asemenea, un sfânt părinte tâlcuiește un cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul, zicând: „Smerenia poate să ierte multe păcate și fără lucruri, dar lucrurile fără smerenie, dimpotrivă, sunt nefolositoare, și nu numai atât, ci și multe rele ne gătesc nouă.

Precum sarea la toată hrana este trebuincioasă, tot astfel și smerenia, la toate faptele bune. Deci, trebuie să ne smerim în minte necontenit, în supărări și necazuri, căci aceasta, de o vom câștiga, ne face fii ai lui Dumnezeu și, fără lucruri bune, ne pune înaintea Lui. Căci fără ea toate lucrurile noastre sunt deșarte. Deci, Dumnezeu vrea schimbarea minții noastre. În minte ne facem buni și în minte netrebnici. Aceasta singură este de ajuns, chiar fără alt ajutor, să stea înaintea lui Dumnezeu și să grăiască pentru noi” (Scara, Scolia 39 la Cuv. 25).

Sporirea și creșterea omului în viața duhovnicească, mai mult decât prin alte fapte bune, se face prin smerenie, după cum ne învață unul din Sfinții Părinți: „Sporirea omului este smerenia, căci pe cât se pogoară cineva în smerenie, pe atât se înalță în sporire” (Pateric, cap. 10).

Un alt bătrân al Patericului, arătând puterea smereniei împotriva diavolilor, zice: „Dacă, smerindu-te pe sine-ți, vei zice: «Iartă-mă», arzi pe diavoli”. Iar altul, de asemenea: „Cel ce se smerește, smerește pe diavoli, iar cel ce nu se smerește este batjocorit de diavoli” (Pateric, cap. 10).

Pentru a vedea cât de minunată este smerenia în viața celui ce s-a împodobit cu această virtute înaltă, precum și de câte daruri și puteri îi este pricinuitoare, să ascultăm pe Sfântul Isaac Sirul, care zice: „Pe cel smerit cugetător omul niciodată nu-l urăște, nu-l rănește cu cuvântul, nu-l defaimă, de toți este iubit, căci el îi iubește pe toți și toți îl iubesc pe el; toți îl doresc și, în tot locul unde se apropie, îl privesc ca pe îngerul luminii; îi dăruiesc lui cinstea; măcar de ar grăi cel înțelept și învățătorul, opriți vor fi cu tăcerea, căci smeritului cugetător toți îi dau cu cucernicie locul să vorbească.

Ochii tuturor iau aminte ce fel de cuvinte ies din gura lui și fiecare om așteaptă cuvintele lui ca pe cuvintele lui Dumnezeu. Scurta lui vorbire se face cu cuvintele celor iscusiți care cearcă înțelegerile lor. Cuvintele lui dulci sunt, în auzul înțelepților, mai mult decât fagurele și mierea. Chiar de ar fi simplu cuvântul lui și defăimat și de nimic vrednic în ochii săi, se socotește de toți mai cinstit și ca din gura lui Dumnezeu”.

Apoi adaugă: „Cel ce vorbește cu defăimare împotriva smeritului cugetător și nu îl socotește pe el ca pe un viu, este ca un om ce și-a deschis gura asupra lui Dumnezeu. Pe cât se defaimă de toată zidirea, cinstea lui rămâne. Când se va apropia smeritul cugetător de fiarele sălbatice, acestea, privindu-l, se vor îmblânzi, se vor apropia de dânsul ca de un stăpân al lor, își vor clătina capetele și cozile lor și îi vor linge mâinile și picioarele lui.

Dacă se apropie smeritul cugetător de târâtoarele aducătoare de moarte, îndată se va apropia de ele cu simțirea mâinii lui și se va atinge de trupul lor, iuțimea și asprimea amărăciunii lor pricinuitoare de moarte încetează și în mâinile sale ca pe niște lăcuste le strivește. Se apropie de oameni și ca la Domnul iau aminte la dânsul.

Nu numai oamenii, ci și diavolii, cu îngrozirea și cu amărăciunea lor, cu toată fălirea cea mare a minții lor, când se apropie de cel smerit cugetător, se fac țărâna și se strică toată răutatea lor, risipindu-se toate măiestriile lor și pierzându-se toată vicleana iscusință a lor” (Cuv. 20).

Iată cât de minunate și felurite sunt darurile cu care este împodobit de Preabunul Dumnezeu cel cu adevărat smerit cugetător și cum toți oamenii, fiarele, târâtoarele și înșiși diavolii se smeresc, se biruiesc și recunosc în el, cu adevărat, un Dumnezeu după dar, așa cum a fost strămoșul nostru Adam înainte de a cădea din ascultarea Preasfântului și Atotputernicului nostru Dumnezeu.

După ce am arătat până aici cu puține mărturii, din Sfânta și dumnezeiasca Scriptură și de la Sfinții Părinți, ce este smerenia, din care virtuți se naște, câte foloase aduce ea celui ce o are, precum și cu câte daruri și puteri este împodobită viața celui smerit, în continuare voi arăta, cu mărturii tot de la Sfinții Părinți, care sunt semnele cele din afară și cele dinlăuntru ale omului cu adevărat smerit cugetător.

Ca să înțelegem acest lucru, să ascultăm pe Sfântul Efrem Sirul, care zice: „Semnele după care se recunoaște cel ce are smerenie adevărată sunt acestea:

– a se socoti pe sine că este mai păcătos decât alții și decât toți păcătoșii;

– a socoti că nici un bine nu a făcut înaintea lui Dumnezeu;

– a se prihăni pe sine în toată vremea, în tot locul și lucrul;

– a nu ocărî pe nimeni;

– a nu pângări pe cineva care este mai păcătos sau mai leneș decât dânsul, ci pe toți să-i laude și să-i slăveasă;

– a nu judeca, defăima sau vorbi de rău pe cineva, vreodată;

– a tăcea totdeauna și a nu vorbi ceva fără poruncă sau fără vreo trebuință de nevoie, iar când va fi întrebat și va vrea să răspundă să o facă cu blândețe, cu liniște și rar, ca și cum ar fi silit și s-ar rușina să vorbească:

– a nu se măsura pe sine în ceva;

– a nu se certa cu cineva pentru credință, ori pentru altceva, ci dacă va zice bine, să zică și el așa, iar dacă va zice rău, să zică: „tu știi”;

– a urî voia sa, ca ceva ce este pierzător;

– a avea totdeauna privirea în jos;

– a avea totdeauna înaintea ochilor moartea;

– a nu vorbi deșertăciuni și a nu minți vreodată;

– a nu vorbi împotriva celui mai mare;

– a suferi ocările, defăimările și pagubele cu bucurie;

– a urî odihna și a iubi osteneala;

– a nu întărâta pe cineva și a nu răni știința cuiva.

Acestea sunt semnele smereniei adevărate și fericit este cel ce le are, căci se face casă și biserică lui Dumnezeu, și Hristos se sălășluiește într-însul, făcându-l moștenitor al împărăției cerurilor” (Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt pentru smerita cugetare, tom. 3).

În încheierea acestui cuvânt îndrăznesc, eu, cel cu totul sărac și lipsit de darul smeritei cugetări, ca pe lângă mărturiile cele de mai sus ale Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, să zic câteva cuvinte pentru mângâierea celor neputincioși asemenea mie.

Deși am văzut, în cele de mai sus, că multe sunt treptele pe care le are înalta smerenie și că puțini sunt cei care ajung la desăvârșirea ei, noi, însă, să nu ne deznădăjduim din pricina neputinței noastre, ci să rugăm pe Preabunul Dumnezeu, Care pe cele neputincioase le întărește și pe cele cu lipsă le împlinește, să ne ajute cu mila și cu darul Său, ca măcar cu vârful degetului să ne atingem de treptele cele mai de jos ale smereniei. Iar cu îndurarea Lui și cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Săi, care au strălucit prin adevărata smerenie, aflându-ne în urma celor sporiți, dar mergând pe același drum cu ei, să fim și noi, păcătoșii, miluiți și mântuiți. Amin!

Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 12