Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Smerenia este ușa împărăției cerurilor

Smerenia
Distribuie

Unul a zis că „smerenia este uitarea necontenită a isprăvilor tale”. Altul a zis: „Smerenia este să te socotești cel mai de pe urmă și mai păcătos dintre toți”. Unul zicea că „smerenia este recunoașterea cu mintea a neputinței și slăbiciunii tale”. Altul zicea că „semnul smereniei este ca la supărare să o iei înaintea aproapelui cu împăcarea și prin aceasta să curmi dușmănia”. Unul zicea că „smerenia este cunoașterea harului și îndurării lui Dumnezeu”. Iar altul zicea că „smerenia este simțământul sufletului zdrobit și lepădarea voii proprii”.

Ascultând toate acestea și cercetându-le cu multă luare aminte și trezvie, eu n-am putut să recunosc prin auz fericita simțire a smereniei. De aceea, fiind cel mai de pe urmă dintre toți, precum un câine care adună firimiturile ce cad de la masa bărbaților înțelepți și fericiți, adică cuvintele gurii lor, am descris și eu virtutea aceasta și am zis: smerita cugetare este un har fără de nume al sufletului, al cărei nume este cunoscut numai acelora care au cunoscut-o prin cercare proprie; ea este bogăție nespusă, numire a lui Dumnezeu și dar al Său, căci Domnul zice: Învățați-vă nu de la îngeri, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la sălășluirea, strălucirea și lucrarea Mea întru voi, că sunt blând și smerit cu inima și cu cugetele, și cu felul de a gândi, și veți afla odihnă sufletelor voastre din partea războaielor, și ușurare de gândurile ce vă ispitesc (Mt. 11, 29).

Cine s-a însoțit cu virtutea smeritei cugetări acela e blând, binevoitor, lesne de mișcat spre străpungerea inimii, milostiv, liniștit, senin, supus, nesupărăcios, priveghetor, nelenevos și, ce să mai vorbim mult, nepătimaș, pentru că întru smerenia noastră și-a adus aminte de noi Domnul, și ne-a izbăvit pe noi de vrăjmașii noștri (Ps. 135, 23-24), de patimile și de întinăciunile noastre.

Să nu-ți fie sufletul tău o groapă care uneori izvorăște apa făcătoare de viață a smereniei, iar alteori se usucă de arșița slavei și a înălțării, ci să-ți fie izvor de nepătimire, care pururea scoate dintru sine râul sărăciei (cu duhul).

Iubite, să știi că văile vor înmulți grâul (Ps. 64, 14) și roada duhovnicească întru ele. Aceste văi sunt sufletul cel smerit, care printre munți, adică printre osteneli și virtuți, pururea rămâne fără de semeție și statornic. N-am postit, zice David, n-am privegheat, nu m-am culcat pe pământul gol, ci m-am smerit si m-a mântuit Domnul îndată (Ps. 114, 6).

Pocăința îl ridică pe cel căzut, plânsul bate la porțile cerului, iar sfânta smerenie le deschide. Iar eu, mărturisind aceasta, mă închin Treimii în Unime și Unimii în Treime.

Soarele luminează toate cele văzute, iar smerenia dă putere tuturor lucrărilor făcute cu chibzuială. Unde nu e lumină, acolo totul e întunecos, și unde nu e smerita cugetare, acolo toate lucrările noastre sunt zadarnice.

Smerita cugetare este ușa împărăției cerurilor și ea îi duce acolo pe cei ce se apropie de ea. Socotesc că despre cei ce intră pe această ușă zice și Însuși Mântuitorul prin aceste cuvinte: Și va intra și va ieși fără de frică din viața aceasta și pășune va afla (In. 10, 9) și loc de verdeață în lăcașurile raiului.

Dacă vrem să dobândim virtutea smeritei cugetări, să nu încetăm de a ne încerca și a ne cerceta pe noi înșine, și dacă întru adevărata simțire a sufletului vom socoti că aproapele nostru este mai bun decât noi întru toate, atunci mila lui Dumnezeu nu este departe.

Mulți au căpătat mântuirea fără de prorociri și iluminări, fără de semne și minuni, însă fără de smerenie nimeni nu va intra în cămara de nuntă cea cerească. Căci păzitoarea (darurilor) celor dintâi este cea de a doua (smerenia), iar fără aceasta cele dintâi îi duc la pierzare pe oamenii cei ușuratici.

Găsesc că Manase a păcătuit mai mult decât toți oamenii, spurcând biserica lui Dumnezeu și toată slujba dumnezeiască prin închinarea la idoli, așa încât și dacă toată lumea ar fi postit pentru el, nimic n-ar fi putut să aducă în schimb pentru fărădelegile lui. Însă smerenia a putut să-i tămăduiască chiar și rănile lui cele de nevindecat. Căci de ai fi voit jertfă, zice David către Dumnezeu, aș fi dat; arderile de tot, adică trupuri topite prin post, nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit (Ps. 50, 17-18), iar celelalte ce mai urmează acolo sunt cunoscute tuturor.

Să ne străduim și să ne ostenim din toate puterile ca să ne suim în vârful acestei virtuți. Dacă nu putem ajunge acolo, să ne străduim măcar să ne urcăm pe umerii săi. Iar dacă nu putem nici aceasta, atunci cel puțin să nu cădem din brațele ei, căci eu m-aș mira ca unul căzut de acolo să mai primească vreun dar veșnic.

Sfântul Ioan Scărarul; Scara

Distribuie