Soborul Sfântului Ioan Botezătorul

Soborul Sfântului Ioan Botezătorul a fost rânduit de către Biserică a se prăznui în cinstea celui ce a slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punând mâna sa pe creștetul Stăpânului.

A doua zi după Sfânta și dumnezeiasca Arătare, adică Botezul Domnului, Biserica a rânduit încă de la început a se prăznui soborul cinstitului și slăvitului proroc Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, căci se cădea a cinsti cu praznic pe cel ce a slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punând mâna sa pe creștetul Stăpânului.

Deci, îndată după Botezul Domnului, Botezătorul se cinstește de toți și cu cântări se slăvește, pentru că prin sobor se înțelege adunarea poporului în biserică, la cântarea și slăvirea lui Dumnezeu, întru cinstea și lauda marelui Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Celui ce se prăznuiește.

Un sobor ca acesta, măcar că se săvârșea la toate bisericile ce sunt în toată lumea, ba încă se săvârșește și astăzi; însă se face mai ales mare prăznuire în bisericile zidite în numele Botezătorului, precum oarecând în biserica lui de lângă Iordan, unde a botezat pe Hristos; în Sevastia, unde s-a tăiat de către Irod; în Antiohia, unde mina lui cea dreaptă a fost dusă de Sfântul Evanghelist Luca, și în Constantinopol, unde acea sfântă mina se adusese din Antiohia și unde mai ales se făcuse soborul acela, de vreme ce se adusese mina chiar în seara dumnezeieștii Arătări, când se face sfințirea apelor.

Se părea atunci că însuși Botezătorul sosește nevăzut la sfințirea apelor, făcându-se bucurie împăraților și la tot poporul, care cu multă prăznuire săvârșea soborul lui, după ziua dumnezeieștii Arătări. Deci, să săvârșim și noi cu bucurie duhovnicească soborul Sfântului marelui Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul, rugându-l să mijlocească pentru noi către Stăpânul Hristos, ca să fim și noi în Biserica celor ce prăznuiesc veșnic, în locașul cel nefăcut de mină și acolo, în ceruri, să auzim glasul celor ce dănțuiesc și prăznuiesc dumnezeieștile arătări cele veșnice, săturându-ne cu ei de vederea feței lui Dumnezeu, Care Se arată sfinților Săi; și să slăvim cu toate cereștile cete pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Cuvânt despre cinstita mână a Sfântului Ioan Botezătorul

După ce Irod, împăratul cel fără de lege, a tăiat capul Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, cinstitul său trup a fost îngropat de ucenicii săi, aproape de mormântul Sfântului prooroc Elisei, în vestita cetate Sevastia din Samaria; pentru că în acest loc s-a săvârșit ospățul cel fără de lege al lui Irod și necuratul dans al fiicei Irodiadei.

Sfântul Evanghelist Luca propovăduia pe Hristos și înconjura multe cetăți și a ajuns și în cetatea Sevastia, iar de aici urma să se ducă în Antiohia, patria sa, și a vrut să ia cu sine trupul Sfântului Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul, care era nestricat și întreg, dar n-a putut, deoarece nu i s-a dat voie de locuitorii Sevastiei, care cinsteau foarte mult moaștele Botezătorului și cu dinadinsul le păstrau.

De aceea, Sfântul Evanghelist Luca, luând de la sfântul numai mâna cea dreaptă, care a botezat pe Domnul și Stăpânul nostru Iisus Hristos, a dus-o în cetatea sa Antiohia și cu dânsa, precum cu o vistierie de mare preț, răsplătea cetății sale pentru creșterea ce a avut într-însa. Din acea vreme sfânta mână a Botezătorului era la credincioșii antiohieni de mare cinste, căci printr-însa se săvârșeau multe minuni.

Multe vremi și mulți împărați trecând, a venit Iulian, călcătorul de lege, care pe față lepădându-se de Hristos și închinându-se idolilor, făcea mare rău Bisericii lui Dumnezeu, nu mai puțin decât chinuitorii care au fost mai înainte de el.

Nu numai pe credincioșii cei vii ai lui Hristos îi prigonea și-i ucidea, ci s-a ridicat și asupra morților cu tiranie și fără de omenie; pentru că, scoțând din mormânt oasele sfinților celor care pătimiseră înainte, le dădea focului, iar bisericile lui Dumnezeu și toate lucrurile sfinte arzându-le, le prefăcea în cenușă.

Iulian acesta s-a dus și în Antiohia, pe de o parte ca să aducă jertfă înaintea cetății necuratului său zeu Apolon cel din Dafne, iar pe de alta ca și acolo să facă rău creștinilor și să ardă lucrurile sfinte.

Creștinii care erau în Antiohia, auzind despre venirea lui, au ascuns în taină sfânta mână a Botezătorului, într-un stâlp oarecare al cetății, care se numea Gonia, ca astfel să nu fie necinstită și arsă de chinuitori. Ducându-se el în Antiohia și făcând mari fărădelegi și chinuire, apoi căutând cu sârguință mâna Botezătorului, după ce n-a putut s-o afle, a trimis în Palestina, în cetatea Sevastia, ca tot trupul Botezătorului care era acolo, afară de cap și de mână, precum și mormântul și biserica lui, să se dea focului și risipirii. Acest lucru s-a și făcut, precum scriu Nichifor și Chedrin.

Fericitul Simeon Metafrast a scris acestea, că nu trupul Botezătorului, ci alt trup s-a ars în locul aceluia; pentru că patriarhul Ierusalimului, înștiințându-se mai înainte vreme de porunca chinuitorului, a luat în taină din mormânt moaștele Botezătorului și le-a trimis în Alexandria, cu pază; iar în locul acelora a pus oasele unui mort și acelea au fost arse în locul moaștelor Botezătorului, împreună cu mormântul și cu biserica lui.

Pierind degrabă acel fără de lege împărat și dreapta credință iarăși strălucind, mâna Sfântului Înaintemergător a fost scoasă din stâlpul de unde a fost ascunsă, ca o lumină de sub obroc, și se cinstea de credincioși, căci se săvârșeau printr-însa minuni, ca și mai înainte, dintre care să spunem una.

Un balaur mare și înfricoșat se încuibase în hotarele Antiohiei, iar necuratul popor elin care era acolo, avându-l în numărul zeilor, îl cinstea cu jertfe în toți anii, iar jertfa se săvârșea în acest chip: o fecioară fără prihană, păzită înadins pentru aceasta, se dădea balaurului, văzând tot poporul din priveliștea ce era gătită nu departe de peștera acelui balaur. Ieșind de la locul său, balaurul, arătându-se foarte înfricoșat la vedere, se târa șuierând, căscând gura, apoi lua jertfa care i se aducea și cu dinții rupând-o, o mânca. Pentru aceasta se luau fiicele Antiohiei, după sorți.

Atunci s-a întâmplat, într-un an, de au căzut sorții pe unul din cetățenii de credință creștină ca să dea pe fiica sa balaurului spre jertfă. Iar el cu multe lacrimi ruga pe Hristos Dumnezeu și pe Ioan Botezătorul ca să se izbăvească fiica sa de moartea aceea cumplită. Deci, sosind vremea praznicului acelui balaur urât de Dumnezeu, tatăl fiicei striga către Dumnezeu cu tânguire și pe Sfântul Ioan Botezătorul îl chema spre ajutor.

Ajungând la biserica în care era mâna Botezătorului, a rugat pe chelar să-i deschidă și să-l lase să se închine la acea cinstită și sfântă mână. Aceasta o făcea cu un gând tăinuit în inima sa, pentru care avea galbeni mulți în sânul său. Apoi, când făcea închinăciune în sfânta biserică, înaintea sicriului în care era sfânta mână, a vărsat acolo galbenii din sân. Chelarul fiind iubitor de aur, a început a-i aduna cu osârdie, în care vreme creștinul acela, sărutând sfânta mână a Botezătorului, a mușcat în taină cu dinții încheietura degetului mic, ascunzând-o la sine; apoi s-a rugat mult și a ieșit de acolo, câștigându-și dorirea.

Deci, sosind acea cumplită zi în care era să se dea fecioara spre moartea cea nevinovată și adunându-se acolo poporul, în ceasul jertfei, a venit tatăl, ducându-și fiica spre mâncare balaurului, făcând sărmanul rugăciuni din inimă și având nădejde spre Dumnezeu.

Pe când ieșea acel înfricoșat balaur din peștera sa, șuierând și căscând gura, și se apropia de fecioara aceea pregătită lui spre jertfă ca s-o mănânce, tatăl nu se depărta, chemând în ajutor pe Atotvăzătorul și Mântuitorul Hristos Dumnezeu și pe Botezătorul Lui.

Apropiindu-se balaurul și căscând gura, tatăl fecioarei a aruncat încheietura sfințitului deget al Botezătorului în mijlocul gâtlejului balaurului și îndată acesta a căzut mort, mântuindu-se fecioara de cumplita moarte. Tatăl ei, cu glas mare și cu lacrimi de bucurie, înălța mulțumire lui Dumnezeu Mântuitorul, și Sfântului Botezător spunând la tot poporul lucrurile lui Dumnezeu cele minunate și preamărite.

Poporul care era de față, văzând balaurul mort și pe fecioară vie, împreună cu tatăl lăudând pe Dumnezeu, la început se mira și se înspăimânta foarte de acea minune; apoi, schimbându-se spaima în bucurie, într-un glas preamăreau pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care întru cei de sus locuiește și spre cei smeriți privește. Deci, antiohienii au făcut prăznuire și mare veselie, pentru că mulțime nenumărată de necredincioși s-au adăugat la cei credincioși, crezând în Hristos Dumnezeu. Iar în acel loc unde s-a făcut acea preamărită minune, au zidit o biserică frumoasă şi mare, întru numele Sfântului Ioan Botezătorul.

Apoi se mai povestește și aceasta, că în ziua praznicului Înălțării cinstitei Cruci a Domnului, se înălța de arhiereu și acea cinstită mână a Botezătorului. Dar uneori se ridica în sus singură, iar alteori se lăsa în jos, prin aceasta însemnând îndestularea roadelor pământului sau lipsa lor.

În adevăr, când se ridica, se făcea îmbelșugarea țarinilor, grădinilor, livezilor și viilor; iar când se lăsa în jos, urma lipsirea rodurilor și foamete. Când, cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, năvălind agarenii, au luat Antiohia și toate hotarele ei și au început a o stăpâni, atunci acea vistierie de mare preț, adică preacinstita mână a Sfântului Ioan Botezătorul era ca într-o robie.

Drept-credincioșii împărați creștini puneau multă sârguință, cum ar putea să ia acea cinstită mână din stăpânirea agarenilor și s-o aibă într-a lor împărătească cetate, dar nu-și câștigau dorirea; pentru că nu puteau nici cu aur, nici în alt chip s-o răscumpere de acolo.

Apoi, împărățind porfirogeneții, frații Constantin și Roman (913-959) – acel dar, mai scump decât toate vistieriile pământești, li s-a dăruit în felul următor: Unui bărbat cinstit din Antiohia, cu dregătoria diaconească, anume Iov, i-a venit un gând din dumnezeiască insuflare, cum ar putea să scoată sfânta mână a Botezătorului din stăpânirea agarenilor și s-o aducă în creștineasca stăpânire. Deci, se afla acea sfântă mână în cea mai frumoasă biserică ce era în Antiohia, adică a Sfântului Apostol Petru; atunci Iov și-a făcut locuința sa lângă acea biserică și s-a împrietenit cu păzitorul de vase al bisericii, ca astfel să poată săvârși mai lesne ceea ce-și pusese în mintea sa.

A încercat de multe ori să înduplece pe păzitorul de vase la lucrul său cel cugetat, dar dacă acela n-a voit, atunci Iov a făcut astfel: a gătit cină bună și chemând pe păzitorul de vase, l-a ospătat și l-a îmbătat; apoi, acela adormind greu, Iov a mers în taină în biserică și, deschizând racla, a luat mâna Botezătorului și a ascuns-o. Dimineața, deșteptându-se din somn păzitorul de vase, n-a știut de lucrul ce se făcuse.

Iov, în acea vreme, a ieșit din Antiohia cu cinstita mână și mergea degrabă spre hotarele împărăției creștinești, temându-se ca să nu se înștiințeze cetățenii Antiohiei despre ducerea sfintei mâini și să nu vină în urma lui; apoi, cu dumnezeiescul acoperământ păzindu-se și cu rugăciunile Sfântului Botezător fiind apărat, fără de vătămare și fără împiedicare, degrabă a ajuns în stăpânirea creștinească.

Deci, mergând în Calcedon, a descoperit taina pe care o păstra, arătând acea comoară neprețuită, adusă din Antiohia, și îndată a dat de știre credincioșilor împărați; iar ei, auzind de acea veste bună mai presus de nădejde, s-au umplut de negrăită bucurie și fără zăbavă au trimis la Calcedon corabia cea împărătească, cu preasfințitul patriarh și cu câțiva cinstiți senatori, să întâmpine mâna Botezătorului, care se aducea la dânșii și s-o primească în cetatea împărătească cu cinste.

Întorcându-se de la Calcedon corabia, cu sfânta mână pe care o ducea însuși patriarhul în mâinile sale, au ieșit la țărm împărații și tot poporul, ca și cum întâmpinau pe Sfântul Botezător nevăzut, venind din cer și cu vrednică închinăciune o cinsteau cu osârdie, în psalmi și în cântări, cu lumânări și tămâie; apoi, sărutând-o cu dragoste, au pus-o în împărăteasca biserică, care era în palat. S-a întâmplat acea aducere a sfintei mâini a Botezătorului chiar în seara dumnezeieștii Arătări, mai înainte de sfințirea apelor. Iar după acest praznic se făcea soborul Botezătorului cu multă veselie, în cinstea celui mai cinstit decât proorocii, a Sfântului Ioan Botezătorul, și întru slava Unui Dumnezeu în Treime, Cel de toți slăvit și închinat, în veci. Amin.

Troparul Sfântului Ioan Botezătorul, glasul al 2-lea Pomenirea dreptului este cu laude; iar ție destul îți este mărturia Domnului, Înaintemergătorule. Că te-ai arătat cu adevărat și decât prorocii mai cinstit. Că și a boteza în ape pe Cel Propovăduit, te-ai învrednicit. Drept aceasta pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te ai binevestit și celor din iad pe Dumnezeu, Cel Ce S-a arătat în Trup, pe Cel Ce a ridicat păcatul lumii și ne-a dăruit nouă mare milă.