mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Suferința nu este o pedeapsă de la Dumnezeu

Rareori aflăm la Sfinții Părinți afirmația că suferința este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele omului. Aceasta și când e vorba, firește, de suferința celor nevinovați, dar și când e vorba de cei care și-au pricinuit suferințe prin propriile lor păcate, și chiar și când e vorba de protopărinți. În ceea ce-i privește pe urmașii lui Adam, ideea unei suferințe pedepsitoare este încă și mai mult străină de Părinții răsăriteni, care n-au primit învățătura Fericitului Augustin (larg răspândită în Apusul creștin) potrivit căreia toți oamenii ar moșteni la naștere vinovăția și deci, într-o anumită măsură, și responsabilitatea pentru păcatul originar. În ceea ce-i privește pe Adam și Eva — dar și pe urmașii lor care păcătuiesc, ca și ei —, Părinții adoptă mai curând ideea că relele care urmează greșelii lor sunt o urmare așa zicând firească și de neocolit, și numai în acest sens vorbesc uneori de o „judecată” și o „osândire”. Într-un anume fel, omul se judecă și se osândește el însuși. „Fiecare dintre noi își alege pedepsele, pentru că fiecare păcătuiește de bună voie„, scrie Clement Alexandrinul. După Sfântul Irineu de Lugdunum, Dumnezeu nu face decât să pecetluiască hotărârea omului: „Tuturor celor care se despart cu voia lor de El, Dumnezeu le impune despărțirea pe care ei înșiși au ales-o. Or, (…) separarea de Dumnezeu înseamnă pierderea tuturor bunătăților care vin de la El. Cei care, așadar, prin lepădarea lor au pierdut toate cele despre care am vorbit au căzut sub pedepse; nu S-a pornit Dumnezeu să-i pedepsească, ci pedeapsa le-a venit prin însuși faptul că s-au lipsit de toate bunătățile Sale.” Iar Psalmistul spune că omul e păcătos: „Groapă a săpat și a adâncit-o și va cădea în groapa pe care a făcut-o. Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui și pe creștetul lui silnicia lui să se coboare” (Psalmul 7, 16-17). Putem spune că, vestindu-le protopărinților relele iscate de călcarea poruncii (Facerea 3, 16-19), Dumnezeu nu aduce aceste rele asupra lor, ci doar li le arată de mai înainte, ca Acela care le și știa de mai înainte.

Părinții cred, așadar, că relele pe care le are de îndurat omul căzut sunt un efect firesc și de neocolit al pierderii bunurilor pe care le avea dintru început, pricinuită de păcatul strămoșesc.

Unii Părinți insistă asupra caracterului supranatural al acestor bunuri (datorat harului) — printre care, așa cum am văzut, se număra nepătimirea, deci lipsa suferinței fizice și morale și, prin urmare, asupra faptului că, după păcatul strămoșesc, omul s-a aflat redus într-un anume fel la natura sa „simplă” sau „goală”. Ei se referă în acest sens la cuvintele din Facere,  rostite de Adam: m-am temut, căci sunt gol (Facerea  3, 10), și de Dumnezeu: pământ ești și în pământ te vei întoarce! (Facerea 2. 19). Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, referindu-se la cei dintâi oameni, spune: „Călcarea poruncii i-a întors pe ei la starea după fire„, adică la țărâna și pulberea din care au fost făcuți, cu tot ce ține de ea: neputințe, slăbiciune, stricăciune, atât ale sufletului, cât și ale trupului. Însă alți Părinți — ca Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Ioan Damaschin —- cred că această stare a firii lipsite de har  este o stare „contra firii”, căci e cu totul opusă firii așa cum a voit-o și a zidit-o Dumnezeu dintru început, suflând asupra ei suflarea de viață a Duhului.

În orice caz, legat de învățătura lor despre rău — și anume că răul este lipsa binelui, căruia i se opune — Părinții cred că îndepărtarea omului de Dumnezeu  prin păcat, și deci lipsirea de bunurile primite de la El, a produs în chip logic ivirea în firea lui a tuturor relelor contrare. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare scrie că sufletul, prin unirea cu Dumnezeu, Care este Binele prin excelență, primea tot soiul de bunătăți, dar, „după ce a căzut din această stare, a fost stricat de tot felul de boli”. Aflăm aceeași concepție și la Sfântul Grigorie de Nyssa. „Răul — scrie el — se plămădește înlăuntrul nostru cu voia noastră, ori de câte ori sufletul se îndepărtează de bine.” Sfântul Grigorie recurge la tot felul de comparații pentru a arăta felul în care relele pe care le îndură omul căzut rezultă logic și necesar din lipsirea voluntară de bunurile care sunt firesc opuse acestor rele. El scrie, de pildă, că omul care a păcătuit, adică a părăsit binele, se aseamănă celui care își închide ochii în fața luminii soarelui și stă astfel de voia lui în întuneric sau e ca o „piatră care, odată pornită să se rostogolească la vale, e dusă mai departe de însăși greutatea ei”. Vorbind despre rolul pe care l-a jucat diavolul la început în pierderea omului, Sfântul Grigorie pune în evidență aceeași înlănțuire; astfel, el spune că diavolul „a căutat cu orice preț să depărteze pe om de darurile care-l făceau atât de tare, pentru ca astfel să-l poată prinde mai ușor în mrejele vicleniei sale și a vârât răutatea în sufletul omului, reușind pe această cale să stingă și să slăbească puterea harului, în locul acestuia sălășluind acum tocmai contrarul lui. Căci moartea e contrarul vieții, slăbiciunea, opusul vigorii și astfel toate bunătățile își au contrarul lor. Iată prin urmare de ce e așa de înrăutățită azi starea omului, care e roada întâmplării aceleia de la începutul vieții omenești.” Sfântul Grigerie, în altă parte, insistă asupra logicii acestui proces care dă naștere relelor, începând cu părăsirea binelui: „E un adevăr limpede că punctul de plecare al oricărui lucru deterrnină și urmările ce decurg din el. De pildă, nu poți fi viguros, nici nu poți munci sau să te bucuri de viață dacă nu ești sănătos; în schimb, dacă ești bolnav atunci ești și slăbănog, nu-ți vine nici să te miști și n-ai nici o poftă de viață. Cu alte cuvinte, în toată firea, după cum e începutul așa e și urmarea. După cum. așadar, lipsa de patimi e începutul și condiția virtuții. tot așa și înclinarea spre rău, izvorâtă din  pizma aceea dintâi, deschide drum tuturor celorlalte rele.” Puțin mai departe el constată iarăși că: „după ce a părăsit binele, omul s-a afundat în rele tot mai adânc. De acum, depărtarea de viață a adus moartea, după cum retragerea luminii aduce întunericul, lipsa virtuții răutatea, pe scurt, întreg șirul de forme ale binelui e înlocuit acum cu contrarul lor.

Păcatul îl face pe om să treacă de la o stare naturală, care este în același timp o stare de sănătate și de armonie, la o stare contrară naturii, o stare în care buna rânduială a facultăților omenești este distrusă, în suflei și in trup instalându-se răscoala și dezordinea, și, drept urmare, în care își fac apariția felurite rele, intre care și suferința. De aceea, pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, în general starea actuală a lumii cu toată mulțimea de suferințe —, prin comparație cu starea firească de la început, este o anomalie.

Părinții pe care i-am citat numără suferința printre alte rele pe care le are de îndurat omul căzut. Însă Sfântul Maxim Mărturisitorul i-a acordat o atenție deosebită și a scos în mod special în evidență felul în care înlănțuirea lucrurilor a dus la ivirea ei. După el, la început, întreaga desfătare a omului izvora din alipirea de Dumnezeu; desfătarea aceasta era pur duhovnicească și menită să sporească pe măsura unirii sale tot mai strânse cu Dumnezeu. Păcatul celui dintâi om a însemnat abaterea de la Dumnezeu și întoarcerea spre chipul văzut al lumii materiale — căreia mai înainte îi contempla, în Dumnezeu, natura profundă dezvăluită de „rațiunile” sădite în ea —, din dorința de a afla în ea plăcerea simțuală spre care-l mâna iubirea pătimașă de sine, cea dintâi și cea mai rea dintre patimile vinovate. După Sfântul Maxim, plăcerea sensibilă — care a luat locul desfătării duhovnicești de la început — se arată ca o urmare a păcatului, iar durerea necunoscută de om în starea sa primordială se ivește îndată și ea, ca urmașa firească a plăcerii: „Cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoștința celor văzute numai prin simțire, cu atât își strângea în jurul său mai tare necunoștința de Dumnezeu. Și cu cât își strângea mai mult legăturile neștiinței, cu atât se lipea mai mult de experiența gustării prin simțire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experiență, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupești de sine, care se năștea din ea. Și cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupești de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este fiica și ținta iubirii trupești de sine. Și fiindcă orice răutate piere împreună cu modalitățile care o produc, omul, aflând prin experiență că orice plăcere are ca urmașă în mod sigur durerea, își avea toată pornirea spre plăcere și toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguința. închipuindu-și un lucru cu neputință, și anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta, și iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu știa, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chipul durerii, chiar dacă, în aprinderea patimii, pare ascuns celor ce-o gustă. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simțirea a tot ce-i stă alături.” Aceeași înlănțuire firească și aceeași încercare zadarnică a omului de a scăpa de durere prin gustarea plăcerii sunt semnalate și altă dată de Sfântul Maxim: „Pentru că vrem să scăpăm de simțirea chinuitoare a durerii, ne aflăm refugiul în plăcere, încercând să ne alinăm firea torturată de chinurile durerii. Dar, grăbindu-ne să tocim împunsăturile prin plăcere, întărim și mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere izbăvită de durere și de chin.” Scurt vorbind, „precum nopțile urmează zilelor și iernile verilor, la fel și întristările și durerile urmează (…) plăcerii„. Această idee a însoțirii firești dintre plăcere și durere fusese deja subliniată în mod special de Platon. Și sunt multe pricinile pentru care durerea urmează plăcerii, dar mai cu seamă faptul că plăcerea simțuală este negreșit trecătoare; și, oferind pentru o clipă o plenitudine înșelătoare, pierind, lasă în om un gol, simțit ca o mare lipsă, care negreșit iscă întristare. Durerea care îi urmează plăcerii este așadar cel mai adesea sufletească, nu trupească — chiar dacă plăcerea este adesea provocată, prin patimi, de stări dezordonate ale organismului, pe care acesta trebuie pe urmă să le plătească prin durere. Astfel, Sfântul Maxim spune că patima tristeții — principala sursă a suferinței sufletești — „este produsă de lipsirea de plăcere„, iar „din lipsa plăcerilor vin durerile„. Astfel, „e limpede că durerea este stingerea și părăsirea stării naturale” (naturală, aici, însemnând natura secundă sau căzută a omului, de vreme ce, după cum am văzut, pentru Sfântul Maxim plăcerea nu exista în firea originară a omului).

Jean – Claude Larchet; Dumnezeu nu vrea suferința omului