Suferința poate fi pricinuită de păcatul strămoșesc, de păcatele personale și de diavol

Suferința ca rod al păcatului strămoșesc e sădită în firea tuturor oamenilor, chiar dacă ei nu sunt răspunzători și vinovați de fapta lui Adam

Urmările nenorocite ale greșelii lui Adam — între care pătimirea, și deci și îndurarea suferinței — s-au sădit în însăși firea lui. Și pentru că Adam era „rădăcina” firii omenești, prototipul ei, purtând în sine întreaga omenire, starea sa rea s-a transmis tuturor urmașilor săi.

Această moștenire s-a perpetuat prin nașterile după trup, din neam în neam, așa că toți oamenii primesc la naștere firea cea căzută a lui Adam, purtând în ea rănile păcatului lui, adică este supusă patimilor (din care nu lipsește suferința), stricăcioasă și muritoare. Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuiește astfel lucrurile: „Răul s-a amestecat cu firea prin cei ce au primit de la început patima, însușindu-și boala prin neascultare. Căci precum firea animalelor de orice soi se continuă în pui […l, tot așa omul se naște din om, pătimaș din pătimaș, păcătos din păcătos.”

De această stare rea au parte toți oamenii, chiar dacă n-au păcătuit ei înșiși: prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii (Romani 5, 1 8); a împărățit moartea […] și peste cei care nu păcătuiseră (Romani 5, 14). De aceea Sfântul Ioan Damaschin numește suferința printre „patimile firești și neprihănite care nu sunt în puterea noastră.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește mult despre felul în care s-au transmis efectele păcatului strămoșesc. Pentru el, suferința — și celelalte patimi care nu stau în puterea noastră — ca și stricăciunea și moartea se transmit din generație în generație prin nașterile după trup și sunt o urmare firească a plăcerii care, în urma păcatului lui Adam, însoțește nașterile de acest fel. Astfel, el spune că „suferim din pricina plăcerii pe care strămoșul a amestecat-o în firea omenească și că „îndurăm fără voia noastră durere din pricina plăcerii” legate de nașterea după trup. El scrie încă: „Orice durere având drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe care trebuie s-o plătească în chip firesc, în virtutea cauzalității, toți cei ce sunt părtași ai firii omenești. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii.” Prin urmare, „toți oamenii, având după cădere în mod firesc plăcerea ca anticipație a venirii lor pe lume și nefiind nici unul liber de nașterea pătimașă prin plăcere […], plăteau în chip firesc durerile ca pe o datorie”. În același pasaj, Sfântul Maxim spune că „osânda noastră (adică urmările păcatului strămoșesc sădite în firea căzută) stă în trăsătura pătimitoare”, „căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii și a durerii”, și ea le aduce pe amândouă.

Suferința poate fi pricinuită și de păcatele personale ale oamenilor, dar ea nu este neapărat urmarea unui păcat sau a unei vinovății personale

Dacă suferința are drept prim izvor păcatul strămoșesc, ea poate fi pricinuită și de păcatele personale ale urmașilor lui Adam. Aceștia, fără să fie părtași la greșeala lui (care e numai a lui), se fac părtași responsabilității sale, în măsura în care îl urmează și i se aseamănă, păcătuind ca el; și așa devin în parte împreună-răspunzători pentru urmările păcatului lui Adam răsfrânte asupra lor și a celorlalți oameni. Așa spune, de pildă, Sfântul Chiril al Alexandriei: „pentru că ne-am făcut următori greșelii lui Adam, am avut parte de aceeași osândă”. Prin propriile păcate, oamenii nu doar adeveresc urmările greșelii protopărinților, ci contribuie chiar la răspândirea acestora.

Păcatul lui Adam a avut însă urmări universale, în întreaga umanitate și în întregul cosmos, pentru că, pe de o parte, Adam era prototipul umanității pe care o cuprindea principial în sine, iar pe de altă parte, pentru că primise la facere putere deplină asupra creației, peste care fusese pus împărat (Facerea 1, 28-30). Păcatele fiecărui om în parte au o mai mică rezonanță, răsfrângându-se asupra propriei persoane și, în măsuri diferite, asupra celor din jur și a propriilor urmași.

Părinții subliniază însă, firește, faptul că orice păcat și orice patimă vinovată produc suferință celui care le săvârșește, dar și celor din jur.

Nu putem însă spune că orice suferință este rodul unui păcat personal, pentru că, așa cum am văzut, suferința e adusă și de greșelile altora, ale căror urmări Ie îndurăm fără de voie, de lucrarea diavolului și a duhurilor rele (cum vom vedea mai jos) și mai ales de păcatul strămoșesc, ale cărui nenorocite urmări le moștenește omul fără a fi el însuși răspunzător și vinovat de ele.

Învățătura creștină despre suferință, așa cum o aflăm la Sfinții Părinți răsăriteni, leagă întotdeauna obârșia suferinței de păcat și de rău, dar nu-i face pentru aceasta vinovați pe toți, fără deosebire. Dimpotrivă, așa cum vom vedea în cele ce urmează, ea ne pune înaintea ochilor suferința celui nevinovat și drept, prin chipul lui Iov, și mai cu seamă prin Hristos, Care a îndurat cele mai cumplite suferințe fără să fi făcut nici cel mai mic păcat și fără să aibă nici cea mai măruntă vină.

Lucrarea diavolească este o altă pricină a suferinței în această lume

Părinții nu uită să pomenească rolul pe care-l joacă duhurile rele, satana și demonii, în iscarea și răspândirea relelor care se abat asupra oamenilor în această lume.

Unii dintre Părinți văd în „mulțimea diavolilor […] pricina tuturor relelor”. Alții însă se arată mai prudenți, pentru a nu da apă la moară maniheismului; astfel, ei precizează că diavolul nu este principiul originar al răului, el însuși fiind creat bun de Dumnezeu, dar ajuns pe urmă rău, prin propria sa alegere. Și fără îndoială din grija de a nu se cădea în învățătura greșită că diavolul ar fi un fel de principiu autonom al răului, care ar avea asupra lumii și oamenilor o putere absolută și nelimitată, Părinții precizează în unele cazuri că lucrarea lui este îngăduită de Dumnezeu, fără însă ca Dumnezeu să fie răspunzător pentru relele care se întâmplă în lume.

Acestea fiind spuse, toți Părinții spun că diavolii, prin lucrarea lor, sporesc relele pe care primul om, prin greșeala sa, le-a adus pe lume, și pe care urmașii săi le pot întări și înmulți prin propriile lor păcate.

Ei spun că, de la început, a voit satana cel pizmaș și rău să-l facă pe om să sufere. Astfel, Sfântul Vasile scrie că diavolul „nu suporta să ne vadă că ducem în Rai o viață fără de durere”. Sfântul Maxim Mărturisitorul, la rândul său, vorbește de lucrarea răzbunătoare a diavolului care, „dezvelindu-și toată ura sa față de noi, care i-am ajuns datornici din pricina păcatului, cerea pe seama lui pedepsirea noastră. Căci nimic nu desfată mai tare pe diavol ca omul pe care se răzbună. Și, îngăduindu-i-se aceasta, și născocind una după alta suferințele patimilor fără de voie, se năpustește fără milă cu chinuri asupra (omului) […], nu pentru a împlini o poruncă dumnezeiască, ci dorind să-și sature patima urii sale împotriva noastră”. Astfel diavolul este „atât semănătorul plăcerii, cât și aducătorul durerii, prin pătimirile cele fără de voie”. Sfântul Ilie Ecdicul, vorbind despre „pătimirea cea fără de voie”, arată că prin aceasta se înțeleg „chinurile și bolile aduse de draci”.

Mulți Părinți spun că diavolii, voind întotdeauna să facă răul și să-i târască și pe oameni la rău, aduc trupului boli și suferințe, căutând în acest fel să vatăme sufletul, de care nu se pot atinge direct. Cartea lui Iov e în această privință cea mai grăitoare pildă.

Jean – Claude Larchet; Dumnezeu nu vrea suferința omului