Pilda Evangheliei cu Avraam și Lazăr în Rai, bogatul petrecăreț din iad și frații săi de pe pământ, de care se îngrijea el, ne arată că sufletele omenești din: Rai, iad și de pe pământ, din vreme în vreme sunt în legătură. De aici reiese că vremea de la judecata particulară până la Judecata Universală, Raiul și Iadul, după gradul și felul virtuții sau al viciului, prezintă felurite grade de fericire și de osândă, prin urmare diferite locașuri ale Raiului și prăpăstii ale iadului. Pe cât de numeroase sunt locașurile în Casa Părintelui Ceresc, pe atât de numeroase sunt celulele închisorilor și sălile sau secțiunile unui același spital sau locurile de suferință. Judecata decisivă însă nefiind încă pronunțată și drepții nefiind însă definitiv sau pentru totdeauna separați de păcătoși. Domnul nostru Iisus Hristos în parabola Sa cu bogatul și Lazăr, reprezintă prima perioadă a vieții de dincolo de mormânt, arătându-ne că unirea, legătura, raportul și comunicarea există încă între locuitorii Raiului, Iadului și a celor de pe pământ.
Sufletele predestinate în cursul vremii intermediare, la fericire, rămânând temporar in iad, pleacă genunchii lor in numele lui Iisus Hristos-Dumnezeu ca și cei ce locuiesc in Rai. Astfel, in iad sunt suflete care pleacă genunchii în numele Iui Iisus Hristos. Sunt însă alte multe suflete care nu fac aceasta. Acelea sunt suflete predestinate deja de pe pământ la osândă și moartea a doua pentru vecie. Iisus Hristos, în parabola aceasta a bogatului și a lui Lazăr, ne arată lămurit legătura și comunicarea ce există între cele trei diferite situații în prima perioadă a vieții de dincolo de mormânt. Reprezentanții celor trei situații sunt: Avraam și Lazăr în Rai, bogatul in iad și cei cinci frați ai bogatului de pe pământ. Dacă este comunicarea în prima perioadă între cei ce pleacă genunchii în numele lui Iisus, adică intre locuitorii raiului și cei ce pleacă sub pământ adică locuitorii iadului, această legătură este cu atât mai strânsă și mai solidă și comunicarea este veșnică între cei ce adorează pe Domnul nostru Iisus Hristos în Rai și cei ce sunt vremelnic în iad. În această perioadă nu este nici o situație (definitivă) a Împărăției Cerurilor nici a gheenei. Aceste două situații nu vor exista definitiv decât după Judecata de apoi, însă locul acestor două stări este pregătit de la începutul lumii.
Tata în rai, mama în iad și fiica lor pe pământ
Povestit-a un bătrân că era o fecioară bătrână, foarte sporită în frica lui Dumnezeu, care fiind întrebată de mine pentru pricina depărtării sale de lume, mi-a povestit următoarele: „Eu, o, minunatule Părinte, fiind copilă, aveam tată foarte blând și liniștit cu obiceiul, dar bolnav și neputincios cu trupul. Cea mai multă vreme a vieții sale o cheltuia zăcând pe pat. El trăia așa deosebi, încât abia rar, rar se întâlnea cu cineva. El se îndeletnicea cu lucrul pământului, când se întâmpla de era sănătos. Tata avea atâta tăcere, încât se părea acelora ce nu-l știau că ar fi mut. Maica mea însă era cu totul împotriva tatălui meu. Ea iscodea și cele dinafara patriei noastre. Era atât de limbută către toți, încât niciodată n-o vedeam cât de puțin tăcând. Uneori se certa și se pricea, alteori grăia lucruri necuviincioase și fără de rânduială. Încă și în beție de vin cu bărbați desfrânați mai mult petrecea. Era ca o curvă mult cheltuitoare și ocârmuia foarte rău cele din casă, deoarece tatăl meu îi încredințase iconomia celor de trebuință, încât averile măcar că nu erau puține, totuși, nu era cu putință a ne ajunge.
Viețuind ea așa, nu i s-a întâmplat niciodată vreo boală trupească și nu a simțit cândva vreo durere cât de mică. În toată viața ei a fost sănătoasă cu trupul și întreagă. Tatăl meu însă topindu-se de îndelungate boli, s-a întâmplat de a murit. Atunci, îndată s-a pornit împreună aerul și s-au făcut tunete și fulgere dese. O ploaie atât de multă și așa de necurmată se pogorî de sus, încât nici măcar puțin a ieși din casă nu puteam, până a treia zi. În acea vreme tatăl meu stătea neîngropat în casă. Oamenii satului văzând aceasta, grăiau multe asupra repauzatului meu tată, zicând: „Vai! Ce răutate era împreună cu noi și nu știam nimic. Cu adevărat acesta a fost vrăjmaș al lui Dumnezeu. Pentru aceasta nici îl lasă să se îngroape„. Noi însă, ca să nu se împută trupul înlăuntru și să ne facă neumblată casa, scoțându-l afară, măcar deși era ploaie foarte mare, totuși l-am îngropat cum s-a putut. Mama atunci luând mai multă slobozenie, mai fără de rușine s-a dedat la desfrânare, făcând casa noastră părintească, casă de curvăsărie, cheltuia averea pururea în desfătări, încât mai de toate eram lipsite.
După multă vreme, abia sosindu-i și ei sfârșitul a dobândit o așa de frumoasă zi la îngropare, încât se părea că și aerul o ajuta la plecarea ei din această lume. După îngroparea mamei mele, eu acum trecând de vârsta copilărească, poftele trupului s-au sculat asupră-mi, întunecându-mă. Dar într-o seară mi-a venit o socoteală și mi-am zis: Oare viața tatălui meu să o aleg și să viețuiesc în blândețe, cinste și păzire? Dar acela, așa petrecând n-a dobândit nici un bine; ci totdeauna de boli și de necazuri topindu-se, așa s-a dus de aici. Cu toate părțile Iui bune, n-a fost îngăduit de sus nici măcar a se îngropa ca ceilalți oameni păcătoși. De-ar fi plăcut lui Dumnezeu acea petrecere a lui, pentru ce trebuia să pătimească atâtea rele? Dar viața maicii mele cum era? Au nu pururea petrecea în desfrânări și dezmierdări? Au nu s-a dus ea din viața aceasta în plină sănătate și fără de nici o pătimire? Așadar, ca ea trebuie să viețuiesc și eu. Mai bine este a crede ochilor mei, decât cuvintelor altora.
După ce am socotit eu, ticăloasa, să merg pe urmele maicii mele, a sosit noaptea. Adormind eu a venit asupra mea un bărbat mare Ia trup și înfricoșat la vedere. Acela căutând sălbatic și cu mânie la mine, mă întrebă cu glas aspru, zicând: „Spune-mi mie, care sunt gândurile inimii tale?” Eu fiind cu totul înspăimântată de frică, nu îndrăzneam a căuta la dânsul. Acela iarăși cu glas groaznic a grăit: „Vestește-mi mie care sunt socotelile talè?” Apoi văzându-mă el că de frică eram cu totul slăbănogită și din minți aproape ieșită, îmi aducea aminte de toate câte cugetasem în mintea mea. Venindu-mi puțin în sine-mi, nu puteam să le tăgăduiesc. Îndată m-am întors și m-am rugat ca să mă învrednicesc de iertăciune. Acela luându-mă mi-a zis: „Vino să vezi pe tatăl și pe mama ta și după aceea, oricare viață vei voi, alege-ți ție„.
Scoțându-mă bărbatul acela, m-a dus într-un loc șes cu livadă, în care erau pomi de multe feluri, care biruiesc cu frumusețea lor orice povestire. Pomii aceia minunați erau încărcați cu tot felul de roade. Acolo umblând eu cu trimisul lui Dumnezeu, m-a întâlnit tatăl meu, și cuprinzându-mă mă săruta, numindu-mă fiică dorită. Eu îmbrățișându-l pe el îl rugam să petrec împreună cu dânsul. El însă mi-a zis: „Acuma nu este cu putință să se facă aceasta; iar de vei merge pe urmele mele, nu după multă vreme vei veni și tu aicea.” Încă tot rugându-mă eu să rămân împreună cu el, m-a tras îngerul de mână, zicându-mi: „Vino să vezi și pe mama ta ca să cunoști din lucruri ce viață îți este de folos să-ți alegi„. M-a luat deci și m-a dus de acolo la o casă foarte întunecoasă, care era plină de scrâșnire și de tulburare. Acolo mi-a arătat un cuptor arzând cu foc foarte vâlvâind și pe oarecare cumpliți stând lângă cuptor. Privind eu cu deamănuntul în cuptor, văzui într-însul pe mama mea cufundată până la gât în foc și o mulțime nenumărată de viermi de toate părțile o mâncau. Ea de usturime scrâșnea cu dinții clănțănind. Văzându-mă atunci pe mine, cu plânsuri mă chema, zicând: „Vai mie, fiica mea, pentru durerile cele nesuferite! Vai mie pentru muncile cele fără de sfârșit! Vai mie, ticăloasa, că pentru puțină dezmierdare, ce munci mi-am pregătit mie! Vai mie, ticăloasei, că în locul dezmierdărilor celor vremelnice, veșnic mă muncesc! Miluiește-mă, fiica mea, pe mine maica ta, care așa mă ard și mă topesc! Adu-ți aminte de bunătățile care le-ai dobândit de la mine și mă miluiește, și-mi dă mâna și mă scoate de aicea!”
Eu însă lepădându-mă pentru acei cumpliți ce stăteau aproape și nici a mă apropia îndrăznind, mama iarăși cu lacrimi striga: „Fiica mea, ajută-mi mie și nu trece cu vederea tânguirile maicii tale, nu trece cu vederea pe aceea ce așa cumplit se muncește în gheena focului și de viermele cel neadormit se mănâncă!” Eu milostivindu-mă atunci cu sufletul către dânsa, am întins mâna s-o trag. Atunci focul atingându-se puțin de mâna mea, am simțit o mare usturime. Am început îndată a mă văita și a suspina cu mare plângere. Cei ce erau în casă deșteptându-se de vaiete, s-au sculat, au aprins foc și lumină, și alergând la mine mă întrebau mereu de pricina vaietelor mele. Eu venindu-mi în sine-mi le-am povestit și lor cele ce am văzut. De atunci am urmat vieții tatălui meu și mă rog ca să-l dobândesc pe el și a părții celei împreună cu dânsul să fiu. Din toate acelea m-am încredințat cu darul lui Dumnezeu, ce fel de cinste și slavă sunt pregătite celor ce aleg a viețui cu dreptate și în bună credință, și iarăși ce fel de munci primesc cei ce își cheltuiesc viața lor în pofte și în dezmierdări”.
Privitor la judecata și răsplătirea sufletelor bune sau rele îndată după ieșirea din trup, Sfântul Iacob din Nisibe zice așa: „Sfânta noastră religie ne învață că: atunci când oamenii mor, sufletele drepților se duc la Dumnezeu; iar sufletele păcătoșilor în gheenă”.
„Sufletele păcătoșilor – adeverește Sfântul Ioan Hrisostom – nu pot să rămână aici după moarte. Aceasta o auziți din gura bogatului petrecăreț. El cerea necontenit aceasta, fără să i se aprobe. Dacă ar fi fost în puterea lui, ar fi venit singur înapoi să ne spună ce se petrece acolo. De aici rezultă că sufletele după depărtarea lor din această lume sunt duse într-un loc de unde nu se mai pot întoarce. Acolo ele așteaptă o zi înfricoșată”.
„Toate sufletele – scrie Fericitul Augustin – care au părăsit lumea aceasta primesc deosebite răsplătiri. Cei buni bucuria, cei răi suferințele. După Învierea obștească: bucuria celor buni va fi mai completă și chinuirea celor răi mai groaznică, pentru că aceștia vor începe a se munci și cu trupul”.
protos. Nicodim Măndiță; Judecata particulară