Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Sufletele păcătoșilor imediat după moarte merg în iad

Distribuie

Iureșul sau vârtejul suflului lumesc atrage în vâltoarea lui, sumedenii de suflete pe care buimăcindu-le le trage în iadul vremelnic și veșnic. Precum sufletele Drepților îndată după ieșirea din trupurile lor și judecata particulară se suie la ceruri unde dobândesc fericirea, așa sufletele păcătoșilor, îndată după ieșirea lor din trup și judecata particulară se duc în întristare, în chinuri, în iad. Aceasta reiese clar din cuvintele Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „A murit săracul și s-a dus de Îngeri în sânul lui Avraam, a murit și bogatul și s-a îngropat. Și în iad, în munci fiind, și-a ridicat ochii săi…„. Privitor la căderea sufletelor păcătoșilor de la judecata particulara la iad, Sfântul Ciprian (+304) zice așa: „Acela să se teamă de moarte, care după ce murind, a părăsit lumea aceasta, va suferi chinuri nesfârșite în focul cel de veci. Drepții sunt chemați la repaus, iar păcătoșii prinși pentru a fi pedepsiți”.

De am viețuit în păcate – zice Sfântul Ilarie – vom pieri îndată din calea celor drepți. Martor avem pe bogatul și săracul din Evanghelie, dintre care unul a fost dus de Îngeri în locașul fericirii, sau în sânul lui Avraam, pe când celălalt a fost trimis fără întârziere în iad. Și așa de grabnică a fost pedeapsa repauzatului (bogat) că frații săi se aflau încă în numărul celor vii. Acolo nu este nici întârziere, nici așteptare…”.

Privitor la căderea păcătoșilor îndată după judecata particuIară, Sfântul Efrem Sirul scrie așa: „Mulți din cei ce ocărăsc și defaimă Sfintele Scripturi, auzind de judecată, de iad, zic râzând: Au doară eu sunt mai bun decât toată lumea? Unde va fi toată lumea acolo voi fi și eu. Acum să mă îndulcesc de bunătățile veacului acestuia! Și unde va fi toată lumea, acolo voi fi și eu. După aceea îndată ce păcătosul a ajuns la sfârșitul vieții sale, vine un înger aspru, nemilostiv, amenințător, care-i cere sufletul. S-a terminat călătoria ta în viața aceasta – îi strigă el. Mergi acum în cealaltă lume. Mergi la locul tău pe care ți l-ai pregătit”. Îndată după aceea păcătosul părăsește toate dulcețile vieții acesteia cu care se lăuda că se va îndulci cu ele în veci. Pe urmă tras și împins de îngerii răi se duce în chinuri. Văzându-se astfel târât, în locul cel de muncă, sufletul se cutremură, se pălmuiește, își bate fața cu pumnii, privește speriat încoace și încolo, vrând a fugi și a scăpa din primejdia aceia groaznică. Dar, vai! Îi este cu neputință. Nemilostivii îngeri care-l duc, îl țin legat în lanțuri tari, și îmbrâncindu-l la iad, îi zic: „Ce te îngrozești, nefericitule? Ce te temi sărace? Ce te tot tulburi? Ce te mâhnești? Ce te înfricoșezi vrednicule de jale? Ce te tot scârbești? Ce te cutremuri, ticălosule? Nu ești singur! Nu șchiopătezi? Nu te poticnești! Unde este lumea acolo ești și tu”. Apoi intrând în locul acela (în muncile iadului), cumplit chinuindu-se, se jelește cu amar și se roagă de iertare. Îngerii răi care-l duc, îl ceartă, zicându-i: „Ce tot strigi, păcătosule? Au doară tu ești mai bun decât lumea? Unde este toată lumea acolo ești și tu, așa precum ai zis. Singur ți-ai pregătit locuința aceasta. De acum încolo, seceră ce ai semănat…„.

Îngropat de viu. Împăratul Zenon al Constantinopolului se ticăloșise groaznic din cauza bețiilor. Viciile care îl copleșiseră îl moIeșise și eclipsară. Astfel văzându-l poporul, demnitarii, oștile și mai cu seamă soția sa, împărăteasa Ariadni, se scârbeau de el și-l urau. Devenise nesuferit tuturor. Odată îmbătându-se rău într-o orgie, căzu într-o stare așa de groaznică, încât toți au crezut că este mort. Convingerea multora că este mort însoțită de dezgustul ce inspira monstrul acela încoronat, făcu să fie îngropat într-o groapă adâncă, pe care au săpat-o repede. Împărăteasa a poruncit să nu-l dezgroape nici să-l scoată cineva de acolo. Să rămână acolo pururea, acela care n-a fost vrednic nici de viață, nici de împărăție. Și ce credeți că s-a întâmplat? Împăratul după ce se trezi din amețeala beției ce-l stăpânise, se simți izolat și cufundat. Văzându-se el așa înconjurat de bezna întunericului și în duhoare, se cuprinse cu totul de o cumplită groază. Strigă, cere ajutor, urlă, se izbește cu capul de sicriu, plânge, se mânie, dar toate acestea erau în zadar. Nimeni nu-l auzea. Nimeni nu venea la strigătele lui disperate. Nimeni nu se înduioșa de plângerile lui amare. Nimeni nu alerga să-i deschidă la loviturile lui. Nimeni nu se mișca la mânia lui. Totul era zadarnic. Piatra grea îl acoperea. Îndată ce a fost îngropat odată, a fost îngropat pentru totdeauna. Mai târziu când s-a deschis mormântul, era deja mort. Avea urme de lovituri la cap și își mâncase brațele…

Prăbușirea, grozăviile și suferințele împăratului Zenon în adânca groapă întunecoasă, așa de îngrozitoare, oare ce sunt ele în comparație cu sufletul viu, îngropat și torturat pururea în subteranele iadului? „A murit bogatul – zice Mântuitorul – și s-a îngropat. Fiind el în munci, în iad, și-a ridicat ochii săi, și văzând pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui, a strigat tânguindu-se: Părinte Avraame, milostivește-te spre mine. Trimite pe Lazăr să-și întingă vârful degetului său în apă, să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc greu în văpaia aceasta…” ( Luca 16; 19-31).

Nicodim Măndiță; Judecata particulară

Distribuie