Distribuie

Despre viața sufletului care începe de la moartea omului până la a Doua Venire a lui Hristos se vorbește cel mai bine în parabola bogatului și a săracului Lazăr. În această bine cunoscută pildă există toate noțiunile despre moarte, Rai și iad. Sufletul, după ieșirea lui din trup, gustă de mai înainte, potrivit cu faptele sale, fie bunătățile Raiului, fie flacăra iadului.

Este vorba de acel interval de timp ce se numește starea intermediară a sufletelor. A Doua Venire se va petrece când va veni Hristos ca să judece pe toți oamenii, după ce mai înainte vor învia morții. Sufletul lui Lazăr, după ieșirea lui din trup, este luat de Îngeri, care îl duc în sânurile lui Avraam. Fiecare om are un înger păzitor, în grija căruia a fost încredințat din clipa când s-a botezat. Însă sufletele păcătoșilor nepocăiți sunt luate de către demoni, care le duc într-un loc înfricoșător și întunecat.


În ceasul cel înfricoșător al morții, când sufletul se desparte de trup, se dă o luptă mare pentru sufletul celui adormit. Atunci are loc o înfricoșătoare și nemilostivă judecată. Aici sufletele întâlnesc vămile, care sunt demonii, adică duhurile cele din văzduh. Aceștia vor să găsească sufletele vinovate de vreun păcat mare și să le țină pe vecie. Însă sufletele care s-au unit cu Hristos și au pecetea Duhului Sfânt, nu pot fi ținute de demoni. Lazăr a fost dus de Îngeri în sânurile lui Avraam.


În persoana lui Avraam trebuie să înțelegem pe Dumnezeu. În sânurile lui Avraam se găsește cel care este unit cu Dumnezeu. În chipul acesta se arată comuniunea cu Dumnezeu și dragostea de care se desfătează sufletele lângă Dumnezeu-Tatăl.


În ciuda despărțirii sufletului de trup, ipostasul chipului nu încetează să existe. Adică în cealaltă viață, în Rai, oamenii se vor recunoaște unul pe altul după chip. Omul nu este numai suflet, nici numai trup, ci o entitate psiho-somatică care nu dispare. În iad însă chipurile celor osândiți sunt acoperite de întunericul patimilor și nu se pot vedea unul pe altul. De aceea cei osândiți nu au mângâierea pricinuită de vederea celuilalt.


Sufletul își recunoaște mădularele propriului trup, care, deși au fost zdrobite în mucenicii sau au fost risipite sau au ajuns mâncare fiarelor, toate acestea se vor uni la A Doua Venire a lui Hristos. La Învierea cea de obște vor învia trupurile tuturor oamenilor, și drepți și păcătoși.

Bogatul se găsește în iad, și nu în focul cel de veci. Căci focul cel de veci va începe după A Doua Venire a lui Hristos și după Dreapta Lui Judecată. Iadul este un loc inteligibil; este o pregustare a focului celui veșnic, în care omul primește energia arzătoare a dragostei lui Dumnezeu. Căci așa cum am spus la început, dragostea lui Dumnezeu nu încetează niciodată să existe. Este aceeași și pentru cei care se află în Rai, dar și pentru cei care se află în focul cel veșnic, însă lucrează în chip diferit. Pe cei drepți îi desfătează, iar pe cei păcătoși energia arzătoare a dragostei lui Dumnezeu îi osândește. Principala cauză a acestei osândiri este mustrarea cumplită a conștiinței. Atunci păcătoșii vor înțelege că au rănit și au întristat dragostea cea mare a lui Dumnezeu.


Bogatul îl roagă pe Avraam să-l trimită pe Lazăr ca să le vestească și fraților săi despre acest loc de chin. Aceasta înseamnă că, în ciuda despărțirii sufletului de trup, există comuniune cu lumea de aici, de aceea și există acest interes. Este starea intermediară a sufletelor, timpul care începe de la moarte până la a Doua Venire. Acest interval de timp este o purtare de grijă deosebită a iubirii de oameni a lui Dumnezeu, iar Biserica noastră îl folosește în cel mai bun chip.


Sfinții, prin Harul lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile noastre și le duc la Dumnezeu. Ei se roagă pentru nevoile noastre. De aceea și Biserica noastră le-a rânduit zi de prăznuire, iar noi îi cinstim și le cerem ajutorul. Sărutăm Sfintele lor Moaște care încă de pe acum au dobândit nestricăciune, ca o vestire de mai înainte a înnoirii ce va să fie.


Ne rugăm și pentru cei adormiți și săvârșim pentru ei parastase ca să afle milă înaintea Domnului. Toți cei care s-au pocăit mai înainte de a le ieși sufletul din trup, sporesc duhovnicește și în veșnicie și devin mai receptivi la Harul necreat al lui Dumnezeu. Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, stadiul curățirii se continuă și sufletul sporește mereu, fiindcă s-a pocăit și Îl iubește numai pe Dumnezeu. Are însă lipsuri și diferite metehne. Prin parastasele ce i se fac, sufletul se ușurează de păcatele mici și primește mult folos și odihnă. Este foarte mare folosul parastaselor care se fac pentru odihna sufletelor, fiindcă sufletele așteaptă ajutor și de aceea nu trebuie să uităm niciodată această datorie. În timpul stării intermediare ce ține până la a Doua Venire a lui Hristos, sufletele primesc ajutor și lucrarea curățirii se continuă.


Marcel Karakalinul; Cuvântări duhovnicești

Distribuie